Mortgage CHF currency risk clauses excluded from unfairness review; bank right to modify interest margin upheld as abusive and appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă la data de 27 aprilie 2016, sub numărul x/2016, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să pronunţe o hotărâre prin care:

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar (paragraful final al art. 6.3. din Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 25 aprilie 2007) şi să dispună înlăturarea acesteia, cu consecinţa stabilizării şi fixării cursului de restituire a împrumutului la nivelul cursului LEU- CHF afişat de B.N.R. la data de 25 aprilie 2007, respectiv, 2,0292 RON/CHF;

- să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor plătite peste nivelul valorilor stabilite conform capătului de cerere anterior, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, calculată de la momentul la care reclamanta a transmis fiecare dintre aceste sume, până la momentul plăţii efective;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1. lit. h), j), m), n) şi o) din contractul de credit şi să dispună înlăturarea acestora;

- să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute de art. 5.1. (posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral marja), art. 5.3. din contractul de credit (posibilitatea pârâtei de a modifica unilateral marja), şi de paragraful final al dispoziţiei I.1 din Actul adiţional din 17 septembrie 2010 de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, şi înlăturarea acestor clauze din contract, cu consecinţele:

a) stabilirii nivelului dobânzii la cel prevăzut iniţial (LIBOR CHF la 3 luni+ marja de 4%);

b) obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de dobândă peste nivelul stabilit iniţial (inclusiv cele percepute prin nerespectarea formulei iniţiale, până la emiterea actului adiţional din 17 septembrie 2010) şi

c) obligării pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la momentul perceperii fiecărei sume, până la momentul plăţii efective;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 6709 pronunţată la data de 24 octombrie 2016 în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.171 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, la data de 4 august 2017, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI -a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2200 A pronunţată la data de 4 decembrie 2017, instanţa de apel a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 6709 din data de 24 octombrie, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor prevăzute de art. 5.1. şi 5.3. din contract, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica dobânda prin modificarea marjei băncii, a obligat pârâta să restituie reclamantei diferenţa de dobândă rezultată din modificarea marjei băncii, de la 4 p.p./an la 6 p.p./an, dobândă încasată până la data încheierii actului adiţional - 17 septembrie 2010, la care se va adăuga dobânda legală de la data încasării şi până la momentul restituirii sumelor.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor prev. de art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contractul încheiat între părţi şi a respins, în rest cererea.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei onorariul de avocat în cuantumul redus de 3000 RON şi a obligat intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta (devenită C. S.A.), dosarul fiind înregistrat pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 ianuarie 2018.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat, în cadrul recursului formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei recurate, pe care a considerat-o greşită, sub un prim aspect, din perspectiva interpretării date de instanţa de apel efectelor Actului adiţional din 17 septembrie 2010 de aliniere a contractul de credit ipotecar la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 afirmând recurenta-reclamantă că acest act nu a intrat niciodată în vigoare, nefiindu-i comunicat, contrar dispoziţiilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Sub un al doilea aspect, a considerat că instanţa de apel a încălcat cele statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 27-28 ale hotărârii pronunţate în data de 20 septembrie 2017 în cauza C-186/16 (Andriciuc), prin aceea că a considerat că eventualul caracter abuziv al clauzei privind riscul valutar nu poate fi analizat, deşi de la această analiză nu sunt exceptate clauzele ce reflectă principiul nominalismului monetar.

În ceea ce priveşte primul aspect, referitor la acceptarea de către recurenta-reclamantă a prevederilor Actului adiţional, a susţinut că transmiterea, prin intermediul mass-media, a înştiinţării privind intrarea în vigoare a unui act normativ nu reprezintă depunerea unei diligenţe de către instituţia bancară pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

A făcut trimitere la soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015, definitivă, potrivit căreia:

"afişarea notificării în unităţile teritoriale ale Băncii", "postarea notificării pe website-ul Băncii" şi "circularea textului sumarizat al notificării" nu satisfac rigorile impuse de O.U.G. nr. 50/2010 privind oferirea către consumatori a unei posibilităţi reale de a analiza (şi accepta ori refuza) un astfel de act adiţional.

A susţinut că la data de 17 aprilie 2009, cu mai puţin de un an şi jumătate înainte de afişarea notificării privind încheierea actului adiţional la sucursala băncii din Alexandru Obregia nr. 6, recurenta-pârâtă nu a avut nicio dificultate în a transmite la domiciliul recurentei-reclamante notificarea nr. 8908, prin care dobânda curentă a fost mărită cu două puncte procentuale şi, în plus, recurenta-pârâtă încasa lunar, în temeiul art. 1.3. lit. c) din contractul de credit, comisionul de administrare credit în procent de 0.03% din valoarea de evaluare a imobilelor aduse drept garanţie, sumă apreciată suficientă pentru a acoperi costurile unei scrisori.

A mai precizat că, în perioada de referinţă, rezultă din extrasul de cont depus la dosar că recurenta-reclamantă nu s-a deplasat lunar la sucursala băncii pentru alimentarea, prin depunere de numerar, a contului deschis în moneda CHF, ci că aceasta a efectuat plăţile prin mijloace electronice de transfer.

A mai arătat că, în perioada cuprinsă între data de 5 august 2010 şi data de 7 octombrie 2010, nu s-a deplasat la vreo sucursală a recurentei-pârâte.

A susţinut că nu a primit Actul adiţional prin care creditorul trebuia să alinieze contractul de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, iar termenul acordat creditorilor pentru alinierea contractelor s-a încheiat.

În condiţiile în care obligaţia de notificare a fost în sarcina exclusivă a creditorului, acesta trebuia să demonstreze ca a depus toate diligenţele pentru a informa clienţii.

Or, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a probat că a depus "toate diligenţele" cerute de lege, Actul adiţional din data de 17 septembrie 2010 a fost în mod eronat considerat a fi valabil încheiat de către instanţa de apel.

Sub cel de al doilea aspect, a susţinut că, potrivit paragrafelor 27 şi 28 ale hotărârii pronunţate în cauza C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

"trebuie amintit că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (fiecare categorie trebuind a fi obligatorie, iar nu doar cea de-a doua), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând "deja ca această excludere presupune îndeplinirea a doua condiţii. Pe de o parte, clauza contractuala trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.".

A considerat că în dreptul românesc, toate actele cu putere de lege sunt obligatorii, termenul "obligatoriu" din hotărâre vizând, în realitate, imperativitatea normei reflectate în respectiva clauză.

Or, principiul nominalismului monetar a fost consacrat din punct de vedere legislativ printr-o normă cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

Pe cale de consecinţă, a susţinut că dispoziţiile art. 6.3. din contractul de credit ipotecar reflectă o normă legală care nu are caracter imperativ, ceea ce înseamnă că analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei de risc valutar nu este exclusă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

A solicitat instanţei de recurs să constate interpretarea şi aplicarea greşită a celor statuate, sub acest aspect, de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi să dispună casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenta- pârâtă B. S.A., actuala C. S.A., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

În rejudecare, a solicitat ca instanţa de apel să pronunţe o decizie prin care să respingă apelul formulat de recurenta-reclamantă şi să menţină, ca legală şi temeinică, sentinţa civilă nr. 6709 din data de 24 octombrie 2016 pronunţată în dosar de către Tribunalul Bucureşti,

După prezentarea unor aspecte referitoare la situaţia de fapt a cauzei, recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanţei de apel pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13/CEE şi ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Sub un prim aspect, a corelat conţinutul textelor legale menţionate cu prevederile O.G. nr. 21/1992, care precizează că dobânda anuală efectivă intră în costul total al creditului (format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu Contractul de Credit si care sunt cunoscute de creditor").

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă şi comisioane sau costuri, inclusiv la riscul valutar, sunt elemente ce formează costul total al creditului, împreună cu marja de profit a băncii (constând într-o fracţiune din rata dobânzii), toate reprezentând preţul creditului, componentă esenţială a obiectului contractului de credit.

În consecinţă, a apreciat că preţul unui serviciu (aşa cum este dobânda, dar şi moneda creditului şi comisioanele aferente) nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, interpretarea contrară contravenind dreptului european

A susţinut, de asemenea, că prevederile contestate au fost redactate în mod clar şi inteligibil, deoarece sunt formulate corect din punct de vedere gramatical, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat neavând nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru înţelegerea consecinţelor lor economice.

A arătat că aceste prevederi transpun în contractul de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani cu dobândă, stipulate în C. civ. 1865.

În consecinţă, a considerat că aceste clauze nu pot fi controlate din perspectiva caracterului abuziv, în mod greşit procedând instanţa de apel, din perspectiva interpretărilor date prevederilor interne şi europene.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, a considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel nu a ţinut seama de motivaţia băncii cu privire la modificarea dobânzii şi a marjei, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, majorările de dobândă datorându-se modificării condiţiilor pieţei, a costurilor de finanţare, precum şi a costurilor cu rezervele minime obligatorii.

A arătat că, în momentul în care a fost nevoită să majoreze marja băncii, deşi recurenta-reclamantă a avut opţiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, să declare că nu acceptă noile rate ale dobânzii (şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului, fără plata vreunui comision pentru rambursare anticipată), aceasta nu a denunţat majorarea de ratei, ci a ales continuarea relaţiilor contractuale cu banca.

Totodată, a considerat că instanţa de apel nu a ţinut seama de textul alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, neobservând că banca a comunicat în scris recurentei-reclamante atât intenţia sa de a modifica rata dobânzii, cât şi posibilitatea/libertatea împrumutatei de a rezilia contractul in termen de 30 de zile, sens în care a arătat că prevederile legale la care a făcut referire nu impun ca motivaţia întemeiată (care a stat la baza intenţiei de a modifica marja băncii şi, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivaţia să existe, condiţia fiind îndeplinită.

A considerat că instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinită condiţia clauzei ce nu a fost negociată cu consumatorul.

În opinia recurentei-pârâte, fără un prim gest din partea consumatorului, prin care acesta să anunţe că doreste iniţierea unor discuţii pe marginea clauzelor contestate, nu putea fi vorba de o negociere directă între părţi, subliniind că banca a dat posibilitatea reclamantei să influenţeze clauzele contractului, nu a împiedicat-o să propună schimbări/modificări ale clauzelor şi, prin urmare, a respectat obligaţia ce-i incumbă, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere că prevederile clauzei contestate de recurenta-reclamantă: (i) sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); (ii) au fost însuşite de către împrumutată prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. din 1864 şi (iii) au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta, a apreciat că asumarea riscului doar de către bancă contravine esenţei contractului de împrumut, care este un contract comutativ.

Totodată, a precizat că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi nici condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ.

A susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 970 din C. civ. privind buna credinţă, noţiunea fiind clarificată prin dispoziţiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 referitoare la conduita consumatorului mediu.

De asemenea, cu referire la criteriul dezechilibrului contractual, a menţionat că, pentru a putea fi reclamat un astfel de dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să lipsească contraprestaţia pentru dreptul corelativ al unei părţi contactate.

A considerat că în prezenta cauză nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, pentru că nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat în aceeaşi monedă în care s-a acordat împrumutul, împreună cu dobânda bancară.

În argumentarea neîndeplinirii criteriului dezechilibrului contractual, a făcut referire la faptul că, pe de o parte, la momentul semnării contractului de credit, recurenta-reclamantă a considerat creditele în CHF cu dobândă variabilă a fi mai avantajoase, prin prisma unor considerente de oportunitate proprii, iar, pe de altă parte, banca a oferit toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind caracteristicile creditelor propuse, inclusiv informaţiile privind nivelul şi modalitatea de variaţie a dobânzii, categorii de venituri eligibile şi grad maxim de îndatorare, comisioane aplicabile şi orice alte informaţii relevante solicitate de reclamantă.

În al treilea rând, a formulat susţinerea că prevederile din contractul de credit referitoare la cazurile de neîndeplinire (art. 7.1 lit. h), m), o) nu sunt abuzive, ci reprezintă clauze contractuale stabilite de părţi în momentul încheierii contractului de credit, al căror scop principal era acela de a asigura recurenta-pârâtă de recuperarea sumei împrumutate, în situaţia în care împrumutata nu putea să îşi mai onoreze obligaţiile contractuale.

A apreciat că prevederile art. 7.1. şi art. 7.2 sunt redactate în mod clar şi inteligibil, intimata reclamantă având posibilitatea de a le înţelege conţinutul, încă de la data semnării contractului, ca atare, aceste dispoziţii nu constituie clauze abuzive, deoarece nu creează un dezechilibru semnificativ între poziţiile părţilor şi, totdată, nu sunt contrare bunei credinţe.

A arătat că aceste dispoziţii contractuale prevăd paşi suplimentari pe care banca trebuie să îi parcurgă înainte de a-şi exercita dreptul de reziliere a contractului, pentru a da posibilitatea împrumutatei să remedieze orice potenţială problemă şi a subliniat că prevederile art. 7.1 sunt afectate de condiţia suspensivă a neexecutării obligaţiilor contractuale, învederând că anularea ipotetică a acestei clauze ar duce la imposibilitatea băncii de a mai putea urmări debitorul/debitorii care nu-şi mai execută obligaţiile asumate contractual.

La data de 15 februarie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, precum şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei recurate, cu excepţia dispoziţiilor din decizie ce au făcut obiectul recursului formulat de pârâtă.

La rândul său, recurenta-reclamantă a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 2 martie 2018, respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat, precizând, totodată, că cel de al treilea capăt al cererii de recurs este inadmisibil.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul asistent raportor apreciind că acestea sunt admisibile.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 16 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Judecata cauzei a fost suspendată, prin încheierea pronunţată la data de 3 octombrie 2019 de către instanţa de recurs, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Urmare repunerii pe rol a cauzei, în baza rezoluţiei din data de 22 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acordat termen în dosar la data de 10 decembrie 2020, pentru reluarea judecăţii.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 25 aprilie 2007, între recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutat, şi recurenta-pârâta B. S.A., actuala C. S.A., în calitate de creditor, a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. x, recurenta-reclamantă formulând o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, în cadrul căreia a contestat o serie de clauze contractuale referitoare la risc valutar (paragraful final al art. 6.3. din contract), la neîndeplinirea contractului (clauzele prevăzute la art. 7.1. lit. h), j), m), n) şi o) din contract) şi la dobândă (art. 5.1., 5.3 din contract şi paragraful final al dispoziţiei I.1 din Actul adiţional din 17 septembrie 2010),

A solicitat să se dispună înlăturarea clauzelor de mai sus, considerate abuzive, stabilizarea şi fixarea cursului de restituire a împrumutului la nivelul cursului LEU- CHF afişat de B.N.R. la data de 25 aprilie 2007, respectiv, 2,0292 RON/CHF.; restituirea de către recurenta-pârâtă a tuturor sumelor plătite peste nivelul valorilor stabilite iniţial, stabilirea nivelului dobânzii la cel prevăzut iniţial (LIBOR CHF la 3 luni+ marja de 4%), restituirea tuturor sumelor percepute cu titlu de dobândă peste nivelul stabilit iniţial (inclusiv cele percepute prin nerespectarea formulei iniţiale, până la emiterea actului adiţional din 17 septembrie 2010) şi plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la momentul perceperii fiecăreia şi până la momentul plăţii efective.

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A., din perspectiva criticii încadrate în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 de către instanţa de apel, se reţine că se invocă stabilirea eronată a intrării în vigoare, respectiv comunicării Actului adiţional din data de 17 septembrie 2010 de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât, în esenţă, recurenta-pârâtă nu a probat că a depus "toate diligenţele" cerute de lege pentru a notifica recurenta-reclamantă privind încheierea actului adiţional.

Analizând argumentele prezentate de recurentă, Înalta Curte constată că aceasta este nemulţumită, în realitate, de modul de analiză şi interpretare de către instanţa de apel a probelor administrate, invocându-se o greşită evaluare a acestora, prin ignorarea apărărilor recurentei-reclamante.

Aspectele legate de dovedirea depunerii de diligenţe de către recurenta-pârâtă în vederea comunicării sau notificării actului adiţional la contractul de credit, urmare aparţiei O.U.G. nr. 50/2010, de nedeplasarea recurentei-reclamante la sediile recurentei-pârâte sau concluzia instanţei de apel, întemeiată pe propria interpretare a probelor administrate în dosar, privind încheierea valabilă şi intrarea în vigoare a acestui act adiţional reprezintă elemente caracteristice stării de fapt specifice speţei, recurenta-reclamată urmărind, în realitate, revizuirea acesteia, astfel cum rezultă şi din conţinutul criticilor formulate.

În acest sens, se observă că argumentele aduse în susţinerea acestui motiv de recurs se referă la materialul probatoriu administrat, despre care se susţine că a fost greşit valorificat, şi la presupusa nevalorificare de către instanţa de apel a apărărilor recurentei-reclamante.

În acest context, critica formulată tinde la reanalizarea situaţiei de fapt conturate în speţă, în cadrul căreia instanţa de apel a stabilit că recurenta-pârâtă a făcut dovada îndeplinirii tuturor diligenţelor pentru informarea recurentei-reclamante cu privire la semnarea actului adiţional, că banca nu avea obligaţia de a trimite individual notificările la domiciliile consumatorilor, legea conferind acesteia dreptul de a opta în favoarea oricărei modalităţi de informare, şi că recurenta-pârâtă nu a primit nici un răspuns din partea recurentei-reclamante privind încheierea actului adiţional, devenind incidente dispoziţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită, nemaiputându-se reţine prezumţia caracterului nenegociat al acetui act adiţional, despre care fac vorbire dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, apare ca inadmisibilă în recurs critica mai sus menţionată, referitoare la modul de apreciere al instanţei de recurs, prin prisma probelor, asupra elementului valabilei încheieri a actului adiţional din data de 17 septembrie 2010 la contractul de credit, parte componentă a situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel.

O a doua critică a recurentei-reclamante se referă, în esenţă, la greşita aplicare şi încălcare, de către instanţa de apel, a considerentelor hotărârii pronunţate la data de 20 septembrie 2017 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc), prin aceea că instanţa a considerat că nu poate fi analizat eventualul caracter abuziv al clauzei prevăzute în art. 6.3 din contract (aşa-numita clauză de "risc valutar"), susţinând recurenta-reclamantă că, dimpotrivă, această analiză poate viza clauzele ce reflectă principiul nominalismului monetar.

Potrivit art. 6.3 din contract, împrumutatul este obligat să constituie suma necesară rambursărilor în contul deschis la bancă, în valuta prevăzută de graficul de rambursare, francul elveţian (CHF).

Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul de credit ipotecar în discuţie a fost încheiat la data de 25 aprilie 2007, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă din C. civ. din 1864, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menţionate şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, dispoziţiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul naţional, a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională nu este permis judecătorului naţional.

Totodată, Curtea a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte excluderea din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărâre).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directivă, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, nu sunt întemeiate susţinerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prin prisma considerentelor hotărârii pronunţate în cauza C-186/16 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, clauza de risc valutar neputând face obiectul verificării instanţei sub aspectul caracterului abuziv, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Întrucât nicuna din criticile recurentei-reclamante nu pot fi reţinute, instanţa va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fosta B. S.A.), din conţinutul primei critici invocate se reţine că recurenta-pârâtă a susţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel s-a întemeiat pe o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin corelare cu definiţia costului creditului conţinută de prevederile O.G. nr. 21/1992 (art. 2 pct. 24), apreciind recurenta că o clauză referitoare la dobândă include un element care formează preţul creditului (dobânda plus marja de profit a băncii), astfel încât, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, interpretarea contrară contravenind dreptului european aplicabil.

Aspectul anterior menţionat a fost invocat şi prin întâmpinarea formulată de pârâtă în faţa instanţei de apel, care a răspuns argumentelor învederate de părţi prin motivele de apel, respectiv prin întâmpinare, că:

"pentru a fi incidente dispoziţiile menţionate anterior, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (în sensul de prestaţie esenţială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora(….) în privinţa clauzelor referitoare la variaţia dobânzii, Curtea apreciază că acestea privesc obiectul contractului, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ce impun verificarea cu prioritate a caracterului clar şi inteligibil.".

Se reţine, mai întâi, faptul că semnarea contractului de credit în discuţie a avut loc la data de 25 aprilie 2007, aspect care determină aplicabilitatea dispoziţiilor legale în vigoare la această dată.

La data încheierii contractului de credit era în vigoare Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice (abrogată, ulterior, prin art. 90 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010) care prevedea, la art. 2 pct. d), că toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, formează costul total al creditului la consumator, iar la pct. e) menţiona că acest cost total al creditului la consumator se exprimă în dobânda anuală efectivă.

Textul art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, pe care îl evocă recurenta-pârâtă, a fost introdus prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, astfel că nu este aplicabil contractului de credit încheiat de părţi.

Cât priveşte Legea nr. 193/2000, act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aceasta nu includea, în forma aplicabilă la data semnării contractului, cauza de excludere de la verificarea caracterului abuziv la care se referă recurenta-pârâtă în cadrul criticii analizate, textul art. 4 alin. (6) din lege fiind introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Aşadar, până la finele anului 2007, legea română nu a transpus în dreptul intern art. 4 alin. (2) din Directivă, ci doar ulterior acestei date, odată cu introducerea alin. (6) al art. 4 din Legea 193/2000.

Prin urmare, nimic nu se opune analizei caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobândă, prestaţie esenţială a contractului de credit, dar nu pentru motivele arătate de instanţa de apel, întrucât problematica legată de modul de aplicare a textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, neaplicabil speţei, nu este relevantă cauzei.

Acest aspect trebuie analizat însă din perspectiva legislaţiei europene, datorită existenţei Directivei, astfel că în mod corect a făcut referire instanţa de apel la hotărârea din data de 26 februarie 2015 pronunţată în cauza C-143/13 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României), cauză ce a avut ca obiect, similar prezentului dosar, analiza caracterului abuziv al clauzelor unor contracte de credit încheiate în martie 2008, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 363/2007 şi textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Este relevant cauzei paragraful 56 din hotărăre:

"clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor.".

De asemenea, în concluzia formulată în speţa C-143/13, Curtea a statuat că:

"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.".

Prin urmare, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directivă, instanţele naţionale pot proceda la analiza caracterului abuziv al unor clauze referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator (cum este cazul dobânzii creditului), dacă ceea ce se pune în discuţie este caracterul adecvat al valorii contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor.

Cum, în cauză, art. 5.1. şi 5.3. din contract, contestate de recurenta-reclamantă, privesc posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, prin modificarea marjei băncii (aspecte ce vizează caracterul adecvat al dobânzii faţă de contraprestaţia băncii), este corectă concluzia instanţei de apel, care, în interpretarea considerentelor şi concluziei hotărârii pronunţate în cauza C-143/13, a stabilit că poate fi verificat caracterul abuziv al acestor prevederi contractuale, făcând, totodată, trimitere şi la textul lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit căruia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Prin urmare, este nefondată critica formulată de recurenta-pârâtă, prin care s-a susţinut că din perspectiva caracterului abuziv, clauzele privind modificarea unilaterală a dobânzii nu pot face obiectul analizei instanţelor, deoarece interpretarea art. 4 alin. (2) din Directivă şi a jurisprudenţei europene, în raport cu elemente specifice ale cauzei, demonstrează contrariul.

Trecând la următoarele critici formulate de recurenta-pârâtă, ce se referă la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe şi limbajul clar şi inteligibil, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor, Înalta Curte consideră că deşi aceste critici sunt subsumate de recurenta-pârâtă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce se invocă, în realitate, vizează o greşită evaluare a situaţiei de fapt, prin neobservarea şi nevalorificarea corespunzătoare a apărărilor recurentei-pârâte, consecinţa fiind aceea a unei presupuse determinări incorecte a aspectelor menţionate.

În dezvoltarea acestor critici se arată, spre exemplu, că instanţa de apel nu a ţinut seama de motivaţia băncii cu privire la necesitatea de a modifica dobânda creditelor şi marja băncii, determinată de modificarea condiţiilor pieţei, că instanţa de apel nu luat în considerare faptul că recurenta-reclamantă nu a denunţat majorarea dobânzii, ci a ales continuarea relaţiilor contractuale cu banca, că nu s-a reţinut îndeplinirea cerinţei existenţei unui motiv întemeiat care să conducă la necesitatea majorării ratei dobânzii, că nu s-a valorificat elementul lipsei unei solicitări de negociere din partea recurentei-reclamante, că banca nu a împiedicat-o pe reclamantă să propună schimbări/modificări ale clauzelor, instanţa de apel neţinând cont de caracterul echilibrat al contractului, datorat existenţei unei contraprestaţii a recurentei-pârâte pentru dreptul corelativ al acesteia de a percepe capitalul împrumutat în aceeaşi monedă în care s-a acordat împrumutul şi dobânda bancară.

Or, existenţa sau inexistenţa procesului de negociere, caracterul clar şi inteligibil al exprimării clauzelor contractuale, buna-credinţă a recurentei-pârâte şi existenţa unui dezechilibru contractual reprezintă componente ale situaţiei de fapt specifice speţei, recurenta urmărind reanalizarea acesteia, în scopul revizuirii, astfel cum rezultă din conţinutul criticilor relevante.

În acest context, nemulţumirea recurentei-pârâte privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată este, în realitate, o solicitare de reevaluare a elementelor specifice stării de fapt conturate în speţă, astfel încât, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, criticile recurentei-pârâte apar ca inadmisibile.

În consecinţă, aceste critici nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului, întrucât vizează temeinicia hotărârii, neputând face obiectul verificării Înaltei Curţi.

Şi ultima critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la temeinicia deciziei recurate, deoarece, deşi se invocă greşita aplicare a normelor de drept material în ceea ce priveşte dezlegările date problemei caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m), o) din contract, argumentele recurentei vizează tot chestiuni de fapt, cum ar fi: aprecierea eronată a instanţei de apel cu privire la caracterul clar şi inteligibil al prevederilor contractuale, inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi respectarea de către recurentă a rigorilor impuse de principiul bunei-credinţe.

La fel ca şi în cazul criticilor mai sus analizate, Înalta Curte nu este îndreptăţită să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementelor de fapt anterior menţionate, aspectul invocat de recurentă privind presupusa încălcare a legii prin decizia atacată fiind, în realitate, o solicitare de reevaluare a situaţiei de fapt conturate în speţă, ce excedează atribuţiile conferite de legea procesuală instanţei de recurs.

Având în vedere că examenul pe care Înalta Curte îl poate realiza este restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, se constată inadmisibilitatea acestor susţineri, ce nu pot fi analizate în recurs.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2200 A din 4 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. S.A. (fostă B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 2200 A din 4 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.