Borrowers win reversal on loan commission clause; exchange-risk and rate clauses left standing, remanded for fresh look at restitution.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 8 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă prevăzute la art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 22 aprilie 2008, precum şi al clauzei prevăzute la art. 1.3 referitoare la comisionul de acordare.

Au solicitat, totodată, îngheţarea cursului CHF/Leu la valoarea de la momentul încheierii contractului şi restituirea sumelor reprezentând diferenţa între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, şi valoarea ratelor calculate în funcţie de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Prin sentinţa civilă nr. 8171/2016 din data de 22 decembrie 2016, Judecătoria Piteşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş, pe rolul căruia a fost înregistrată cauza, la data de 20 ianuarie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 150 din data de 9 aprilie 2019, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins excepţia lipsei de interes şi a admis acţiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 1.2 şi 5.1 din contractul de credit nr. x din data de 22 aprilie 2008, referitoare la dobândă, precum şi al clauzei de la art. 1.3, referitoare la comisionul de acordare.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 4918 CHF, reprezentând comision de acordare, precum şi sumele de 42.626,38 CHF şi 5761,13 CHF, reprezentând dobânda, în RON la cursul BNR din ziua plăţii.

A dispus îngheţarea cursului CHF-LEU la valoarea în RON de la data de 22 aprilie 2008, urmând ca ratele să se calculeze la această valoare.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 294.093,57 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.A. (actuala D.), prin care a solicitat schimbarea sentinţei mai sus-menţionate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 564/A-COM din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de pârâta D. împotriva sentinţei nr. 150 din 9 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins cererea.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au formulat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Au indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au precizat, cu privire la caracterul abuziv al clauzelor ce dau posibilitatea băncii sa modifice în mod discreţionar dobânda (art. 1.2. şi art. 5.1 din contractul de credit), că prin decizia recurată s-a arătat că banca nu a dat eficienţă acestor clauze şi, mai mult, că prin actul adiţional nr. x din data de 13 august 2009, marja băncii s-a fi majorat cu 2 puncte procentuale, în baza acordului comun al părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că susţinerea apelantei-intimate nu a fost una reală, întrucât, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea caracterul abuziv al clauzei privind modalitatea de determinare şi percepere a dobânzii, iar actul adiţional, încheiat în condiţii similare cu cele de la momentul încheierii contractului, se referă tocmai la acest aspect.

Au susţinut caracterul abuziv al acestei clauze, dat de împrejurarea că dobânda variabilă este stabilită discreţionar de către bancă, nu prin raportare la indici de referinţă obiectivi şi verificabili, care să ofere părţii posibilitatea de a înţelege mecanismul de formare al acestei dobânzi.

În opinia recurenţilor, intimata-pârâtă a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv, stabilind drept criteriu un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, dând naştere posibilităţii ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda să nu scadă niciodată, urmând a fi adaptată la nivelul dorit prin creşterea marjei fixe.

Au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată, şi că a fost încălcat principiul bunei credinţe, creându-se în detrimentul recurenţilor un dezechilibru semnificativ.

În acest sens, a arătat că actul adiţional nr. x nu a făcut altceva decât să majoreze dobânda stabilită iniţial, prin contractul de credit, iar în situaţia în care ar fi demonstrat bună credinţă, intimata trebuia să perceapă dobânda conform marjei din momentul încheierii contractului de credit, la care să adauge valoarea indicelui LIBOR.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa trebuie sa dea o corectă şi legală interpretare a dispoziţiilor contractuale, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Directivei 93/13/CEE, deoarece aceste clauze denotă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile băncii şi prestaţiile consumatorului, acordând băncii un drept discreţionar de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractului de credit.

Au considerat că s-a produs un dezechilibru contractual, câtă vreme intimata-pârâtă poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzilor, prin simpla decizie discreţionară, fără ca o astfel de decizie să fie justificată de creşterea costurilor de finanţare sau de alt motiv.

Cu privire la clauza prevăzută la art. 6.2 din contract (privind restituirea împrumutului în CHF şi îngheţarea cursului de schimb la valoarea acestui curs de la momentul încheierii contractului), recurenţii-reclamanţi au invocat constatarea eronată a instanţei de apel că dispoziţiile contestate ar îndeplini condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Cu titlu preliminar, recurenţii-reclamanţi au arătat că argumentele părţii adverse, referitoare la cauza C-186/16, nu sunt lămurite în totalitate la data formulării recursului, astfel că, instanţa de fond a aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, prin aceea că nu a exceptat de la analiza caracterului abuziv clauza privind restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăţi în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Au menţionat că aceste clauze nu au fost negociate direct, având în vedere caracterul prestabilit şi impus al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Au susţinut că intimata-pârâtă nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica clienţilor riscurile, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor. Având în vedere poziţiile de inegalitate a părţilor, în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, au precizat că în sarcina operatorului economic cade obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a consumatorului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, în lipsa informării în mod complet, corect şi precis cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, recurenţii au susţinut că nu au avut posibilitatea de a stabili care sunt consecinţele economice ale clauzelor contractuale, în baza unor criterii clare şi precise.

Au considerat că omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul băncilor, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă, în opinia recurenţilor, în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuind să cuprindă, conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, deoarece intimata-pârâtă a stipulat în convenţia încheiată obligaţia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nicio distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii.

Au considerat că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut şi, în plus, clauza de risc valutar incumbă în mod exclusiv consumatorilor şi denaturează raportul juridic obligaţional, prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea pentru bancă a unui avantaj economic vădit, disproporţionat.

Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, au arătat că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, precum şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către recurenţi.

Au apreciat că se impune restabilirea prestaţiilor, în raport cu valoarea de la momentul semnării contractului a cursului valutar, astfel încât, să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Au susţinut că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, iar consumatorii nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi asumarea, în cunoştinţă de cauză, a riscului valutar.

Au invocat dispoziţiile art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care prevăd faptul că în contractele de credit pentru consum trebuie să fie prevăzute clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, precum şi textul art. 11 din aceeaşi lege, în care se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Recurenţii au susţinut că obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din C. civ., întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit.

Au invocat teoria impreviziunii, susţinând că este necesară adaptarea contractului la noile împrejurări economice şi se impune revizuirea efectelor contractului încheiat, prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii convenţiei, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi restituirea sumelor plătite în plus.

Recurenţii au susţinut că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă şi că nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, astfel că hipervalorizarea francului elveţian deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora.

Au mai arătat că achitarea ratelor lunare în monedă străină nu este prevăzută în Regulamentul valutar, astfel încât, se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda naţională, la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. a) din contract, referitoare la comisionul de acordare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit a admis instanţa de apel argumentul intimatei privind justificarea comisionului prin costurile pe care banca le suportă datorită punerii creditului la dispoziţia clienţilor, emiterii graficului de rambursare, angajării unul ofiţer de credit etc.

Au arătat recurenţii că, în raport cu aceste justificări, decizia instanţei este eronată, deoarece serviciile şi activităţile prestate de bancă pentru acordarea creditului sunt aceleaşi, indiferent de valoarea creditului, în timp ce valoarea comisionului este proporţională cu valoarea creditului.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că în niciuna dintre clauzele convenţiei nu se specifică care va fi destinaţia finală a comisioanelor, în sensul că nu este menţionat dacă aceste sume percepute sunt o garanţie a unui posibil risc nedeterminat sau dacă se restituie împrumutatului de către bancă la achitarea integrală creditului.

Cu alte cuvinte, au precizat că formulările cuprinse în clauzele analizate nu oferă unui observator independent posibilitatea reală de a aprecia asupra temeiniciei unui astfel de motiv, ci aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă ia îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.

Au considerat că aceste clauze sunt abuzive, întrucât exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind.

Au conchis în sensul că părţile nu au negociat clauza privind comisionul de acordare şi nu s-a făcut dovada că ar fi fost puse la dispoziţia recurenţilor informaţii suficiente cu privire la condiţiile financiare ale acordării creditului.

Intimata-pârâtă nu a depus la dosar întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul asistent raportor apreciind că acesta este admisibil.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 15 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză şi a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru judecarea căii de atac.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 22 aprilie 2008, între recurenţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi intimata-pârâta C. S.A. actuala D., a fost încheiat contractul de credit nr. x.

Se mai reţine faptul că părţile au semnat un număr de cinci acte adiţionale la contract, având ca obiect restructurarea creditului acordat.

Recurenţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând clauzele referitoare la modul de stabilire al dobânzii şi modificarea unilaterală a acesteia, comisionul de acordare credit şi clauza de risc valutar. Totodată, au solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar şi efectuarea plăţilor ratelor prin aplicarea cursului de schimb valabil la data semnării contractului, precum şi restituirea sumelor reprezentând diferenţa între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, şi valoarea ratelor calculate în funcţie de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Sub un prim aspect, recurenţii-reclamanţi au invocat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare prin decizia recurată a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale Directivei 93/13/CEE, susţinând recurenţii că în cauză, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Din detalierea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că deşi aceste critici sunt subsumate de recurenţi-reclamanţi dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce se invocă, în realitate, vizează o greşită evaluare a situaţiei de fapt, prin neobservarea şi nevalorificarea corespunzătoare a apărărilor recurenţilor-reclamanţi formulate în apel, consecinţa fiind aceea a unei determinări incorecte a aspectelor menţionate.

În dezvoltarea acestor critici se arată, în esenţă, că cele două clauze contestate (privind stabilirea şi modalitatea unilaterală de revizuire a ratei dobânzii creditului) nu au fost negociate, că intimata-pârâtă a încălcat principiul bunei credinţe, cu consecinţa producerii, în detrimentul recurenţilor, a unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile celor două părţi contractuale.

Or, existenţa sau inexistenţa procesului de negociere, caracterul clar şi inteligibil al exprimării clauzelor contractuale, buna-credinţă a intimatei-pârâte şi existenţa unui dezechilibru contractual reprezintă componente ale situaţiei de fapt specifice speţei, recurenţii urmărind reanalizarea acesteia, în scopul revizuirii, astfel cum rezultă din conţinutul criticilor relevante.

În acest context, nemulţumirea recurenţilor privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reevaluare a elementelor specifice stării de fapt conturate în speţă, astfel încât, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, criticile formulate apar ca inadmisibile.

În consecinţă, aceste critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât vizează temeinicia hotărârii, neputând face obiectul verificării Înaltei Curţi.

Sub un al doilea aspect, recurenţii au criticat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare şi încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13/CEE, a considerentelor hotărârii pronunţate la data de 20 septembrie 2017 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), a prevederilor art. 11 şi art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi ale art. 966-970 C. civ. din 1864, prin aceea că instanţa a reţinut, în esenţă, imposibilitatea modificării clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, prin intervenţia instanţei de judecată.

Potrivit art. 6.2 din contract, împrumutatul este obligat să ramburseze creditul şi dobânda în rate lunare egale, conform graficului de rambursare (...) parte integrală a contractului, iar creditul în limită de 245.900 CHF (art. 1.2 din contract) a fost acordat împrumutatului prin cont separat de împrumut, cu creditarea contului curent al acestuia în valuta creditului, respectiv în CHF (art. 2.2 din contract).

Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul de credit în discuţie a fost încheiat la data de 22 aprilie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă din C. civ. din 1864, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menţionate şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, dispoziţiile contractuale privind riscul valutar reiau o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul naţional, a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională nu este permis judecătorului naţional.

Totodată, Curtea a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărâre).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directivă, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, nu sunt întemeiate susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma considerentelor hotărârii pronunţate în cauza C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, clauza de risc valutar neputând face obiectul verificării instanţei sub aspectul caracterului abuziv, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greşita respingere a cererii recurenţilor-reclamanţi privind restituirea sumelor reprezentând diferenţa între valoarea ratelor calculate potrivit cursului de schimb de la data achitării acestora, şi valoarea ratelor calculate în funcţie de rata de schimb valutar aplicabil la data semnării contractului de credit.

Atât timp cât dispoziţiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1864, această normă legală de natură supletivă se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanţei de apel, care a reţinut că aprecierea sau deprecierea CHF în funcţie de moneda naţională este suportată "în egală măsură de către ambele părţi contractante, ca efect al principiului legal al nominalismului.".

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a teoriei impreviziunii, Înalta Curte consideră corectă observaţia instanţei de apel, în sensul că:

"Pretenţia intimaţilor-reclamanţi de revizuire a efectelor contractului de credit în sensul stabilizării/îngheţării cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului nu poate fi admisă nici prin raportare la teoria impreviziunii, recunoscută jurisprudenţial la data încheierii acestuia, având în vedere că reclamanţii nu urmăresc o adaptare a întinderii obligaţiilor asumate, ci dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, prin suportarea în integralitate a riscului valutar de către aceasta.".

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat prin apariţia unor evenimente externe părţilor, recurenţii-reclamanţi solicită ajustarea prestaţiilor cu începere de la momentul încheierii convenţiei, când un astfel de dezechilibru nu exista, astfel că, soluţia instanţei de apel este, şi sub acest aspect, corectă, cu atât mai mult cu cât, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante nu se poate realiza o aplicare a teoriei impreviziunii, ca argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În consecinţă, aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Sub un al treilea aspect, referitor la nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 1.3. lit. a) din contractul de credit privind comisionul de acordare credit, recurenţii-reclamanţi au invocat greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), susţinând recurenţii că în niciuna dintre clauzele convenţiei nu se specifică care va fi destinaţia finală a comisioanelor, că serviciile şi activităţile prestate de bancă pentru acordarea creditului sunt aceleaşi, indiferent de valoarea creditului, în timp ce valoarea comisionului este proporţională cu valoarea creditului, că părţile nu au negociat clauza privind comisionul de acordare şi nu s-a făcut dovada că la dispoziţia recurenţilor ar fi fost puse la dispoziţie informaţii suficiente cu privire la condiţiile financiare ale acordării creditului.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) din contract a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a plăti, la data acordării creditului, suma de 4918 CHF, fără a se menţiona vreo explicaţie suplimentară privind modalitatea de calcul sau serviciile pentru care acest comision este datorat.

Instanţa de fond a reţinut caracterul nenegociat al contractului, deci inclusiv al acestei clauze, astfel:

"Convenţia de credit analizată este una preformulată de bancă, standardizată, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la ea, fiind astfel privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor contractuale. Astfel, părţile au putut negocia numai cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, aşa cum rezultă din interogatoriile administrate la filele x. În plus, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Instanţa reţine că pârâta în cauză nu a produs dovezi referitoare la negocierea acestei clauze, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.".

În apel, intimata-pârâtă nu a contestat caracterul nenegociat al contractului cu referire la clauza analizată, ci a formulat doar apărări legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzei.

Ca atare, analiza instanţei de apel s-a întemeiat strict asupra aspectului exprimării în mod clar şi neechivoc a clauzei referitoare la comisionul de acordare, reţinând instanţa că acest comision a fost stabilit în cuantum fix şi a fost adus la cunoştinţa intimaţilor-reclamanţi la momentul încheierii contractului, "fiind prevăzut în mod clar şi uşor de înţeles, fără a se putea susţine că a fost perceput fără o contraprestaţie din partea băncii".

Prin urmare, reţinând caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, stabilit de instanţa de fond şi necontestat de intimată în apel, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Aşa cum s-a arătat mai sus, prin clauza prevăzută la art. 1.3. lit. a) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe suma de 4918 CHF, scopul şi justificarea perceperii comisionului de acordare nefiind menţionate în cuprinsul contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, nici modalitatea concretă de calcul, nici vreo descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, în schimbul acestei sume.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii şi denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza din art. 1.3. lit. a) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa modului de calcul, serviciilor furnizate sau a cheltuielilor băncii cărora le corespunde suma percepută, fiind greşit stabilit faptul că acest comision de acordare credit întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 1.3 lit. a) din contract, motiv pentru care recursul formulat de reclamanţi va fi admis şi decizia atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată a cererii de apel formulată de intimata-pârâtă.

În rejudecare, instanţa de apel va relua examenul caracterului abuziv al clauzei din art. 1.3. lit. a) din contractul de credit dedus judecăţii, din perspectiva tuturor elementelor pe care instanţele trebuie să le analizeze, în conformitate cu ansamblul criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele pe care s-au întemeiat hotărârile pronunţate în cauza C-621/17 şi, respectiv, în cauzele conexate C-244/19 şi C-259/19.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intimata-pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 564/A-COM din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.