Abusive nature of credit agreement fee clause: requirement for clear and intelligible disclosure of services rendered to avoid significant imbalance under consumer protection directives

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 23 martie 2015, sub numărul x/2015, declinată, ulterior, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia a fost înregistrată sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C., prin mandatar D. S.A., şi D. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei să dispună:

- constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101606 din data de 29 noiembrie 2007 şi, pe cale de consecinţă, anularea acesteia;

- restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, la care se va adăuga dobânda legală aferentă;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-Leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 318/2016 pronunţată la data de 20 ianuarie 2016 în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C., prin mandatar D. S.A., şi D. S.A. Bucureşti.

A constatat nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din data de 29 noiembrie 2007 şi a obligat pârâta D. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 3000 CHF achitata cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală, de la data achitării acestei sume de bani şi până la data achitării debitului.

A respins restul pretenţiilor, ca nefondate, şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei D. S.A. suma de 3600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtele C. şi D. S.A. Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 341/A pronunţată la data de 13 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 318 din data de 20 ianuarie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâtele C. şi D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 318 din data de 20 ianuarie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca nefondată.

A păstrat dispoziţiile referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă D. S.A. a sumei de 5471,62 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi apel.

La data de 7 iunie 2018, reclamanţii au formulat recurs împotriva deciziei mai sus amintite, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15 iunie 2018.

Au invocat motivele de recurs menţionate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de de procedură civilă, considerând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sens în care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului.

Sub un prim aspect, au criticat decizia instanţei de apel pentru aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte dezlegarea motivului de apel referitor la comisionul de acordare credit.

Au precizat că, nici în condiţiile generale, nici în condiţiile speciale ale contractului de credit nu au fost definite comisioanele, intimatele-pârâte omiţând să specifice elementele ce ar fi justificat aceste costuri.

Recurenţii au susţinut că menţionarea în contractul de credit a faptului că sumele ce trebuie achitate în contul unora dintre comisioane vor fi calculate prin aplicarea unor procente la soldul creditului nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles, nefiind precizate tipurile de servicii prestate de către bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisionul supus analizei.

Deşi instanţa de apel a reţinut, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, că este permisă perceperea unor comisioane, această constatare nu semnifică, în opinia recurenţilor, excluderea acestor costuri de la verificarea caracterului inteligibil al clauzelor care le prevăd.

Au considerat că textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă nu doar în sensul că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi în sensul că aceasta trebuie să expună, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât, consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare, consecinţele economice ce rezultă din contract, în ceea ce-l priveşte.

Astfel, au apreciat eronată motivarea instanţei de apel, care a reţinut că nu era necesară detalierea în contract a comisionului de acordare, întrucât:

"motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din chiar denumirea sa.".

Au susţinut necesitatea analizării caracterului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale atât din punctul de vedere al modului de calcul al comisionului la care face referire, dar şi în raport cu serviciile prestate de către bancă, în considerarea comisionului perceput, recurenţii precizând că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisionului sunt lipsite de cauză juridică, în absenţa unei contraprestaţii a băncii concret determinate sau cel puţin determinabile, care să justifice perceperea unui astfel de comision.

Cu referire la condiţia privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce operează în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, au făcut trimitere la hotărârea pronunţată în cauza C-415/11 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa), în care s-a statuat că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/2013 trebuie interpretat în sensul că noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă, în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Au solicitat restituirea sumelor reprezentând comisionul de acordare, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor care au permis perceperea lor.

Au considerat pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în vederea acoperirii prejudiciului suferit de reclamanţi, dar şi pentru restabilirea situaţiei anterioare şi înlăturarea tuturor consecinţelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută.

Au făcut referire la dispoziţiile art. 1341 şi următoarele din C. civ. privind instituţia plăţii nedatorate şi au susţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de aceste dispoziţii, concluzia contrară conducând la eludarea efectelor nulităţii absolute.

Sub un al doilea aspect, au apreciat că, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra petitelor referitoare la nulitatea absolută a clauzei privind riscul valutar, stabilizarea şi îngheţarea cursului valutar şi denominarea plăţilor în moneda naţională, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum şi interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra petitelor mai sus amintite, au considerat că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că, în speţă, nu poate fi analizată îndeplinirea obligaţiei de informare a intimatei-pârâte, recurenţii-reclamanţi invocând, în susţinerea acestei critici, considerentele hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Banca Românească).

Recurenţii au susţinut că intimatele-pârâte au acordat un împrumut într-o monedă străină, astfel că aveau obligaţia de a furniza împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţă de cauză, iar conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, intimatele trebuiau să furnizeze consumatorului orice informaţie care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar şi ale obligaţiilor sale financiare viitoare.

Au arătat că intimatele-pârâte nu şi-au îndeplinit această obligaţie de informare, deşi cunoşteau riscurile produsului financiar oferit, sens în care, recurenţii-reclamanţi au precizat că Banca Naţională a României a emis avertizări despre riscurile acordării împrumuturilor în valute exotice (cum este francul elveţian) şi, în calitatea sa de profesionist, avea obligaţia de a prezenta riscurile unui astfel de contract.

Astfel, în situaţia în care intimatele-pârâte ar fi acţionat cu bună credinţă, au considerat că acestea trebuiau să le aducă la cunoştinţă existenţa riscurilor.

Contrar acestei obligaţii, recurenţii au fost induşi în eroare, prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În susţinerea capătului de cerere privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-Leu la valoarea de la momentul semnării contractului, au considerat că este necesară adaptarea contractului la noile împrejurări economice, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenţii nu deţineau cunoştinţe în domeniul financiar-bancar pentru a putea anticipa o devalorizare vădită a monedei naţionale faţă de francul elveţian.

În ceea ce priveşte rezolvarea, de către instanţa de apel, a petitului privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a apreciat eronat că dispoziţiile legale în vigoare:

"nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.".

Au susţinut că, prin această interpretare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1255 C. civ., care prevede că:

"În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.".

Astfel, în situaţia în care instanţa constată caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar, urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 1255 din C. civ. şi a dispoziţiilor din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2006, care prevăd că preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

Au conchis în sensul că executarea obligaţiilor decurgând din contractul de credit trebuie să se realizeze în moneda naţională.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 3 august 2018, intimatele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, au susţinut că această cale de atac este nefondată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 16 mai 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat.

La termenul acordat la data de 30 ianuarie 2020 pentru judecarea cauzei în şedinţă publică, Înalta Curte a constatat suspendata judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare cererii de reluare a judecăţii depuse la dosar de recurenţii-reclamanţi la data de 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus, prin rezoluţia din data de 28 iulie 2020, repunerea cauzei pe rol şi a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 10 decembrie 2020, în şedinţă publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 29 noiembrie 2007, între recurenţii-reclamanţi, în calitate de împrumutat şi, respectiv, codebitor, şi intimata-pârâtă D. S.A., în calitate de creditor, a fost încheiat contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101606, contract ce a fost cesionat la data de 31 martie 2009 de către intimata-pârâtă D. S.A., în calitate de cedent, către cesionarul C..

Se mai reţine faptul că actul adiţional nr. x la contractul de credit a fost semnat la data de 20 septembrie 2010, între recurenţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă C., noul creditor.

Recurenţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând clauza referitoare la comisionul de acordare şi clauzele de risc valutar. Totodată, au solicitat obligarea intimatelor-pârâte la restituirea comisionului de acordare şi au cerut stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-Leu la cursul de schimb valabil la data semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

În cadrul recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată soluţia instanţei de apel din perspectiva dezlegării date motivelor de apel referitoare la clauzele de risc valutar, identificate de instanţe ca fiind cele prevăzute de art. 4.1 din Condiţiile generale şi art. 6.1 din Condiţiile speciale la contractul de credit, la capetele de cerere privind stabilizarea cursului valutar şi denominarea plăţilor în moneda naţională şi, totodată, cu privire la clauza din art. 5.1. lit. b) din contract, cuprinzând comisionul de acordare credit.

Cu referire la critica recurenţilor-reclamanţi prin care s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum şi încălcarea interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16, cu consecinţa respingerii susţinerilor reclamanţilor privind caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar, prevăzute la art. 4.1 din Condiţiile generale şi art. 6.1 din Condiţiile speciale la contractul de credit, Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul de credit ipotecar ale cărui prevederi sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 29 noiembrie 2007, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menţionate şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, dispoziţiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă, contrar argumentelor recurenţilor, că instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de Curte prin decizia pronunţată în cauza C-186/16, arătând, în considerentele relevante ale deciziei recurate, că, potrivit hotărârii menţionate mai sus:

"această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (par. 28)" şi că:

"pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 29).".

Concluzia instanţei de apel a fost aceea că:

"sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE atât clauzele care transpun normele imperative din dreptul naţional, cât şi cele care transpun norme supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.".

În exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea de către legiuitorul naţional a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională nu este permis judecătorului naţional.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte verificarea excluderii unei astfel de clauze din domeniul de aplicare al acestei Directive, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directivă (paragraful 35), este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă.

În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (paragraful 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, susţinerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum şi la încălcarea interpretărilor obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza nr. C-186/16 nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greşita respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar şi a cererii privind denominarea plăţilor în moneda naţională, deoarece recurenţii-reclamanţi au urmărit, prin respectivele capete de cerere, dezideratul mai sus analizat al eliminării clauzei de risc valutar din sarcina împrumutaţilor, prin îngheţarea cursului leu/CHF la momentul încheierii contractului de credit şi plata creditului în monedă naţională.

Or, câtă vreme dispoziţiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1864, această normă legală de natură supletivă se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanţei de apel, care a reţinut că:

"nu se poate dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelanţii-reclamanţi, chiar dacă în urma verificării s-ar constata nulitatea clauzelor contractuale contestate.".

A menţionat, în acest sens, instanţa de apel că:

"Sunt nefondate susţinerile apelanţilor potrivit cărora modificarea clauzelor contractuale de către instanţa de judecată poate fi dispusă în temeiul art. 13 din Legea 193/2000 (...), deoarece regula generală prevăzută de legea 193/2000 în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă în eliminarea clauzei respective din contract, conform dispoziţiilor art. 6, dispoziţia cuprinsă la art. 13 din lege fiind o dispoziţie de excepţie, de strictă interpretare, aplicabilă doar în cazul sesizărilor formulate de ANPC. În plus, dispoziţiile art. 13 din legea nr. 193/2000 sunt dispoziţii ce stabilesc sancţiunile contravenţionale, respectiv sancţiunea principală a amenzii şi sancţiunea complementară a obligării profesionistului la modificarea contractelor aflate în curs de executare, sancţiuni contravenţionale ce nu ar putea fi aplicate într-o procedură de drept comun.".

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a Directivei 93/13/CEE, prin aceea că instanţa de apel a respins motivul de apel privind posibilitatea adaptării contractului de credit datorită impreviziunii, Înalta Curte consideră corectă observaţia instanţei de apel, în sensul că:

"nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanţii nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea apelantelor-pârâte, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.".

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, urmare intervenirii unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat prin apariţia unor evenimente externe părţilor, recurenţii-reclamanţi solicită ajustarea prestaţiilor cu începere de la momentul încheierii convenţiei, când un astfel de dezechilibru nu exista, astfel că soluţia instanţei de apel este, şi sub acest aspect, corectă, cu atât mai mult cu cât, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante nu se poate realiza o aplicare a teoriei impreviziunii, ca argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În consecinţă, aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

O a doua critică invocată de recurenţii-reclamanţi, în temeiul aceloraşi prevederi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ceea ce priveşte dezlegarea motivului de apel referitor la comisionul de acordare credit (art. 5.1. lit. b) din contract), recurenţii susţinând, în esenţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că această clauză nu este exprimată în mod clar şi inteligibil şi, totodată, este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea recurenţilor.

Comisionul de acordare credit, stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurenţilor-reclamanţi obligaţia de a plăti suma de 3000 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanţa de apel, reţinând îndeplinirea cerinţei prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la lipsa negocierii acestei clauze, a precizat că:

"prima instanţă în mod corect a reţinut îndeplinirea primei condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din legea 193/2000, clauzele contestate fiind clauze standard preformulate pentru care legiuitorul a prezumat lipsa negocierii, iar comerciantul nu a reuşit să răstoarne această prezumţie prin probele administrate în cauză.".

Continuând analiza cerinţelor impuse de dispoziţiile textului de lege menţionat, instanţa de apel a reţinut însă, în mod eronat, că:

"aceste dispoziţii contractuale referitoare la comisionul de acordare sunt clauze clare şi inteligibile, ce respectă cerinţele art. 1 alin. (1) din legea nr. 193/2000, iar apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare de 3.000 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.".

A considerat instanţa că nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de lege, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar exigenţelor bunei-credinţe, deoarece:

"comisionul de acordare, aşa cum rezultă din chiar denumirea sa (denumire ce indică fără dubiu raţiunea perceperii lui: operaţiunile circumscrise activităţii de acordare a creditului) este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului.".

Prin menţionarea expresă a denumirii comisionului, a cuantumului sumei de plată cu acest titlu, a modului de determinare a acestei sume şi a modalităţii de plată, Curtea de Apel a considerat că un consumator putea să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din textul clauzei 5.1 lit. b) din contract.

În consecinţă, a conchis instanţa de apel că:

"nu se poate reţine lipsa unei contraprestaţii din partea băncii, iar împrejurarea că în contract nu este definit termenul de "acordare" nu poate conduce la concluzia susţinută de reclamanţi atâta timp cât acest termen este unul uzual limbii române, iar banca nu avea obligaţia inserării în contract a definiţiilor pentru toţi termenii utilizaţi.".

În legătură cu critica analizată, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionul de acordare nu sunt explicate, iar pentru înţelegerea raţiunii perceperii comisionului de acordare era necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, acestea putând fi uşor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-au achitat alte comisioane, în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe suma de 3000 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menţionat în cuprinsul contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.".

În considerentele deciziei mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere, în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între orice alte costuri ce au legătură cu contractul de credit şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului, susceptibile de a genera costuri sau comisioane.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii şi denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că instanţa de apel a greşit reţinând inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza referitoare la clauza din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa serviciilor furnizate sau a cheltuielilor cărora le corespunde suma percepută, fiind corect stabilit faptul că acest comision de acordare credit nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare, motiv pentru care, recursul formulat de recurenţi va fi admis şi decizia atacată va fi casată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua examenul caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit dedus judecăţii, din perspectiva tuturor elementelor pe care instanţele trebuie să le analizeze, în conformitate cu ansamblul criteriilor stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în considerentele pe care s-au întemeiat hotărârile pronunţate în cauza C-621/17 şi, respectiv, în cauzele conexate C-244/19 şi C-259/19,.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 raportat la cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului declarat de intimatele-pârâte împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 341/A din 13 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată,

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantele- pârâte D. S.A. şi C. prin mandatar D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 318 din 20 ianuarie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.