Annulment of arbitration award: mandatory norms need not constitute public order to justify review under Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 06 iunie 2017 pe rolul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A. sub nr. de dosar x/2017, reclamanta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a formulat acţiune arbitrală, având ca obiect pretenţii.

Pârâta S.C. C. S.A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 501.621,64 RON.

Prin sentinţa arbitrală nr. 62 din 02 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A. în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia nulităţii absolute parţiale a contractului nr. x/AP/22.03.2013. De asemenea, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării cererii de arbitrare precizate; a fost respinsă, în tot, cererea de arbitrare precizată, formulată de către reclamanta-pârâtă S.C. B. S.A., lider al Asocierii B. S.A. Totodată, a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă S.C. C. S.A. A fost obligată reclamanta-pârâtă să-i plătească pârâtei-reclamante, cu titlu de penalităţi de întârziere, suma de 155.966,39 RON, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată să îi plătească pârâtei-reclamante reconvenţionale cheltuieli de arbitraj, în sumă totală de 3.081,65 RON, reprezentând o parte din taxa de arbitraj, precum şi suma de 8.550 RON, cu titlu de cheltuieli de deplasare şi hrană, d-lui. arbitru dr. D..

Prin sentinţa civilă nr. 2 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respinsă acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 62 din 02 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi A. în dosarul nr. x/2017, formulată de către reclamanta S.C. B. S.A., împotriva pârâtei S.C. C. S.A.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta arată că, prin hotărârea recurată, a fost restrânsă în mod nejustificat sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., considerându-se că analiza criticilor de legalitate faţă de o hotărâre arbitrală se poate face doar în contextul invocării încălcării unor norme imperative şi care (cumulativ) au natura unor norme de ordine publică.

Recurenta susţine că indiferent de tipul de interese protejate, publice sau private, caracterul imperativ al normei faţă de care se solicită analiza unei potenţiale încălcări impune exercitarea controlului de legalitate, pe calea acţiunii în anulare, fiind invocată, în acest sens, decizia nr. 1227 din 28 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În esenţă, recurenta arată că principala încălcare pe care a invocat-o în cadrul acţiunii în anulare vizează dispoziţiile imperative ale art. 13 alin. (1) şi (2), art. 22 lit. a), c) şi g), art. 23 lit. g), art. 24, art. 36 pct. I lit. d) şi g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995, art. 15 lit. a) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 273/1994, raportat la art. 1.236 alin. (1) şi (2), art. 1.237, art. 1.238 alin. (2), art. 1.247 alin. (1) C. civ.

Totodată, potrivit recurentei, curtea de apel nu a analizat deloc criticile sale privind încălcarea şi a altor norme imperative, indicate ca atare în cuprinsul acţiunii în anulare, iar din acest punct de vedere, hotărârea atacată nu este motivată, critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că a ridicat problema încălcării regulilor privind exonerarea sa de răspundere pentru fapta unui terţ, faţă de care C. răspunde, şi anume proiectantul E., în raport de dispoziţiile art. 1.352 C. civ., art. 36 pct. I lit. d) şi g), art. 36 pct. II lit. e) din Legea nr. 10/1995.

În acest context, potrivit recurentei, se ridică inclusiv problema neadministrării unui probatoriu solicitat în faţa curţii de apel, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, şi anume aceea al depunerii de către C. a contractului încheiat cu E., pentru o examinare probatorie a întinderii atribuţiilor acestuia, în calitate de proiectant.

Totodată, recurenta susţine că dispoziţiile art. 23 lit. g) din Legea nr. 10/1995 stabilesc răspunderea proiectanţilor la întocmirea cărţii tehnice. Prin urmare, existenţa acestei obligaţii este reglementată de lege, iar întinderea şi modul de conformare faţă de aceasta, ca standard şi exigenţa probatorie, rezultă din contractul încheiat între C. şi E., contract la care C. s-a referit în cadrul actelor procedurale arbitrale.

Recurenta arată că a adus critici de nelegalitate privind încălcarea dispoziţiilor referitoare la regulile răspunderii civile contractuale, respectiv a art. 1.350 C. civ., art. 1.530 - art. 1.531 C. civ., care au vizat nelegala respingere a costurilor aferente prelungirii duratei de execuţie, însă aceste critici nu au fost analizate de curtea de apel.

Recurenta susţine că a adus şi critici privind greşita respingere a costurilor aferente refacerii celor trei foraje - art. 558 C. civ., precum şi a pretenţiei constând în profitul nerealizat, faţă de faptul prelungirii duratei de execuţie cu o perioadă de (cel puţin) 363 de zile, acceptată ca atare prin actul adiţional nr. x, incidente fiind art. 1.530 - art. 1.531 C. civ., critici care, de asemenea, nu au fost analizate de curtea de apel.

Totodată, recurenta arată că, în privinţa aplicării restrictive a caracterului de ordine publică a normei imperative, motivarea instanţei este contradictorie, întrucât, în această calificare intră atât obiectul raportului juridic, cât şi subiecţii acestuia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 10 iunie 2020, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 14 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 9 decembrie 2020, în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat în cauză este fondat, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Înalta Curte reţine că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Înalta Curte constată că, soluţionând acţiunea în anulare, instanţa a apreciat că textul care fundamentează juridic cererea reclamantei (art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.) impune ca încălcarea pe care instanţa arbitrală a făcut-o să se refere la două aspecte, respectiv să fie în discuţie o normă imperativă, dar şi o a doua cerinţă, norma încălcată să fie de ordine publică.

Astfel, instanţa a apreciat că, deşi normele invocate de către reclamantă sunt unele imperative, şi de această componentă se leagă şi reglementarea unui regim contravenţional pentru încălcarea unei anume dispoziţii, acestea nu sunt de ordine publică în înţelesul art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., în contextul în care textul de lege se adresează unor subiecţi individuali, identificaţi în cuprinsul normei.

Plecând de la definiţia normei imperative şi de la premisa că normele juridice se clasifică după caracterul conduitei prescrise sau, mai precis, după modul cum părţile pot sau nu să deroge de la ele, în norme dispozitive şi norme imperative, Înalta Curte apreciază că distincţia făcută de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în soluţionarea acţiunii în anulare, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel, în acest caz, legiuitorul, a statuat că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare, atunci când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Aşadar, distincţia instanţei, în sensul că, în raport de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., norma imperativă trebuie să fie de ordine publică este greşită, această cerinţă nefiind impusă de legiuitor, scopul normei imperative putând viza protejarea ordinii publice sau a celei private.

Critica invocată în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, care vizează nepronunţarea în privinţa adminstrării probatoriului, nu poate face obiecul analizei, întrucât, prin senţinţa recurată, instanţa s-a pronunţat exclusiv pe aspectul admisibilităţii acţiunii în anulare. De altfel, motivat de aceleaşi considerente, nu pot face obiectul analizei nici criticile invocate în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, întrucât se impune casarea hotărârii, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor invocate în susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu se mai impune a fi efectuată.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de de recurenta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2 din 27 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2 din 27 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează sentinţa civilă nr. 2 din 27 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.