Abusiveness of bank arrangement and administration fees requiring proof of services; currency risk clauses excluded from review as reflecting monetary nominalism.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 10 februarie 2015 sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- anularea următoarelor prevederi din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x 22354 din data de 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 ale art. III referitoare la dobânda penalizatoare, comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată şi alte comisioane bancare;

b) pct. 7 al art. IV referitor la comisionul de 4% din suma rambursată în avans;

c) pct. 3 teza finală al art. V referitor la posibilitatea creditorului de a folosi mijloacele proprii de luare în posesie a bunului afectat garanţiei, în caz de neexecutare a contractului;

d) subpct. 5 al pct. 1.2. din art. VI referitor la garanţii suplimentare;

e) subpct. 2 al pct. 1.3.1. din art. VI referitor la declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului;

f) subpct. 4, 7, 8, 9 şi 10 ale pct. 1. din art. VII referitoare la cazuri ce atrag declararea unilaterală de către pârâtă a exigibilităţii anticipate a scadenţei creditului;

g) pct. 2. al art. VII referitor la declararea anticipată a scadenţei creditului în caz de deces al oricărui împrumutat;

h) subpct. 7 al pct. 1. din art. VIII referitor la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare;

- anularea următoarelor prevederi din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x 22354 din data de 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 2.2. al art. 1 referitor la dobânda penalizatoare;

b) pct. 2.3. al art. 1 referitor la comisionul de acordare;

c) pct. 2.4. al art. 1 referitor la comisionul de administrare;

d) pct. 2.5. al art. 1 referitor la comisionul de rambursare anticipată.

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3311,16 CHF, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de acordare;

- obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamanţilor, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv, 16 iulie 2008, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 77947,04 RON, reprezentând diferenţă curs CHF/RON pentru perioada august 2008- noiembrie 2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 11336 din data de 30 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 29 iulie 2016, sub numărul x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 965/2017 pronunţată la data de 22 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta C. Bucureşti.

A constatat nulitatea absolută parţială a clauzei pct. 2 cap. VII din contractul de credit, cu privire la menţiunea "situaţie în care în opinia băncii ar face imposibilă rambursarea creditului de către celălalt împrumutat" şi la menţiunea "şi celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca, garantate sau nu cu acelaşi imobil" şi nulitatea absolută parţială a clauzei subpct. 7 al pct. 1 din art. VIII din contract, cu privire la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1632 A/2017 pronunţată la data de 11 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, în contradictoriu cu intimata C. Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. VI pct. 1.2 subpct. 5 şi art. VII pct. 1.1. subpct. 4, 8, 9 şi 10 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din data de l6 iulie 2008, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au formulat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C.

În recursul formulat, reclamanţii A. şi B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În legătură cu clauza prevăzută la pct. 6 al Art. III din Condiţiile generale de credit ale contractului de credit nr. x 22354 din 16 iulie 2008, referitoare la dobânda penalizatoare, a susţinut că aceasta această reprezintă o veritabilă clauză penală deghizată în dobândă penalizatoare, arătând că, potrivit art. 2.2. din Condiţiile speciale de credit, valoarea dobânzii penalizatoare este de 15.00 p.p. pe an, peste rata dobânzii.

A făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 313/1879, care stabileşte că în contractele de împrumut este interzisă clauza penală, precum şi la decizia nr. 11/2005 privind examinarea recursului în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a statuat faptul că, pe lângă dobânda convenţională sau legală, nu poate exista şi o clauză penală.

A susţinut că prevederile contractuale mai sus menţionate sunt abuzive şi anulabile, apreciind că instanţa de apel a apreciat greşit în sens contrar, reţinând că dispoziţiile Legii nr. 313/1879 şi statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia menţionată se referă la raporturi civile, nu şi la raporturile supuse dispoziţiilor art. 56 din Codul comercial.

A precizat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că părţile au încheiat un contract cu caracter comercial, fiind incidente dispoziţiile art. 1066 C. civ. din 1864 şi art. 56 Codul comercial, arătând recurenţii că norma de drept ce se aplică în privinţa acestor clauze contractuale este norma specială, derogatorie de la cea generală (art. 1169 din C. civ. din 1864), instituită de pct. l lit. i) din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia este abuzivă acea clauză prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianţi.

Au mai precizat că instanţele de fond nu au observat că în contractul de credit nu este menţionată vreo situaţie anume în care dobânda penalizatoare este datorată de către reclamanţi, ci este prevăzut numai modul de calcul al dobânzii penalizatoare, fără să fie descrise aspecte legate de necesitatea perceperii ei, aspect care a determinat o poziţie dominantă a intimatei-pârâte.

2. Cu referire la dispoziţiile pct. 7 al Art. III din Condiţiile generale de credit, referitoare la comisionul de acordare, raportate la dispoziţiile pct. 2.3 din Condiţiile speciale (ce stabileşte cuantumul comisionului de acordare a creditului la 2% din valoarea totală a creditului, adică 3311,16 CHF), a considerat eronată concluzia instanţei de apel, în sensul că aceste clauze nu cuprind neclarităţi, limbajul utlizat fiind accesibil pentru orice persoană cu nivel de informare mediu, nefiind necesare cunoştiinţe de specialitate, iar detalierea motivelor perceperii acestui comision nu este necesară.

Au susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a greşit reţinând că nu există un dezechilibru semnificativ legat de aceste clauze şi că, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz.

Totodată, au precizat că instanţa de apel face referire în mod greşit la dispoziţiile art. 2 lit. h) din O.U.G. nr. 174/2008, în cuprinsul căruia se defineşte noţiunea de "cost total al creditului", deoarece actul normativ menţionat a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, iar contractul de credit în litigiu a fost încheiat anterior, la data de 16 iulie 2008, actul normativ neavând efect retroactiv.

Au susţinut că acest comision de acordare credit nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, având în vedere denumirea şi natura sa şi au subliniat că la pct. 7 al Art. III din Condiţiile generale şi pct. 2.3. din Condiţiile speciale se face referire la comisionul de acordare, fără a se determina, în mod clar, ce reprezintă acesta.

Potrivit contractului, recurenţii au achitat taxa de analiză, taxă de evaluare a imobilului adus în garanţie, taxe notariale şi pentru insitituirea ipotecii şi poliţie de asigurare, nejustificându-se perceperea de către intimatele-pârâte a comisionului de acordare, deoarece nu există o contraprestaţie din partea acestora pentru suma plătită cu acest titlu, creându-se o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, recurenţii au considerat că perceperea unor comisioane de acordare a unui astfel de credit este intezisă.

3. Cu referire la clauza menţionată la pct. 8 al Art. III din Condiţiile generale de credit, referitoare la comisionul de administrare, stabilit prin textul art. 2.4.din Condiţiile speciale de credit la un procent de 0,00% pe lună aplicabil la valoarea soldului creditului, contrar celor reţinute de instanţa de apel, au considerat aceste clauze ca fiind abuzive, deoarece, în realitate, din extrasele de cont prezentate în dosar rezultă că recurenţii au achitat în fiecare lună suma de 0,68 CHF, cu titlu de comision de administrare.

În plus, au arătat că nicăieri în contract nu se descrie activitatea desfăşurată de banca sub acest aspect.

4. În privinţa textului pct. 9 al Art. III din Condiţiile generale de credit, referitor la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut de dispoziţiile art. 2.5.din Condiţiile speciale a avea valoarea de 3,50%, au precizat că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, care prevede dreptul consumatorilor, în orice moment, de a se libera în tot sau în parte de obligaţiile ce decurg dintr-un contract de credit, creditorul având dreptul la o compensaţie echitabilă şi jusitificată în mod obiectiv.

Au susţinut că instanţele nu au analizat norma de drept instituită de dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, care impune pentru creditor obligaţia de a modifica contractul de credit în conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ, sens în care au făcut trimitere la notificarea recurenţilor-reclamanţi din data de 17 septembrie 2010 (aflată la dosarul de fond).

5. În ceea ce priveşte dispoziţiile pct. 10 al Art. III din Condiţiile generale de credit, referitoare la alte comisioane bancare (comisioane aferente modificărilor condiţiilor de creditare iniţiale datorate solicitării împrumutatului, comision de administrare cont curent, comision de evaluare, comision pentru eliberare documente în caz de refinanţare), au precizat că deşi instanţa de apel a reţinut că, exceptând comisionul de evaluare (care nu a fost contestat de recurenţi), aceste comsioane nu atrag obligaţii de plată, recurenţii le-au apreciat a fi abuzive, nefiind negociate, ci prestabilite de către bancă, iar cuantumul lor a fost lăsat la libera apreciere a intimatelor-pârâte.

6. În privinţa clauzei menţionate la pct. 7 alin. Art. IV din Condiţiile generale de credit, referitoare la rambursarea anticipată parţială sau totală a creditului, s-au referit la împrejurarea reţinută de instanţa de apel că recurenţii nu au beneficiat de creditul denumit "generos", neexistând în sarcina acestora obligaţia de a restitui, la rambursarea anticipată, sume constând în reducerea de dobândă acordată la acest tip de credit, reprezentând 4% din suma rambursată în avans.

7. Au precizat că recursul nu vizează clauza menţionată la pct. 3 teza finală a Art. V din Condiţiile generale ale credit.

8. Cu referire la subpct. 2 al pct. 1.3.1 din Art. VI din Condiţiile generale ale creditului, prin care se prevede că, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin contract, banca are dreptul să declare eligibil anticipat creditul, să rezilieze unilateral contractul şi să treacă la recuperarea întregii sume datorate după împlinirea unui termen de 30 de zile calendaristice de la comunicarea unei notificări scrise, recurenţii au arătat că, prin includerea clauzei referitoare la scadenţa anticipată, fără particularizarea situaţiei în care aceasta operează şi fără raportarea acesteia la elemente concrete şi obiective, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

9. În privinţa clauzei prevăzute de Art. VII pct. 1.1. subpct. 7 din Condiţiile generale ale creditului, referitoare la cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate în temeiul contractului, au precizat că această clauză a produs un dezechilibru contractual evident, prin menţionarea situaţiei în care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de înfiinţare a sechestrului sau dată într-o executare silită sau într-o acţiune similară împotriva împrumutatului, a bunurilor sale (inclusiv conturi) sau veniturilor aduse în garanţie/cesionate în favoarea băncii.

Au considerat că formularea acestei clauze a născut premisele unor abuzuri din partea intimatelor-pârâte, acestea având posibilitatea de a declara scadent anticipat creditul doar pentru că s-a introdus o acţiune împotriva recurenţilor, a bunurilor lor sau a veniturilor acestora.

10. Cu referire la dispoziţiile Art. VII pct. 2 subpct. l din Condiţiile generale ale creditului, privind scadenţa anticipată a creditului în cazul decesului oricăruia dintre recurenţi, au susţinut că această clauză este abuzivă în integralitate, nu doar parţial, aşa cum a stabilit instanţa de apel, întrucât, decesului unuia dintre împrumutaţi este un caz fortuit, care nu poate fi prestabilit la data încheierii contractului, neţinând de voinţa nici uneia dintre părţi şi, în plus, la data semnării convenţiei de credit, banca a impus încheierea unei asigurări de viaţă pentru ambii împrumutaţi.

În acest mod, banca a transferat toate riscurile legate de diminuarea câştigului către recurenţi.

11. Legat de clauza din Art. VIII pct. l subpct. 7 din Condiţiile generale ale creditului, referitoare la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare că urmare a încetării relaţiilor de muncă între împrumutat şi angajator, au susţinut că aceasta este abuzivă în integralitatea sa, nu doar "cu privire la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare", aşa cum a hotărât instanţa de apel.

Cât timp creditul este plătit la datele scadente, au considerat nerelevante, sub aspectul condiţiilor de creditare, raporturile de muncă ale recurenţilor.

Cu privire la includerea comisioanelor în costul total al contractului, au apreciat că acest aspect nu înlătură posibilitatea analizei caracterului abuziv al acestor clauze, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la condiţia dezechilibrului, au arătat că din analiza contractului, realizată prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, rezultă că în sarcina recurenţilor au fost instituite mai multe obligaţii şi contraprestaţii, constând în restituirea sumei împrumutate, a dobânzii şi a mai multor comisioane, precum şi obligaţia de garanţie, fiind fără echivoc faptul că ponderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este în detrimentul consumatorilor.

Cu privire la încălcarea cerinţei bunei-credinte, au invocat preambulul Directivei nr. 93/13/CEE şi au susţinut că banca avea, la momentul contractării, o poziţie de autoritate în negocierea dintre părţi, iar contractul de credit în discuţie este un contract de adeziune, impus, cu clauze prestabilite, recurenţii neavând posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din clauze.

În legătură cu caracterul negociat al unui contract de credit, au considerat că simpla informare a consumatorului în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, jurisprudenţa Curţii de Justiţei a Uniunii Europene şi instanţei supreme fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte, de adeziune, sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist.

Ca atare, este de datoria profesionistuluisă prezinte probe în sensul negocierii clauzei.

12. Au precizat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii incluse în petitul al treilea, de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumei de 3311,16 CHF, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de acordare. Au considerat că în speţă sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile existenţei plăţii lucrului nedatorat, invocând dispoziţiile art. 1092 C. civ.

13. Cu privire la solicitarea aferentă capătului 4 al cererii introductive, prin care au cerut obligarea intimatelor la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, 16 iulie 2008, precum şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, au invocat o greşită aplicare a considerentelor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.), arătând că Directiva 93/13/CEE instituie o excludere din domeniul său de aplicare, în privinţa clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Au precizat recurenţii că suportă riscul valutar, potrivit dispoziţiilor art. IV din Condiţiile generale de credit şi graficului de rambursare a creditului,

Făcând referire la dezechilibrul major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul recurenţilor, datorat aprecierii monedei CHF, precum şi la schimbarea fundamentală a condiţiilor de creditare existente la momentul încheierii contractelor, au precizat că nu au fost negociate clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, iar intimatele nu au acţionat cu bună credinţă, deoarece nu au explicat riscurile clienţilor şi nu au pus la dispoziţia acestora informaţiile necesare, contrar dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992

Au apreciat că omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, iar dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărirea obligaţiilor sale.

Făcând trimitere la textul art. 1 din Legea nr. 193/2000, au susţinut că nu există o clauză contractuală explicită referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF.

Au făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârile pronunţate în cauzele C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid şi C-26/13 Kasler vs. Ungaria), susţinând că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrară dispoziţiilor legale, întrucât constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi să-şi asume în cunostinţă de cauză riscul valutar.

Recurenţii au invocat prevederile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, dispoziţiile normei BNR nr. 17/2003 şi ale art. 966-970 din C. civ. din 1864, şi au considerat că, dat fiind caracterul imprevizibil al schimbării condiţiilor economice, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea căruia au fost incheiate.

Au menţionat că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1864, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, arătând că, prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul recurenţilor.

Au arătat că, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către recurenţi, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi restituirea sumelor plătite în plus către pârâtă.

Analizând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene mai sus evocate, au conchis că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), dar sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Aşadar, revine instanţelor obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Au făcut trimitere la considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.), din care rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea consumatorului, în faza pre-contractuală, privind consecinţele economice ale clauzei, sens în care au făcut o serie de consideraţii în dezvoltarea acestei susţineri.

În legătură cu hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-menţionată, referitoare la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, au considerat că în mod greşit se susţine că băncile nu puteau previziona evoluţia cursului valutar, că nu puteau "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu puteau informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor, ci, ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, raportat la expertiza şi cunoştinţele profesionistului.

Au arătat că asemenea informări şi avertizări nu au fost făcute, iar băncile nu pot prezenta probe care să răstoarne prezumţia legală de neinformare instituită de decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar graficele de rambursare puse la dispoziţia împrumutaţilor la semnarea contractelor de credit nu indicau nici fluctuaţiile potenţiale ale cursului, nici costurile în RON ale creditului.

După prezentarea unei analize detaliate privind aspectele anterior evocate, au susţinut că este dincolo de orice îndoială faptul că acele clauze ce obligă consumatorul la suportarea riscului valutar nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care, acestea pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Au făcut referire la dispoziţiile art. 14, 15, 45 şi 48 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), reiterând dreptul consumatorilor de a primi toate informaţiile necesare pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinaţiei iniţiale a bunurilor şi de a fi informaţi despre riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

Au precizat că riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină, fiind dublat de un risc de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei.

Astfel, au considerat evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare are obligaţia de a include în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, făcând trimitere şi la Directiva 2014/17/UE, care, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligaţiei de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar, în cazul creditării în monedă străină, iar la punctul 27 atrage atenţia asupra administrării prudente şi, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării.

Au precizat că punctul 23 din directiva 2014/17/UE stabileşte un procent maxim, de 20%, de variaţie între cursul iniţial şi cel curent, pentru ca obligaţia de avertizare (imputabilă instituţiei de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere, pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, au apreciat că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

Au susţinut că Directiva creditelor imobiliare, mai sus amintită, confirmă faptul că, anterior acesteia, s-au utilizat de către băncile împrumutătoare practici comerciale incorecte.

În ceea ce priveşte sancţiunea încălcării obligaţiei de informare şi avertizare, au considerat că prevederile din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, este antrenarea răspunderii civile delictuale a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori, în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, au făcut referire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precizând că, în cauză a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că nu a fost negociată clauza dedusă judecăţii.

Au considerat că această clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, făcând trimitere la paragraful 54 şi 56 din decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Arătând că dezechilibrul semnificativ este prezumat, au susţinut că a existat un astfel de dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, încă de la încheierea contractului, subliniind că în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Au precizat că inegalitatea economică, tehnică, juridică şi temporală între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii a protecţiei consumatorilor, iar acest spirit constă în ideea fundamentală a remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul juridic de putere.

În temeiul unor largi trimiteri la jurisprudenţa Curţii de Justiţie, au apreciat că, în prezenta cauză, pârâta nu a făcut proba echilibrului real între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Au menţionat că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, inclusiv ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, intervenite în cursul derulării acestuia.

Au mai menţionat că omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, făcând trimitere la considerentele deciziilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Ernst Georg Radinger s.a vs. Finway A.S. (cauza C - 377/14), RWE Vertrieb AG vs. Westfalen eV (cauza C - 92/11) şi Kasler (C-26/13).

Au arătat că prevederile art. 3 şi 5 din Directiva 93/13/CEE impun cerinţe de bună-credinţă, echilibru şi transparenţă, în contract trebuind a fi indicată, în mod transparent, metoda de variaţiune a respectivelor costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. Au mai arătat că un contract care nu respectă aceste cerinţe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, devenind un comerţ cu riscuri pe care consumatorul nu intenţiona să îl practice.

Or, în opinia recurenţilor, transformarea contractului de credit într-un contract aleatoriu este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului, adăugând recurenţi că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

În situaţia în care nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, au conchis că un contract iniţial comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu, prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Au apreciat că banca, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoştea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elveţieni, în condiţiile unor informări clare ale Băncii Naţionale a Elveţiei, în timp ce, de cealaltă parte, consumatorului îi era imposibil să perceapă astfel de realităţi sau riscuri.

Au arătat că, prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţia de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În cazul în care instanţa va constata neîndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, în mod necesar, acest aspect va însemna şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii, în considerarea legăturii existente între acestea şi obligaţia de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce instituie cele patru categorii de obligaţii, sancţiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, urmând ca prevederile astfel sancţionate să nu mai producă efecte faţă de consumatori.

Au subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, în timp ce răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

13. Ca o consecinţă a admiterii celui de al patrulea petit al acţiunii, recurenţii au solicitat, prin cel de al cincilea petit (astfel cum a fost modificat prin cererea din 27 octombrie 2016) obligarea intimatei-pârâte la restituirea sumei de 113.331,71 RON, reprezentând diferenţă curs CHF/RON pentru perioada august 2008- octombrie 2016.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă C. Bucureşti, a cărei calitate procesuală pasivă a fost preluată de D. S.A. şi, respectiv, E. S.A., a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, urmare a rejudecării procesului de către instanţa de apel, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond şi schimbarea acestei sentinţe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte clauza prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului, au susţinut că aceasta reprezintă o aplicaţie a regulii decăderii din beneficiul termenului, reglementată de dispoziţiile art. 1025 din C. civ. din 1864, potrivit cărora:

"debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.".

Au considerat că, astfel, devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că, ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziţii legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Subliniind că reglementarea din art. 1025 din C. civ. din 1864 prevede sancţiuni energice pentru cazul în care debitorul "nedestoinic" nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale în mod corespunzător, acesta fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 din C. civ. din 1864) sau din cel al termenului de graţie în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti (art. 263 şi art. 382 C. proc. civ.), au precizat că, în toate cazurile în care debitorul nu îşi indeplineşte obligaţia de plată a debitului restant, indiferent de izvorul obligaţiei, împrumutatul poate fi urmărit, în temeiul dispoziţiilor de drept comun, de ceilalţi creditori ai săi (de exemplu, de alte bănci care prezintă contracte de credit bancar), prin valorificarea bunurilor debitorului.

Ca atare, au considerat că prevederile inserate în contractul de credit nu reprezintă decât o aplicaţie specială a articolelor menţionate şi nu pot fi privite ca abuzive, iar eventualul abuz al băncii în aplicarea sau interpretarea lor va putea fi sancţionat subsecvent de instanţă, ele nefiind abuzive de plano.

Au susţinut că pactele comisorii nu reprezintă, în esenţă, decât clauze contractuale prin care părţile convin să rezoluţioneze/rezilieze contractul fără intervenţia judecătorului, atunci când debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător şi din culpă obligaţia asumată contractual.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita constatarea ca fiind abuzive a clauzelor privind procedurile de executare a garanţiilor constituite şi a garanţiilor suplimentare, au precizat că aceste clauze au fost instituite în temeiul dispoziţiilor C. civ. şi C. proc. civ. referitoare la garanţiile reale, ipotecă şi executarea silită, dispoziţii ce au fost coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevede că acele clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor legii.

Au susţinut că raţiunea economică a clauzei referitoare la suplimentarea garanţiilor reprezintă, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual în funcţie de evoluţia stării financiare a reclamanţilor, aceştia nesuportând riscul de a nu obţine plata sumelor împrumutate, în timp ce, pentru recurentele-pârâte există riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

Au considerat că prevederea referitoare la dreptul băncii de a solicita suplimentarea garanţiilor creditului nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, ea reprezentând exclusiv o garanţie că, în caz de neexecutare culpabilă de către reclamanţi a obligaţiilor ce derivă din contractul de credit sau în caz de imposibilitatea a achitării sumelor de bani împrumutate, banca să îşi poată recupera sumele de bani ce fac obiectul contractului de credit.

La data de 28 februarie 2018, la dosar a fost depusă întâmpinare, prin care banca a solicitat, în esenţă, respingerea recursului formulat de reclamanţi, ca nefondat.

La rândul lor, recurenţii-reclamanţi au solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29 martie 2018, respingerea recursului formulat de pârâte, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul asistent raportor apreciind că acestea sunt inadmisibile.

Prin încheierea din data de 20 septembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 15 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Prin încheierea pronunţată la data de 6 iunie 2019, Înalta Curte, a dispus introducerea în cauză a societăţii E. S.A., în calitate de recurentă-pârâtă (întrucât aceasta a preluat creanţa născută din contractul de credit), precum şi menţinerea în cauză, în calitate de recurentă-pârâtă, a D. S.A., întrucât reclamanţii au pretenţii proprii împotriva băncii cedente, care nu au fost transmise prin cesiunea de creanţă, iar D. este successor universal al băncii cedente.

Judecata cauzei a fost suspendată, prin încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2019 de către instanţa de recurs, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Urmare repunerii pe rol a cauzei, în baza rezoluţiei din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 16 iulie 2008, între recurenţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, şi pârâta C., a cărei succesori sunt recurentele pârâte D. S.A şi E. S.A., a fost încheiat contractul de credit nr. x 22354, din care fac parte integrantă Condiţiile generale şi Condiţiile speciale de creditare.

În cauză, recurenţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând o serie de clauze contractuale, Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în baza clauzelor contestate.

Recursul formulat de pârâta C., a cărei succesori sunt recurentele pârâte D. S.A şi E. S.A., vizează, în esenţă, nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia dată capetelor de cerere privind clauzele prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului şi clauzele privind procedurile de executare a garanţiilor şi a garanţiilor suplimentare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut că prevederea contractuală prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului reprezintă o aplicaţie a regulii decăderii din beneficiul termenului, reglementată de art. 1025 din C. civ. din 1864, şi a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că, ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziţii legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Din verificarea sentinţei pronunţate la fond, se constată că prima instanţă a reţinut, mai întâi, caracterul nenegociat al contractului de credit, în integralitatea sa:

"În speţă, suntem în prezenta unui contract de credit, contract standard cu clauze preformulate, nu se poate retine ca dovedită o negociere prealabilă, efectivă conform art. 4 (2) din lege, de natură a permite împrumutatului să influenţeze conţinutul respectivei clauze, dreptul de opţiune al consumatorului pentru un anume produs bancar neechivalând cu o astfel de negociere".

Cu privire la clauza de la pct. 2 cap VII din contract, referitor la declararea anticipată a scadenţei creditului, în caz de deces al oricărui împrumutat (menţiunile referitoare la "situaţia în care opinia băncii ar face imposibilă rambursarea creditului de către celalalt împrumutat" şi "şi celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca, garantate sau nu cu acelaşi imobil…"), instanţa de fond a reţinut caracterul abuziv al acesteia, considerând că această prevedere, în raport cu menţiunile evocate, nu este suficient explicată şi nu este exprimată în mod clar, fără echivoc, nefiind indicate elementele obiective şi situaţiile concrete ce ar putea atrage dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului.

A conchis instanţa de fond că această clauză trebuia exprimată într-un limbaj uşor accesibil, inteligibil, de natură a permite împrumutatului să cunoască, de la început, existenţa şi întinderea obligaţilor şi să înţeleagă termenii contractului.

Această soluţie a instanţei de fond nu a fost criticată de către recurenta-pârâtă în apel, astfel că, susţinerile acesteia din recurs, în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit dispoziţii de drept material, au fost invocate omisso medio, fiind incidente dispoziţiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs "nu pot fi invocate decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis sa se pronunţe asupra lor".

În consecinţă, această critică nu poate fi verificată de către instanţa de recurs, neexistând considerente relevante ale deciziei recurate care să poată fi examinate sub aspectul nelegalităţii.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei şi, în plus, a reţinut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la dispoziţiile art. VII pct. 1.1. subpct. 4, 8, 9 şi 10 din Condiţiile generale ale contractului de credit, apreciind că acestea sunt lovite de nulitate absolută.

Din conţinutul criticii analizate, extrem de general, rezultă că recurentele sunt nemulţumite şi de această soluţie, întrucât aceasta vizează tot clauze de neîndeplinire a obligaţiilor reclamanţilor, care atrag dreptul băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului.

În legătură cu aceste clauze, Înalta Curte constată că, deşi recurentele-pârâte susţin că aceste clauze reprezintă aplicaţii ale art. 1025 din C. civ. din 1864, hotărârea instanţei de apel nu face referire la acest text, argumentul fiind străin de cauză.

Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru critica privind presupusa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Verificând dosarul de apel, Înalta Curte nu identificat aceste critici nici în cererea de apel, nici în conţinutul întâmpinării depuse la dosar de pârâtă, aceste aspecte explicând lipsa unor consideraţii relevante în decizia instanţei de apel.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, recursul putând fi exercitat numai pentru critici ce au făcut analiza instanţei de apel, cuprinse fie în motivele de apel, fie în apărările relevante formulate faţă de astfel de motive, cuprinse în întâmpinarea părţii adverse.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima dată de instanţa învestită cu calea extraordinară de atac, ceea ce este inadmisibil.

Cum obiectul recursului este reprezentat de decizia instanţei de apel, iar criticile învederate nu au făcut obiectul analizei acestei decizii, nefiind cuprinse în motivele de apel, rezultă că susţinerile recurentei-pârâte excedează controlul de legalitate ce poate fi realizat în recurs, fiind prezentate omisso medio.

Ca atare, şi această critică este inadmisibilă.

Recurentele-pârâte au criticat şi soluţia dată capătului de cerere privind clauzele referitoare la "procedurile de executare a garanţiilor şi a garanţiilor suplimentare", clauze identificate de instanţa de recurs, prin prisma dispozitivului deciziei recurate, ca fiind, în realitate, o singură clauză, aceea prevăzută de art. VI pct. 1.2 subpct. 5 din contract.

Argumentele de mai sus, referitoare la caracterul străin de speţă şi inadmisibil în recurs al susţinerilor recurentelor privind o presupusă greşită aplicare a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, sunt valabile şi în acest caz, raţiunile fiind similare: critica învederată nu a făcut obiectul analizei deciziei atacate, nefiind invocată în motivele de apel, nici în întâmpinare.

În legătură cu caracterul abuziv al acestei clauze, recurentele-pârâte au invocat şi faptul că prevederea referitoare la dreptul băncii de a solicita suplimentarea garanţiilor creditului nu este una care ar putea crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor, însă nici acest aspect nu poate fi analizat de instanţa de recurs, întrucât vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, nu de nelegalitatea acesteia.

Instanţa de recurs nu poate reevalua existenţa sau nu a unui dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece acest element nu priveşte aplicarea greşită sau încălcarea legii, ci un element de fapt, în funcţie de care legea poate sau nu deveni incidentă.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, critica formulată este inadmisibilă în recurs.

În consecinţă, în baza considerentelor anterior expuse, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentele-pârâte.

În recursul formulat, reclamanţii A. şi B. au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Verificând susţinerile prezentate de recurenţi, care reiau, aproape în totalitate, motivele de apel, Înalta Curte constată, pe de o parte, că unele dintre critici nu precizează care sunt normele legale presupus încălcate sau aplicate greşit în cadrul deciziei recurate, iar pe de altă parte, că din dezvoltarea acestor critici rezultă că sunt vizate aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii instanţei de apel, care sunt excluse controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs.

Este cazul criticilor privind dezlegările date de instanţa de apel în legătură cu: dispoziţiile pct. 9 al Art. III din Condiţiile generale de credit şi art. 2.5.din Condiţiile speciale - comisionul de rambursare anticipată, prevederile pct. 7 al Art. IV din Condiţiile generale de credit, referitor la rambursarea anticipată parţială sau totală a creditului, textul subpct. 2 al pct. 1.3.1 din Art. VI din Condiţiile generale ale creditului, prin care se prevede că banca are dreptul să declare eligibil anticipat creditul, în cazul neexecutării de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin prezentul contract, ale Art. VII pct. 2 subpct. l din Condiţiile generale ale creditului, privind scadenţa anticipată a creditului în cazul decesului oricăruia dintre recurenţi, dispoziţiile Art. VII pct. 1.1. subpct. 7 din Condiţiile generale ale creditului, referitoare la cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate în temeiul contractului, ale Art. VIII pct. l subpct. 7 din Condiţiile generale ale creditului, referitor la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare, că urmare a încetării relaţiilor de muncă între împrumutat şi angajator şi dispoziţiile pct. 10 al Art. III din Condiţiile generale de credit, referitoare la alte comisioane bancare (comisioane aferente modificărilor condiţiilor de creditare iniţiale datorate solicitării împrumutatului, comision de administrare cont curent, comision de evaluare, comision pentru eliberare documente în caz de refinanţare).

În privinţa prevederilor contractuale mai sus evocate, recurenţii au criticat decizia pronunţată în apel din perspectiva presupusei greşite aprecieri a instanţei asupra neîndeplinirii condiţiilor referitoare la caracterul negociat al clauzelor, existenţei echilibrului contractual sau a bunei credinţe a pârâtei, precum şi prin prisma unor presupus eronate constatări a instanţei, în sensul că recurenţii nu au beneficiat de creditul denumit "generos", neexistând în sarcina lor obligaţia de a restitui, la rambursarea anticipată, o reducere de dobândă, nici obligaţii de plată asociate diverselor comisioane menţionate în contract, altele decât cele de administrare, sau de acordare credit.

Au mai susţinut recurenţii că prevederea privind privind scadenţa anticipată a creditului în cazul decesului oricăruia dintre recurenţi este abuzivă, fără a indica ce aspecte de nelegalitate trebuie să verifice instanţa de recurs, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu obiectul recursului.

În acest context, criticile mai sus enumerate tind la reanalizarea situaţiei de fapt conturate în speţă şi, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, aceste critici sunt inadmisibile în recurs.

Singurele prevederi contractuale - din cele mai sus menţionate - care ar fi putut fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt cele referitoare la comisionul de rambursare anticipată, despre care recurenţii susţin că nu ar fi fost verificate de instanţa de apel din perspectiva textului art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, referitor la procedura de modificare a contractelor de credit.

Însă această critică (care, diferit de textul indicat de recurenţi, se încadrează în cazul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) nu este întemeiată, deoarece, contrar celor susţinute de recurenţi, instanţa de apel a reţinut în analiza sa atât prevederile art. 66 şi 67 din O.U.G. nr. 50/2010 (ultimul text legal indicat stabilind dreptul creditorului la o compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv în caz de rambursare anticipată), cât şi dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

În plus, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenţi, critica privind procedura de modificare a contractului prin act adiţional, impusă de textul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, este formulată de recurenţi pentru prima dată în recurs, necorespunzând unor considerente din decizia recurată, nici unor aspecte invocate în apelul recurenţilor sau în întâmpinarea pârâtei din apel.

Astfel, decizia recurată nu poate fi verificată din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a legii, atât datorită faptului că nu conţine considerente relevante, critica fiind invocată omisso medio, cât şi datorită faptului că se solicită verificarea unui aspect de temeinicie (nu de legalitate), constând în respectarea sau nu de către pârâtă a procedurii de încheiere a actelor adiţionale la contract.

Ca atare, toate aceste critici, mai sus evocate, sunt inadmisibile în recurs.

Motivul de recurs referitor la clauza prevăzută la pct. 6 al Art. III din Condiţiile generale de credit ale contractului de credit, despre care recurenţii-reclamanţi au susţinut că reprezintă o veritabilă clauză penală, deghizată în dobândă penalizatoare, nu este întemeiat.

În acest sens, Înalta Curte apreciază corectă constatarea instanţei de apel, care a stabilit că în cauză nu se aplică decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nici dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997, ci, în raport cu caracterul raportului juridic dintre părţi, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi, în completare, prevederile C. civ. din 1864.

Aşadar, în lipsa unei prevederi derogatoare conţinută de Legea nr. 193/2000, clauzei contestate îi este aplicabil textul art. 1066 din C. civ. de la 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., părţile stabilind anticipat prejudiciul, în cazul în care recurenţii-reclamanţi nu îşi îndeplinesc obligaţiile de plată la scadenţă.

În raport cu prevederile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază corectă analiza instanţei de apel, care a stabilit că valoarea dobânzii penalizatoare este clar stipulată, iar echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este păstrat, neplata la termen a ratelor de credit cauzând pârâtelor un prejudiciu, evaluat anticipat prin clauza supusă analizei.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi pentru greşita dezlegare dată motivelor de apel privind cererea de obligare a băncii la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, şi de calculare şi plată a ratelor de rambursare a creditului la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Se constată că, deşi recurenţii au menţionat în cadrul cererii de recurs că nu există o clauză contractuală explicită referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, riscul valutar în contract este suportat de recurenţi.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. VI pct. 1.3.2 subpct. 4 lit. i) din Condiţiile generale de credit, recurenţii au obligaţia de a efectua schimburile valutare "la cursul de schimb al Băncii din ziua plăţii, dacă este cazul pentru: (i) convertirea în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului.".

Contractul de credit ipotecar semnat de părţi, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, se supune dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii.

Ca urmare, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său de aplicare şi cauzelor de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

În aceste condiţii, se reţine că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, clauzele contractuale privind ceea ce se denumeşte, în mod generic, "riscul valutar", reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, în sensul că aceasta se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, Curtea a statuat că este lipsit de relevanţă, în ceea ce priveşte verificarea excluderii unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35) faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă.

În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Rezultă că susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a considerentelor din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu pot fi a fi analizate.

Excluderea clauzelor privind aşa-numitul "risc valutar" de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În contextul criticii analizate, Înalta Curte constată şi justeţea argumentului instanţei de apel, care a stabilit că deşi prin cererea de apel recurenţii-reclamanţi au susţinut ideea impreviziunii, această instituţie juridică nu a fost invocată în primă instanţă, devenind incidentă norma prevăzută de art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., care interzice schimbarea în apel a cauzei pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin urmare, critica analizată este nefondată, Înalta Curte constatând, pe cale de consecinţă, că este corectă soluţia instanţei de apel, de a menţine în parte sentinţa pronunţată în cauză, în ce priveşte respingerea cererii recurenţilor de recalculare şi plată a ratelor de rambursare a creditului la cursul de schimb aplicabil la data încheierii contractului şi a cererii de obligare a pârâtelor la restituirea sumei de 113.331,71 RON, reprezentând diferenţă curs CHF/RON pentru perioada august 2008- octombrie 2016.

Cu privire la critica referitoare la dispoziţiile pct. 7 al Art. III din Condiţiile generale de credit, privind comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului, în raport cu prevederile pct. 2.3 din Condiţiile speciale, prin care s-a stabilit valoarea acestui comision la suma de 3311,16 CHF, Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că aceste clauze nu cuprind neclarităţi, iar valoarea obligaţiei de plată a comisionului ori raţiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea acestuia.

Pe de altă parte, s-a reţinut în apel că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către instituţia de credit o singură dată, pentru acordarea creditului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă sunt certe, iar pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, acestea rezultând din denumirea serviciului prestat, constând în acordarea creditului.

Or, clauza prevăzută de pct. 7 al Art. III din Condiţiile generale de credit prevede doar:

"Comisionul de acordare se va calcula de Bancă şi se va plăti prin reţinere din suma creditului, integral, la data primei trageri din credit sau prin depunere în contul curent al împrumutatului.", iar pct. 2.3 din Condiţiile speciale arată că acest comision este de 2% din valoarea totală a creditului, respectiv 3311,16 CHF.

Se constată că scopul perceperii comisionului de acordare nu este menţionat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate).

Instanţa supremă reţine, în acest context, efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele comisioane contractuale şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de intimata-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (acordarea creditului) şi din precizarea modului de calcul, fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Instanţa de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit, reţinând, în mod nefundamentat, că acestea nu au caracter abuziv.

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speţă al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât analiza clauzelor referitoare la comisionul de acordare a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

În plus, este greşit raţionamentul instanţei de apel, care a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi referirile instanţei la un act normativ (O.U.G. nr. 174/2008) care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, ulterior încheierii contractul de credit în litigiu (16 iulie 2008).

Acelaşi raţionament juridic mai sus prezentat este aplicabil şi criticii referitoare la pct. 8 al Art. III din Condiţiile generale de credit, text care prevede comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi precizând că prestaţiile băncii corespunzătoare acestui comision nu sunt menţionate în contract şi că, deşi valoarea din contract a comisionului de administrare este de 0% pe lună (art. 2.4. din Condiţiile speciale de credit), recurenţii achită în fiecare lună suma de 0,68 CHF, cu acest titlu.

În consecinţă, reţinând că în ceea ce priveşte comisionul de administrare sunt aplicabile aceleaşi argumente prezentate în legătură cu nelegalitatea analizei instanţei privind comisionul de acordare, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi.

Constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de pct. 7 al Art. III din Condiţiile generale de credit privind comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului, în raport cu prevederile pct. 2.3 din Condiţiile speciale de credit, şi de pct. 8 al Art. III din Condiţiile generale de credit privind comisionul de administrare, în raport cu prevederile art. 2.4.din Condiţiile speciale de credit, urmând a ţine seama, pe de o parte, de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit, şi, pe de altă parte, de criteriul stabilit de Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19 privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, în cazul unei clauze care impune consumatorului plata unui comision de acordare, constând în necesitatea demonstrării, de către instituţia financiară, că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

Instanţa de apel va relua şi analiza motivului de apel privind cererea recurenţilor-reclamanţi de obligare a pârâtelor la restituirea sumei de 3311,16 CHF, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de acordare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivele de casare constatate a fi întemeiate.

În concluzie, constatând aceste din urmă critici ca fiind fondate, în temeiul art. 496 raportat la art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1632 A/2017 din 11 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării, în parte, a deciziei recurate şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe de apel, în vederea rejudecării apelului declarat de recurenţii-reclamanţi, din perspectiva criticilor mai sus arătate, apreciate a fi întemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1632 A/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 965 din 22 martie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtele D. S.A. (fostă C.) şi E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.