Exclusion of currency-risk clauses from unfair contract review where they reflect supplementary national monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13 octombrie 2015, sub numărul x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei:

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor din Secţiunea nr. 6 alin. (1) teza I din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/CF din data de 30 septembrie 2008 şi din Secţiunea nr. 1 referitoare la definiţia riscului valutar, Secţiunea nr. 4 pct. 4.1., 4.2., 4.5., Secţiunea nr. 7 pct. 7.1. lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţia de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior: încheierii contractului de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

- obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând să se realizeze la data contractării creditului, la cursul CHF/RON din acea zi.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 20 noiembrie 2015 pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

C. S.A. a depus la dosar precizare, prin care a învederat instanţei că a preluat calitatea procesuală a B. S.A., prin efectul fuziunii prin absorbţie.

Prin sentinţa civilă nr. 728 pronunţată la data de 8 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Cluj-Napoca, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., la data de 19 decembrie 2016, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1819/A pronunţată în dosar la data de 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 728 din data de 8 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. Cluj-Napoca, ca nefondat.

La data de 8 februarie 2018, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei sus-menţionate, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 16 februarie 2018.

Prin cererea de recurs a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

A susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În motivare, a invocat încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, în care a fost indicat mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul naţional, atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Ulterior prezentării considerentelor deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a paşilor de urmat în ceea ce priveşte analiza caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, a susţinut că acestea pot fi examinate, sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de norme supletive, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", dacă nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi, de asemenea, chiar dacă nu au fost negociate şi sunt contrare cerinţelor bunei-credinţe, determinând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

A considerat că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care, a arătat că pot fi verificate, sub aspectul caracterului abuziv, clauzele ce transpun acest principiu în contracte, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A făcut trimitere la art. 169 alin. (4) din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, care indică faptul că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, precum şi la dispoziţiile din art. 20 alin. (2) din Constituţie:

"dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.".

A susţinut că, aşa cum a arătat Curtea în decizia din cauza C-186/16, paragraful 28, excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

A considerat că dispoziţiile Directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă) dar, sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive.

A precizat că, în speţă, principiul nominalismului nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce transpune acest principiu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Menţionând că regula nominalismului monetar a fost şi a rămas o normă cu valoare supletivă, a considerat că un contract nul pentru încălcarea acestei reguli este o realitate infinit mai grea decât continuarea unui contract pe termen lung, în condiţiile agreate de părţi la momentul perfectării contractului, adică la un curs Leu - CHF egal cu cel din data contractării şi la costuri egale cu cele din data contractării.

Prin urmare, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, să observe că în speţă nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul-reclamant a menţionat că prevederile contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv.

A arătat că, în paragrafele 44-51, decizia pronunţată în cauza Andriciuc precizează că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza pre-contractuală, privind consecinţele economice ale clauzei.

A realizat o analiză detaliată a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească examenul elementelor referitoare la modul de redactare al clauzei şi la îndeplinirea obligaţiei de informare şi a precizat că, prin înscrisurile depuse la dosar, a demonstrat că la momentul acordării creditelor, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei şi a Băncii Naţionale Române, cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă, iar banca pârâtă trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor.

A susţinut că omisiunea informării nu numai că aduce atingere intereselor economice ale consumatorilor, dar reprezintă şi un exemplu clar de iresponsabilitate managerială, iar imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilităţii civile, contravenţionale sau penale a unui comerciant ci, este chiar declanşatorul obligaţiei de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piaţă, obligaţie care îi incumba comerciantului.

Raportat la toate argumentele mai sus exprimate, a apreciat că prevederile contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil şi, de asemenea, pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, a făcut referire la prevederile art. 14, 15, 45 şi 48 din Codul Consumului, subliniind dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

A precizat că riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină, fiind dublat de un risc de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei.

Astfel, a considerat evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare are obligaţia de a include în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, făcând trimitere si la Directiva 2014/17/UE, care, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligaţiei de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar în cazul creditării în monedă străină, iar la punctul 27 atrage atenţia asupra administrării prudente şi, mai ales, a gestiunii pro-active a riscurilor emergente ale creditării.

A precizat că punctul 23 din directiva 2014/17/UE stabileşte un procent maxim, de 20%, de variaţie între cursul iniţial şi cel curent, pentru ca obligaţia de avertizare (imputabilă instituţiei de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere, pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, a apreciat că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, nu în timpul sau după colapsul consumatorului.

A susţinut că Directiva creditelor imobiliare, mai sus amintită, confirmă faptul că, anterior acesteia, s-au utilizat de către băncile împrumutătoare practici comerciale incorecte.

A arătat că, atât la vânzarea creditelor în CHF, cât şi ulterior, pe parcursul derulării contractelor, a fost utilizată o practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul directivei 2014/17, consumatorii neputând acţiona în cunoştinţă de cauză, nici la contractarea creditelor, nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate astfel de practici drept practici înşelătoare.

În ceea ce priveşte sancţiunea încălcării obligaţiei de informare si avertizare, a considerat că prevederile din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

Urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, este antrenarea răspunderii civile delictuale a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori, în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

În plus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor informaţii esenţiale pentru formarea unui consimţământ conştient al consumatorului determină raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate parţial pentru vicierea consimţământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale, ce pot fi desfiinţate prin constatarea nulităţii absolute pentru eroare - obstacol (error in negotio).

În susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, a făcut referire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precizând că, în cauză a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că nu a fost negociată clauza dedusă judecăţii.

A considerat că această clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, făcând trimitere la paragraful 54 şi 56 din decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Arătând că dezechilibrul semnificativ este prezumat, a susţinut că a existat un astfel de dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, încă de la încheierea contractului. În mod esenţial, însă, trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

A precizat că inegalitatea economică, tehnică, juridică şi temporală între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii a protecţiei consumatorilor, iar acest spirit constă în ideea fundamentală a remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul juridic de putere.

În temeiul unor largi trimiteri la jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a apreciat că în prezenta cauză, pârâta nu a făcut proba echilibrului real între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

A apreciat că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, inclusiv ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, intervenite în cursul derulării acestuia.

A mai apreciat că omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, făcând trimitere la considerentele deciziilor pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele Ernst Georg Radinger s.a vs. Finway A.S. (cauza C - 377/14), RWE Vertrieb AG vs. Westfalen eV (cauza C - 92/11) şi Kasler (C-26/13).

A menţionat că prevderile art. 3 şi 5 din Directiva 93/13/CEE impun cerinţe de bună-credinţă, echilibru şi transparenţă, în contract trebuind a fi indicată, în mod transparent, metoda de variaţiune a respectivelor costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri. A mai arătat că un contract care nu respectă aceste cerinţe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, devenind un comerţ cu riscuri pe care consumatorul nu intenţiona să îl practice.

Or, în opinia recurentului, transformarea contractului de credit într-un contract aleatoriu este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului, adăugând recurentul că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată, acord dat exclusiv pentru motivul că debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

În situaţia în care nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, a conchis că un contract iniţial comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu, prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

A apreciat că intimata-pârâtă, profesionist în domeniul financiar-bancar, cunoştea sau trebuia să cunoască riscurile asociate creditării în franci elveţieni, în condiţiile unor informări clare ale Băncii Naţionale a Elveţiei, în timp ce, de cealaltă parte, consumatorului îi era imposibil să perceapă astfel de realităţi sau riscuri.

Susţinând că dezechilibrul originar, prezumat, al contractului comerciantului cu consumatorul, este adâncit în cazul unui credit de retail (întrucât banca, autor al contractului preformulat, la care aderă fără rezerve consumatorul, şi profesionist al riscului, ştia exact la ce prestaţie se obligă faţă de consumator), a precizat că recurentul nu era avertizat despre iminenţa aprecierii monedei de plată şi repetabilitatea acesteia, la fiecare criză financiară viitoare.

Altfel spus, banca a cunoscut imediat şi complet întinderea obligaţiei sale, în timp ce consumatorul nu a cunoscut-o pe a sa, nu o cunoaşte acum şi nu o va cunoaşte nici în viitor.

A arătat că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţia de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

În cazul în care instanţa va constata neîndeplinirea obligaţiei de informare de către intimata-pârâtă, în mod necesar, acest aspect va însemna şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică al normelor ce instituie cele patru categorii de obligaţii, sancţiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută, urmând ca prevederile astfel sancţionate să nu mai producă efecte faţă de consumatori.

A subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, în timp ce răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

La data de 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant a depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., art. 25 alin. (1) şi art. 7 din aceeaşi lege, în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Această cerere a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 3 octombrie 2019.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 15 martie 2018, intimata-pârâtă a solicitat, în esenţă, respingerea recursului recurentului-reclamant, ca nefondat, precizând că va cere plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi un supliment la raport. În cadrul acestui din urmă document, magistratul-asistent raportor a considerat recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2019, Înalta Curte, analizând raportul şi suplimentul la raport, a dispus comunicarea acestora, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 16 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat în cauză.

Judecata cauzei a fost suspendată, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin încheierea pronunţată la data de 3 octombrie 2019 de instanţa de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 30 septembrie 2008, între recurentul-reclamant, în calitate de împrumutat, şi recurenta-pârâta B. S.A. (actualmente C. S.A.) a fost încheiat contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/CF, recurentul-reclamant formulând o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, în cadrul căreia a contestat o serie de clauze contractuale referitoare la obligaţia recurentului de a restitui creditul în moneda CHF, cu suportarea riscului valutar aferent acestei monede.

Subsecvent primului capăt de cerere, recurentul-reclamant a solicitat şi obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului.

În cadrul recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată decizia recurată, arătându-se că instanţa de apel a încălcat dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia pronunţată în Cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.).

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod eronat a stabilit instanţa de apel excluderea de la analiza caracterului abuziv a prevederilor contractuale a căror nulitate se invocă, motivat de împrejurarea că aceste prevederi reflectă o normă internă cu caracter supletiv, constând în principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Cu referire la criticile recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că, prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor ce trebuie verificate, din perspectiva Directivei 93/13/CEE, pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate rezultă, contrar argumentelor recurentului, că instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de Curte prin decizia pronunţată în cauza C-186/16.

Astfel, subsecvent constatării justificate că susţinerile reclamantului:

"pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.", analizând în ce măsură clauzele contractuale contestate reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a stabilit că:

"aceste clauze transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1865, care consacră principiul nominalismului monetar"şi a conchis în sensul că:

"În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit nr. x/30.09.2008, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.".

În motivare, instanţa de apel s-a întemeiat şi pe interpretarea prevederilor Directivei 93/13/CEE, evidenţiată de Curtea de Justiţei în cauza C-186/16, invocată de recurent, precizând instanţa de apel că prin această hotărâre, ce vizează "tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar", s-a statuat că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii".

S-a arătat, în considerentele relevante ale deciziei recurate, că, potrivit hotărârii menţionate mai sus:

"această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie (par. 28)" şi că:

"pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 29).".

În speţă, contractul de facilitate de credit şi de garanţie ale cărui clauze sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 30 septembrie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menţionate şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, este corect argumentul instanţei de apel, în sensul că prevederile contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"Obligaţia ce rezultă din un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii."

Prin urmare, dispoziţiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei conferite de art. 267 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, inclusiv în hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, invocată de recurent, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, astfel cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin hotărârea pronunţată la data de 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante, şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul naţional, a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională nu este permis judecătorului naţional.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte verificarea excluderii unei astfel de clauze din domeniul de aplicare al acestei directive, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (pct. 35), este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă.

În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, susţinerile formulate de recurentul-reclamant, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

În baza considerentelor anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1819/A din 7 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1819/A din 7 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.