Mortgage contract: Abusiveness of currency risk and administration commissions under EU consumer protection law

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 16 decembrie 2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1, 5.2, 4.2, 4.4. şi 4.5 din convenţia de credit nr. x din data de 9 mai 2008,

- obligarea pârâtei la stabilirea în contractul de credit a ratei dobânzii şi a marjei băncii, în funcţie de indicele de referinţă Libor de la data semnării contractului,

- restituirea tuturor sumelor încasate de către bancă cu titlu de dobândă, fără titlu legal şi contractual, în baza clauzelor abuzive menţionate mai sus,

- refacerea graficelor de rambursare, având în vedere indicele Libor actualizat periodic şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit,

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, şi

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

A mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 21/1992, ale O.U.G. nr. 99/2006, ale O.U.G. nr. 50/2010.

De asemenea, reclamanta a invocat dispoziţiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 363/2007, prevederile art. 15 din Constituţia României, ale art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., dispoziţiile art. 992 din C. civ. din 1864 şi ale art. 276 din Tratatul pentru Funcţionarea Uniunii Europene, precum şi reglementările conţinute de Directiva nr. 93/13/CEE.

La data de 7 ianuarie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 3014/2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2015.

La data 15 februarie 2016, reclamanta a formulat o nouă cerere, prin care a precizat şi modificat cererea de chemare în judecată. Cu privire la această cerere, pârâta a invocat excepţia tardivităţii, care a fost admisă de instanţă, în temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 1217 din data de 29 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce priveşte restituirea ratei de dobândă excedentară încasate după data de 31 martie 2009 (petitul 3), stabilizarea cursului valutar (petitul 6) şi denominarea plăţilor (petitul 7) şi a respins cererea privind aceste petite, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamntă, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost precizată.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 3026 CHF, în echivalent în RON la data plăţii.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind nulitatea clauzelor art. 4,2, 4.4, 4.5, 5.2 şi 5.1 lit. a) şi c) precum şi capătul de cerere privind nulitatea clauzei de risc valutar.

A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii (capătul 2), la refacerea graficelor de rambursare (petitul 4), la restituirea ratei de dobânda excedentară încasate înainte de data de 31 martie 2009 şi la restituirea comisionului de administrare.

Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile mai sus menţionate a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând modificarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Şi reclamanta a declarat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin decizia civilă nr. 1053A/2018 din 18 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă B. S.A şi de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1217 din 29 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a respins cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată ca nefondată.

Atât recurenta-pârâtă, cât şi recurenta-reclamantă, au declarat recurs împotriva deciziei civile mai sus menţionate, ambele recurente invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Recursul recurentei-pârâte B. S.A. a vizat nelegalitatea deciziei recurate, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare credit, fiind invocat motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de întregul litigiu.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, text care instituie o excepţie de la analiza clauzelor contractuale, din perspectiva caracterului abuziv, deoarece a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului, astfel că pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, apreciind instanţa de apel că această clauză nu conţine un limbaj clar si inteligibil.

A susţinut că au fost greşit interpretate dispoziţiile legale referitoare la contractul de credit ipotecar, fiind ignorat caracterul complex al acestei varietăţi a contractului de împrumut, care nu poate fi simplificat şi calificat ca un contract de împrumut de consumaţie, astfel cum acesta este reglementat de C. civ.

A evidenţiat lipsa unei definiţii a contractului de credit din prevederile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, ale O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi ale Legii nr. 190/1999, a precizat că Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară defineşte creditul, în textul în art. 3 pct. 7, ca fiind "orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenţei unei datorii în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la încasarea unei sume de bani.".

A adăugat că dispoziţiile Directivei 2008/48/CEE prevăd posibilitatea perceperii de comisioane, prin integrarea acestora în definiţia costului total al creditului, reglementata prin textul art. 3 lit. g) din directivă.

Prin urmare, în lipsa oricăror dispoziţii legale exprese contrare, contractul de credit nu se limitează la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, ci poate include alte prestaţii, care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora: comisioane, cheltuieli, preţ.

Astfel, recurenta a susţinut că limitarea obiectului principal al contractului de credit la suma acordată efectiv şi restituirea acesteia, însoţită de dobândă, reprezintă o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

A considerat că perceperea comisioanelor este o prestaţie esenţială, stabilită în sarcina împrumutatului pentru efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, întrucât, spre deosebire de dobânda remuneratorie, care reprezintă echivalentul folosinţei banilor de către împrumutat, corelativ lipsei folosinţei acestora de către creditor, toate celelalte activităţi desfăşurate de către o societate care acordă, cu titlu profesional şi oneros, astfel de împrumuturi, presupun o mobilizare şi un consum de resurse care nu sunt, în mod obligatoriu, susţinute financiar din preţul folosinţei banilor împrumutaţi, nici condiţionate de acesta.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar trebuia să aibă în vedere structura şi nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare, determinată prin mecanismul clasic al cererii şi ofertei existente în piaţă sau prin anumite reglementări exprese (cum a fost O.U.G. nr. 50/2010), dar şi prin uzanţele şi practicile bancare interne şi internaţionale.

În consecinţă, a apreciat recurenta-pârâtă că prevederile referitoare la comisioane şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanţa trebuind să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se refera la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

În ceea ce priveşte condiţia limbajului clar şi inteligibil al unei clauze contractuale, a precizat că jurisprudenţa Uniunii Europene şi cea naţională au statuat că o clauză trebuie să ofere consumatorilor posibilitatea de a prevede consecinţele economice asumate prin semnarea contractului de credit.

Recurenta a susţinut că limbajul clar şi inteligibil înseamnă, în primul rând, o exprimare corectă, din punct de vedere gramatical, sens în care a considerat că această clauză, referitoare la perceperea unui comision de acordare, satisface exigenţele legale, exprimarea fiind simplă, accesibilă, prin inserarea unor termeni uzuali.

Contrar aprecierii instanţei de apel, recurenta-pârâtă a apreciat că a respectat obligaţia de transparenţă, prin formularea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, subliniind, totodată, că recurenta nu are o obligaţie de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci doar obligaţii de a pune la dispoziţie informaţiile specifice de bază şi de a furniza informaţii suplimentare, când acest lucru este solicitat.

A menţionat că mecanismul de calcul al comisionului de acordare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acesta să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului şi a întinderii obligaţiilor pe care şi le asumă, precizând că înainte de încheierea contractului de credit, banca a adus la cunoştinţa consumatorului elementele esenţiale ale contractului, sub forma ofertei de credit, care nu depăşea o pagină cu informaţii uşor de parcurs.

A conchis, în sensul că prevederile referitoare la comisionul de acordare sunt elemente ale obiectului principal al contractelor de credit şi sunt redactate într-un limbaj clar şi accesibil consumatorului, astfel că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând ca prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, ca o consecinţă a lipsei de negociere şi ca urmare a lipsei menţiunilor privind contraprestaţia băncii.

A precizat că a explicat pe larg, atât în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, cât şi în faţa instanţei de apel, prin cererea de apel formulată, în ce au constat activităţile prestate de bancă care au justificat perceperea acestor costuri.

A precizat că prevederea referitoare la comision a fost redactată într-o manieră transparentă, astfel încât, consumatorul să înţeleagă întinderea obligaţiilor asumate şi reprezentarea economică a acestora.

A arătat că contraprestaţia băncii există, deşi nu a fost expres definită în contract, după cum banca are dreptul să perceapă dobânda, deşi aceasta nu este definită în contract.

Susţinând că prestaţiile pentru care este perceput comisionul de acordare rezultă din chiar denumirea acestei noţiuni, a considerat că instituţia de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze şi să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătura cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislaţia în vigoare. În plus, a arătat că în contract se menţionează expres, atât perceperea comisionului, cât şi cuantumul acestuia.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a susţinut că acestea se referă la costul creditului, iar comisionul de acordare intră în sfera obiectului principal al contractului, clauza fiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

A reiterat solicitarea de excludere a clauzei de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu jurisprudenţa europeană, cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi cu cele ale Directivei.

A precizat că analiza comparativă a dezechilibrului contractual trebuie să aibă ca obiect toate drepturile şi obligaţiile părţilor, cum ar fi dreptul recurentei-pârâte de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual şi obligaţia sa de a pune, de îndată, la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, dar şi dreptul consumatorilor de a primi, de îndată, suma de bani respectivă, ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Cum recurenta-pârâtă şi-a indeplinit obligaţia asumată, remiţând suma împrumutată recurentei-reclamante, a luat naştere dreptul recurentei-pârâte de a primi de la reclamantă preţul, format din dobândă şi comisioane, neputând fi pusă în discuţie lipsa unei contraprestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, după cum nu se poate vorbi despre o rea-credinţă a instituţiei de credit, deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţiile de transparenţă şi de informare, arătând împrumutatului, înainte de semnarea contractului, care sunt costurile acestui credit.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt întemeiate aspectele reţinute de instanţă, cu privire la faptul că nu ar exista cauză juridică în privinţa acestei clauze contractuale, întrucât, pentru perceperea comisionului de acordare au existat contraprestaţii din partea instituţiei bancare, reprezentate de activităţile pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate, comisionul de acordare diferenţiindu-se faţă de comisionul de analiză, care reprezintă costul băncii pentru activităţile prestate în legătură cu verificarea documentelor solicitantului şi verificarea gradului de îndatorare.

În recursul său, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare.

A susţinut, în esenţă, următoarele:

a) instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că nu are caracter abuziv clauza contractuală prevăzută la art. 5.1 lit. c) din convenţia de credit încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de administrare aferent creditului. A apreciat eronat raţionamentul instanţei de apel privind negocierea acestui comision, întrucât modificările aduse clauzei privind comisionul de administrare, prin actele adiţionale la contractul semnat la data de 9 mai 2008, au survenit la data de 1 februarie 2012, fiind exclusă orice negociere a clauzei pe perioada anterioară încheierii actelor adiţionale. Ca atare, a considerat că în această perioadă, comisionul de administrare achitat de reclamantă a fost perceput abuziv.

Recurenta-reclamantă a arătat că încheierea actelor adiţionale nu a presupus negocierea clauzei referitoare la comisionul de administrare, ci recurenta-reclamantă a fost nevoită să solicite o prelungire a termenului de rambursare a creditului, din cauza dificultăţilor financiare, ceea ce nu semnifică existenţa unei posibilităţi de negociere a clauzelor, ci încercarea de a nu pierde imobilul achiziţionat cu banii împrumutaţi.

În acelaşi sens, a precizat că, din cuprinsul scadenţarului aferent actelor adiţionale se poate observa că încheierea acestor acte a fost în avantajul băncii, care a beneficiat de dobânzile percepute, ca urmare a prelungirii termenului de rambursare.

Împrejurarea că acest contract de facilitate de credit şi de garanţie a fost cesionat de către recurenta-pârâtă nu a semnificat înlăturarea obligaţia instanţei de a constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, pe motiv că recurenta-pârâtă "nu ar avea interes procesual real, nefiind cazul unei restituirii în sarcina pârâtei-apelante, efect al unei plăti nedatorate.".

În opinia recurentei-reclamante, nu este posibilă o eventuală restituire a prestaţiilor de către creditorul-cesionar, în urma constatării caracterului abuziv al clauzei, ca urmare a inopozabilităţii hotărârii faţă de acest creditor, însă nimic nu poate împiedica instanţa de judecată să constate nulitatea clauzei inserate în contract.

A susţinut recurenta-reclamantă că acest comision de administrare nu este explicat în detaliu, nici în oferta de credit (în a cărei conţinut este prevăzută aceeaşi clauză ca şi în contract, respectiv aceea că valoarea comisionului de administrare lunar este de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a, frază ce nu oferă unui consumator de nivel mediu foarte multe informaţii cu privire la obligaţiile ce urmează să le contracteze.

În plus, recurenta a subliniat că acest comision este interzis de textul art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indică, în mod limitativ, care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit ipotecar.

A considerat că este abuzivă clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit si de garanţie semnat de părţi, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În sprijinul acestei afirmaţii, a arătat că părţile nu au negociat contractul (aspect reţinut şi de către instanţele de fond), şi că transmiterea de către bancă a unei oferte de creditare nu echivalează cu o negociere a clauzelor contractului.

A menţionat că în cuprinsul clauzei nu se enumera prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, iar lipsa contraprestaţiilor este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea recurentei. În acelaşi sens, a subliniat că monitorizarea situaţiei creditului face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile cu această monitorizare ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, banca nejustificând necesitatea unui comision de administrare lunar de peste 200 CHF.

Recurenta-reclamantă a considerat că lipsa menţionării contraprestaţiilor pentru care este prevăzut comisionul de administrare echivalează cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din această clauză, în ceea ce-1 priveşte pe împrumutat, şi cu reaua-credinţă a recurentei-pârâte în includerea clauzei în contract, aspecte ce nu au fost sancţionate de instanţa de apel, care, în mod nelegal, nu a reţinut caracterul abuziv al clauzei.

Or, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o clauză contractuală redactată în mod clar şi inteligibil presupune o expunere transparentă a funcţionării mecanismului la care se referă o anumită clauză, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte, cerinţe ce nu sunt îndeplinite de o clauză ce prevede un comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

b) sunt eronate constatările instanţei de apel privind lipsa caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că, deşi instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor din contractul de credit, fiind evident că acest contract are caracterul unui contract de adeziune, preformulat, totuşi, instanţa a respins în totalitate susţinerile reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, reţinând caracterul negociat al conţinutului clauzei privind costul contractului, dar şi lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

S-a arătat că raţionamentul instanţei este eronat, în condiţiile în care, contractul de facilitate de credit şi de garanţie a fost încheiat în data de 9 mai 2008, iar primul act adiţional a fost încheiat cu banca la data de 1 februarie 2012, ca urmare a suportării de către reclamantă a costului suplimentar al creditului, rezultat în urma deprecierii monedei naţionale, valoarea unui franc elveţian crescând de la 2.27 de RON la momentul contractării creditului, la 3.60 de RON în februarie 2012.

În opinia recurentei-reclamante, riscul valutar a fost suportat de aceasta, atât înainte de încheierea actelor adiţionale cât şi după aceea, iar încheierea actelor adiţionale nu a fost negociată şi nu a eliminat problema dezechilibrului semnificativ dintre prestaţiilor părţilor (pag. 16 din decizia recurată), ci recurenta a fost obligată să semneze acele acte adiţionale, tocmai din cauza faptului că a suportat în întregime consecinţele deprecierii mondei naţionale, în raport cu CHF (riscul valutar).

În plus, stabilirea unui termen mai lung de rambursare a creditului reprezintă, în realitate, un avantaj al băncii, aceasta urmând să încaseze o dobândă mai mare.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în contract se prevede o utilizare reală a monedei CHF, întrucât, această monedă exista doar scriptic la momentul tragerii creditului, astfel că, potrivit buletinului de schimb valutar de la data tragerii, suma de bani a fost trasă în RON, la o valoare sub cursul BNR din ziua respectivă.

Făcând trimitere la o serie de considerente reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., recurenta-reclamantă a concluzionat că, deşi instanţa de apel avea obligaţia de a analiza dacă la momentul încheierii contractului de credit, profesionistul a informat consumatorul, astfel încât acesta să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative ale clauzei de risc valutar, în ceea ce priveşte obligaţiile sale financiare, în realitate, decizia instanţei de apel conţine doar câteva trimiteri teoretice şi neîntemeiate cu privire la aceste aspecte.

A menţionat că evoluţia valorii monedei CHF a constituit un fenomen previzibil pentru experţii financiari, creşterea acestei valori faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, astfel că, omisiunea recurentei-pârâte de a informa consumatorul asupra riscului valutar denotă atât reaua credinţă a acesteia, cât şi încălcarea obligaţiei sale de consiliere.

c) în ceea ce priveşte capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar, recurenta-reclamantă a apreciat că această măsură se impune, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării în contract a clauzei abuzive referitoare la suportarea riscul valutar de către recurenta-reclamantă.

A subliniat că preţul necesar achiziţionării apartamentului în vederea căruia a contractat creditul a fost negociat în moneda Euro, recurenta-pârâtă fiind informată asupra acestui aspect în etapa precontractuală, însă reclamantei i s-a comunicat că este eligibilă doar pentru obţinerea unui credit în moneda CHF, deşi nu a utilizat efectiv această monedă, virarea împrumutului în CHF fiind o operaţiune pur scriptică.

A precizat că punerea la dispoziţie a sumei de bani împrumutate s-a realizat în baza clauzei de schimb valutar inserate de către recurenta-pârâtă la art. 3.4 din contractul de credit, astfel că, transferarea riscului valutar către reclamantă a condus la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, clauza fiind, de asemenea, contrară bunei credinţe, deoarece recurenta-reclamantă a fost obligată să achite ratele creditului într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând, nejustificat şi fără limită, devalorizarea monedei naţionale, fără ca acest risc să îi fi fost prezentat explicit sau negociat.

A făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv decizia pronunţată în cauza C-26/13 (Kasler) şi a precizat că remediul apt să înlăture toate consecinţele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive inserate îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit.

Aceeaşi concluzie a fost prezentată de recurenta-reclamantă şi în temeiul teoriei solidarismului contractual.

d) cu privire la denominarea plăţilor în moneda naţională, în virtutea principiului din Regulamentul valutar nr. 4/2005 privind regimul valutar, conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenta-reclamantă a arătat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută.

Astfel, achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât, se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg dintr-un astfel de contract să se realizeze în moneda naţională.

De asemenea, a precizat recurenta-reclamantă că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului, constând în comisioanele de schimb valutar, consecinţa fiind a împovărării consumatorului, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe care trebuie să guverneze executarea contractului.

A susţinut, că, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, prevederea contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului, prevăzută la art. 6.1 din contract, nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influenţeze natura clauzei, fiind, deopotrivă, abuzivă, în raport şi cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, deoarece creează în detrimentul reclamantei, contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

A făcut trimitere la Directiva 93/13/CEE şi a apreciat că se impune necesitatea adaptării contractului, ca soluţie la impreviziunea survenită (o creştere efectivă de peste 100% a sumelor de bani necesare pentru a achita rata stabilită în CHF), dar şi ca soluţie la restabilirea echilibrului real dintre părţile contractante, ca urmare a înlăturării clauzelor abuzive din contract.

La data de 1 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Această cerere a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 7 noiembrie 2019 în dosarul nr. x/2015.

Prin întâmpinarea transmisă la dosar data de 30 octombrie 2018, recurenta-reclamantă A. a solicitat, în esenţă, respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat, solicitând obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă, la rândul său, a formulat întâmpinare, la data de 9 noiembrie 2018, solicitând admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat, şi respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursurile declarate ca fiind admisibile.

Prin încheierea din data de 28 februarie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de din 18 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate în cauză.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul situaţiei de fapt lămurite în faţa instanţelor de fond, se reţine că la data de 9 mai 2008, între recurenta-reclamantă, în calitate de împrumutat, şi recurenta-pârâta B. S.A. a fost încheiat contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 105136, contract ce a fost cesionat la data de 31 martie 2009 de către recurenta-pârâtă, în calitate de cedent, către cesionarul D..

Se mai reţine faptul că toate actele adiţionale la contractul de credit au fost semnate de recurenta-reclamantă cu D., care nu este parte în prezentul litigiu.

În cauză, recurenta-reclamantă a formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând o serie de clauze contractuale, între care: clauzele referitoare la modul de stabilire al dobânzii, la modificarea unilaterală a dobânzii, clauzele referitoare la comisioanele de acordare şi administrare (art. 5.1 lit. a) şi c) şi clauza de risc valutar. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la stabilirea ratei dobânzii şi a marjei băncii, în funcţie de indicele de referinţă Libor de la data semnării contractului, refacerea graficelor de rambursare, denominarea în moneda naţională a plăţilor, restituirea ratei de dobândă excedentară încasate înainte de data de 31 martie 2009 şi restituirea comisionului de administrare.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă B. S.A. vizează, sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, privind comisionul de acordare credit.

Hotărârea atacată a fost criticată, invocându-se motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte criteriile de excludere de la analiza caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de acordare credit, susţinând recurenta-pârâtă că această clauză defineşte obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului şi, astfel, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv.

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

Dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 stabilesc că:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În raport cu textul legal evocat, Înalta Curte constată că este corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 105136 din 9 mai martie 2008, încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere conţinută de textul legal invocat.

Clauza referitoare la comisionul de acordare credit nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Prin urmare, în mod just a apreciat instanţa de apel că examenul caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare este posibil în speţă, astfel că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte.

O a doua critică invocată de recurenta-pârâtă, în temeiul aceloraşi prevederi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/200, în ceea ce priveşte aceeaşi clauză contractuală privind comisionul de acordare, recurenta-pârâtă susţinând, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că această clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi, totodată, nu este de natură a provoca un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea recurentei-reclamante.

Comisionul de acordare stabilit în cuprinsul clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contract, a instituit în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de a plăti suma de 3026 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, comisionul fiind plătibil integral, la data semnării contractului, cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanţa de apel, reţinând caracterul nenegociat al acestei clauze (aspect necontestat de recurenta-pârâtă), a precizat că:

"această clauză nu are un caracter clar şi inteligibil", deoarece:

"nu cuprinde o definiţie exactă a prestaţiilor băncii care să justifice perceperea acestui comision, în condiţiile în care a mai fost perceput de către apelanta-pârâtă şi un alt comision de analiză.".

A considerat instanţa că formularea clauzei este eliptică şi neclară, întrucât recurenta-reclamantă nu putea verifica existenţa serviciilor care reprezentau contraprestaţia acestui comision.

A apreciat Curtea de Apel că explicitarea ulterioară a acestor servicii, prin clarificările formulate în cursul litigiului, nu îndreptăţeau banca la primirea acestui comision separat de cel de analiză, întrucât, în lipsa unei clauze exprimate clar şi inteligibil (care să conţină o detaliere a contraprestaţiei băncii şi să permită concluzia neîndoielnică că nu s-au perceput, pentru aceleaşi servicii prestate, două comisioane distincte), se poate presupune logic că cele două comisioane, de analiză şi de acordare, au ca obiect aceleaşi servicii bancare.

În consecinţă, a conchis instanţa de apel că:

"Prin instituirea în sarcina consumatorului a unei obligaţii de plată, fără o explicitare a serviciului prestat, este îndeplinită condiţia privind existenţa unui dezechilibru semnificativ, în raport de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, în detrimentul consumatorului, astfel cum impun prevederile art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa nulităţii acestei clauze abuzive şi a obligatiei de restituire în sarcina pârâtei-apelante, în virtutea dispoziţiilor legale privind plata nedatorată".

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanţa de apel, realizând un examen din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, a constatat că serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionul de acordare nu sunt certe, iar, pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului de acordare, era necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, acestea putând fi uşor considerate a se suprapune cu serviciile pentru care s-a achitat comisionul de analiză în vederea acordării creditului.

Or, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit s-a prevăzut doar că, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe suma de 3026 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, scopul perceperii comisionului de acordare nefiind menţionat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate).

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt. şi alţii).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În considerentele deciziei preliminare mai sus menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

A mai apreciat Curtea, în plus, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între comisionul de analiză şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat corect atunci când, în aprecierea sa asupra posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a nu fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla precizare a valorii şi denumirii serviciului prestat (acordarea creditului), fără a fi necesare alte explicaţii contractuale suplimentare.

În cauză sunt incidente şi considerentele obligatorii ale Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că în mod legal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, referitoare la clauza din art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, a rezultat că această prevedere nu este edificatoare în privinţa serviciilor furnizate sau a cheltuielilor cărora îi corespunde suma percpeută, fiind corect stabilit faptul că acest comision de acordare credit nu întruneşte cerinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare, motiv pentru care recursul formulat de pârâtă va fi respins.

În cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost criticată soluţia instanţei de apel din perspectiva dezlegării date motivului de apel referitor la clauza de risc valutar, menţionată în art. 6.1. din contractul de credit, la capătul de cerere privind stabilizarea cursului valutar, la cererea privind denominarea plăţilor în moneda naţională şi adaptarea contractului, ca soluţie la impreviziunea survenită şi, totodată, cu privire la clauza din art. 5.1. lit. c), cuprinzând comisionul de administrare credit.

Cu referire la critica recurentei-reclamante prin care s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa respingerii suţinerilor reclamantei privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 din contractul de credit, aşa-numita clauză de "risc valutar", Înalta Curte reţine că, în speţă, contractul de credit ipotecar ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 9 mai 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumaţie cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000 transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii, astfel că, interpretarea prevederilor acestei legi, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei menţionate şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În aceste condiţii, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Prin urmare, dispoziţiile contractuale privind riscul valutar reflectă o dispoziţie de drept naţional de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile imperative, care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că stabilirea, de către legiuitorul naţional, a unui echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în privinţa anumitor contracte nu constituie:

"o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, controlul jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională nu este permis judecătorului naţional.

Totodată, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte verificarea excluderii unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35), este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă. În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Ca atare, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În consecinţă, susţinerile formulate de recurenta-reclamantă, referitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi analizate, după cum nu pot fi verificate nici aspectele legate de încadrarea clauzei în cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (6) sau de îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege.

Dezlegarea criticii mai sus analizate conduce, în mod necesar, la respingerea, ca neîntemeiate, a criticilor subsecvente privind greşita respingere a capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar şi a cererii privind denominarea plăţilor în moneda naţională, câtă vreme dispoziţiile contractuale reflectă principiul nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1864, normă legală de natură supletivă, care se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În acest context, se apreciază ca fiind corecte argumentele instanţei de apel, care a reţinut, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că:

"pe cale judiciară nu se poate interveni într-un contract, suplinindu-se voinţa părţilor pentru a redimensiona sau suplimenta drepturile sau obligaţiile uneia dintre ele; altminteri, principiul libertăţii de voinţă ar fi grav afectat.".

A menţionat, în acest sens, instanţa de apel faptul că:

"Solicitările de denominare a contractului şi de îngheţare a cursului de schimb de la momentul semnării contractului nu îşi găsesc temei în Legea nr. 193/2000, care nu îi permite judecătorului să reformeze contractul peste voinţa părţilor, ci doar să înlăture clauzele abuzive conform art. 6 şi 7 din lege.".

Cât priveşte critica referitoare la greşita aplicare a Directivei 93/13/CEE, prin aceea că instanţa de apel a respins motivul de apel privind posibilitatea adaptării contractului de credit, datorită impreviziunii constând în creşterea neprevăzută a cursului valutar, este corectă observaţia instanţei de apel în sensul că nu poate fi acceptată o soluţie care să mixeze două instituţii, cu condiţii şi efecte diferite, respectiv nulitatea clauzei abuzive, care produce efect retroactiv, şi adaptarea contractului potrivit teoriei impreviziunii, care are drept premisă ipoteza unei clauze valabile.

Cu alte cuvinte, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Mai mult, fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat, ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, recurenta-reclamantă solicită ajustarea prestaţiilor cu începere de la momentul încheierii convenţiei, când un astfel de dezechilibru nu exista, astfel că soluţia instanţei de apel este, sub acest aspect, corectă, cu atât mai mult cu cât, prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, nu se poate realiza o aplicare a teoriei impreviziunii, ca argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În consecinţă, aceste critici vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Cu privire la motivul de recurs referitor la greşita interpretare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu soluţia dată asupra motivului de apel ce a vizat comisionul de administrare, Înalta Curte constată că se confirmă argumentele prezentate de recurentă în ceea ce priveşte greşita stabilire a caracterului negociat al clauzei contestate.

Instanţa de apel s-a mărginit la a constata că:

"acest comision a format obiectul negocierii părţilor, fiind menţinut prin actele adiţionale nr. x/1.02.2012 nr. 2/28.03.2013, nr. 3/12.07.2013 şi nr. 4/1.10.2013, toate încheiate cu creditoarea D., pârâta apelanta din dosar fiind doar un mandatar al acesteia.".

Or, reclamanta a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei ce a instituit comisionul de administrare din contractul iniţial, semnat la data de 9 mai 2008, iar aceste acte adiţionale, mai sus menţionate, nu au fost semnate cu recurenta-pârâtă, ci au fost încheiate cu terţul D.., după cesionarea contractului la data de 31 martie 2009.

Astfel, pentru perioada începând cu data semnării contractului, până la data cesionării acestuia, nu se poate presupune că ar fi existat un acord de voinţă asupra acestui comision sau o posibilitate reală acordată recurentei-reclamante de a discuta clauza menţionată, de a o negocia şi de a o accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Instanţa de apel a stabilit că un contract de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, la care un consumator poate doar să adere sau nu, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul, iar negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nici nu se limitează la posibilitatea clientului de a alege oferta altor instituţii de creditare, ci implică ocazia oferită consumatorului de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor contractuale.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Se conturează în speţă o aplicare greşită a textului de lege mai sus menţionat, deoarece, prin prezentarea unor acte adiţionale semnate cu creditorul cesionar, terţ în dosar, recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu recurenta-reclamantă în privinţa clauzei prevăzute de textul art. 5.1. lit. c) din contractul iniţial, privind comisionul de administrare.

În plus, împrejurarea reţinută de instanţa de apel privind imposibilitatea unei eventuale restituiri a contravalorii comisionului de administrare de către recurenta-pârâtă, datorită cesionării contractului de credit către o terţă instituţie bancară, nu era de natură a împiedica instanţa de apel să analizeze motivul de apel formulat, în raport cu obiectul solicitării recurentei-reclamante, aceea de constatare a caracterului abuziv al clauzei instituite prin contractul iniţial, semnat cu recurenta-pârâtă.

În consecinţă, Înalta Curte constată critica mai sus analizată ca fiind întemeiată.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă în privinţa soluţiei referitoare la caracterul abuziv al comisionului de administrare s-a referit, în esenţă, la faptul că acest comision nu este explicat în detaliu, nici în oferta de credit, nici în contract. A susţinut recurenta-reclamantă că, prin clauza prevăzută la art. 5.1. lit. c) nu s-au descris prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, aspect ce echivalează cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este uşor inteligibil, de natură a conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea recurentei.

În privinţa acestor critici, Înalta Curte reţine că în cauză, ambele instanţe de fond au efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate în cerere şi, respectiv, în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare din convenţia de credit în discuţie, analiza din faza de apel a constatat că:

"acest comision se regăseşte, ca atare, explicitat în cuprinsul ofertei puse la dispoziţia apelantei-reclamante, înainte de încheierea convenţiei de creditare." şi, în continuarea raţionamentului, a conchis, fără un substrat probatoriu, că:

"pentru acordarea creditului, cât şi pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, precum şi de administrare a creditului, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. În niciun caz nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare. Se constată din denumirea comisionului că rezultă, fără echivoc, raţiunea perceperii sale, de administrare a creditului.".

Prin urmare, în opinia instanţei de apel, nu este necesară detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, acestea trebuind a fi deduse din simpla denumire a acestui cost.

Instanţa supremă reţine că una dintre condiţiile cumulative impuse de textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), amintită mai sus, în cadrul analizei realizate cu privire la critica recurentei-pârâte referitoare la comisionul de acordare.

Se observă că examenul instanţelor de fond cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de administrare s-a limitat la existenţa, în conţinutul clauzei reclamate pentru nelegalitate, a procentului comisionului, periodicităţii acestuia şi a bazei de calcul, fiind considerat că este suficientă existenţa unui grafic de rambursare care să stabilească suma lunară percepută reclamantei, cu titlu de comision de administrare.

Din aplicarea în speţă a clarificărilor aduse de decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultă că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât analiza referitoare la clauza din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

Instanţa de apel nu a raportat analiza sa tuturor elementelor specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de administrare, şi nu a realizat, în funcţie de rezultatul unui astfel de examen, o verificare corelativă a producerii, în detrimentul recurentei-reclamante, a unui posibil dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe.

Contractul de credit semnat de părţi nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele costuri contractuale şi comisionul de administrare sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de recurenta-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea posibilităţii recurentei-reclamante de a înţelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (administrarea contractului), reţinând, în mod nefundamentat, că această clauză nu are un caracter abuziv.

În consecinţă, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel, în speţă s-a reţinut în mod nelegal faptul că nu sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua verificarea caracterului negociat şi, subsecvent acestei verificări, dacă se impune, se va relua examenul caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a se ţine seama de interpretarea amintită, dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

În concluzie, constatând această ultimă critică ca fiind fondată, în temeiul dispoziţiile art. 496 raportat la cele ale art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din Codul de procedură civilă, la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanţa de apel se va pronunţa şi asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1053A/2018 din 18 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată.

Trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1217 din 29 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2020.