Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2514/2020 AI generated

Recovery of unduly paid dividends and the start of the limitation period for unjust enrichment claims involving public enterprises

Case Number Decizia nr. 2514/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the appellate decision that the claimant's action for the return of erroneously paid dividends was barred by the three-year statute of limitations, thereby establishing that the defendant-pair prevails in the final operative outcome. The dispute involved a state-owned railway maintenance company suing a national railway company to recover dividends paid in 2011 based on a 2001 Government Ordinance, which the claimant argued were taxable claims belonging to the state budget rather than the defendant, and that the limitations period should only begin after a prior definitive court judgment clarified the legal nature of the debt. The court rejected the arguments, holding that the applicable law was the Civil Code of 1864 and that the prescription period began on the date of the undue payment in 2011 when the claimant knew or ought to have known of the loss, pursuant to Article 8 of Decree No. 167/1958; further, the court found no contradictory reasoning in the lower court's decision to resolve the case on the public-order exception of prescription without addressing the merits, and deemed additional arguments regarding specific statutory violations inadmissible due to being raised for the first time in cassation.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 3 din Legea nr. 71/2011, art. 461 alin. (2) C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Recovery of unduly paid dividends and the start of the limitation period for unjust enrichment claims involving public enterprises: The dispute involved a state-owned railway maintenance company suing a national railway company to recover dividends paid in 2011 based on a 2001 Government Ordinance, which the claimant argued were taxable claims belonging to the state budget rather than the defendant, and that the limitations period should only begin after a prior definitive court judgment clarified the legal nature of the debt. The court rejected the arguments, holding that the applicable law was the Civil Code of 1864 and that the prescription period began on the date of the undue payment in 2011 when the claimant knew or ought to have known of the loss, pursuant to Article 8 of Decree No. 167/1958; further, the court found no contradictory reasoning in the lower court's decision to resolve the case on the public-order exception of prescription without addressing the merits, and deemed additional arguments regarding specific statutory violations inadmissible due to being raised for the first time in cassation.

Keywords

AI generated
recovery of property statute of limitations unjust enrichment undue payment civil dispute state property

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

The provision explicitly cited in the dispositive section to establish the legal basis for dismissing the cassation appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta GRUP EXPLOATARE ŞI ÎNTREŢINERE PALAT C.F.R. S.A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. S.A., solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 590.217 RON reprezentând dividende achitate în baza O.G. nr. 64/2001 şi încasate necuvenit pentru anul 2010, pârâta nefiind destinatarul legal ale acestor dividende, ci bugetul de stat prin Ministerul Transporturilor.

Prin sentinţa civilă nr. 660 din 27 februarie 2017 instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, admiţând acţiunea în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei solicitate.

Prin decizia civilă nr. 354/A din 14 februarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă admite apelul formulat de pârâtă, anulează sentinţa de fond, reţine cauza spre rejudecare; admite excepţia prescripţiei extinctive şi respinge acţiunea ca efect al prescrierii dreptului material la acţiune.

Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta.

Motivele de recurs invocate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea ori aplicarea greşită a O.G. nr. 64/2001, a Legii nr. 31/1990 precum şi a O.G. nr. 92/2003, precum şi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta susţine că aceasta conţine motive contradictorii, critică faptul că acţiunea nu a fost soluţionată pe fond, ci doar pe excepţie, reţinându-se ca fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, deşi instanţa de apel în considerente, achiesează la considerentele sentinţei civile nr. 3984/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în sensul că este vorba despre o creanţă bugetară.

Prin această hotărâre se stabileşte cu autoritate de lucru judecat că beneficiarul dividendelor este statul.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că potrivit O.G. nr. 64/2001 dividende sunt creanţe fiscale şi solicită a se avea în vedere considerentele sentinţei civile nr. 3984/2014; un alt argument al recurentei se întemeiază pe calitatea părţilor, aceea de întreprinderi constituite din fonduri publice şi care gestionează venituri publice, lucru confirmat de asemenea prin sentinţa mai sus arătată.

Recurenta consideră că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 30 mai 2016, dată la care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 3984 din 28 mai 2014 prin decizia civilă nr. 3190 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti. La data de 30 mai 2016 s-a născut dreptul recurentei, fiind momentul la care recurenta putea să cunoască sau să prevadă că plata era nedatorată.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil întrucât au fost invocate motive omisso medio, iar în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 6 noiembrie 2019, comunicarea raportului pentru ca părţile să dispună puncte de vedere.

Prin încheierea din 15 iulie 2020 recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen de judecată în şedinţă publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivele pretins contradictorii pe care la invocă recurenta vizează faptul că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a analiza fondul cauzei, doar în baza excepţiei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că incident în cauză este C. civ. de la 1864, în virtutea principiului tempus regit actum, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., iar nu dispoziţiile noului C. civ.

Înalta Curte a avut în vedere faptul că plata nedatorată realizată de recurenta-reclamantă a fost făcută la 12 iulie 2011, data încheierii protocoalelor de compensare a datoriilor şi creanţelor reciproce încheiate cu intimata pârâtă.

Potrivit reglementărilor C. proc. civ. de la 1864 prescripţia extinctivă este o excepţie de ordine publică, peremptorie şi absolută şi, ca atare, trebuie soluţionată cu precădere de către instanţă întrucât prin admiterea acesteia soluţionarea fondului devine de prisos, ceea ce s-a întâmplat şi în prezenta cauză.

Ca atare, nu se poate vorbi despre o lipsă a motivării care să determine casarea hotărârii şi nici despre o motivare contradictorie a instanţei de apel.

În esenţă, recurenta susţine că dividendele au natura unei creanţe fiscale cărora li se aplică un termen special de prescripţie, în niciun caz dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 cum a reţinut instanţa de apel, această calificare rezultând din considerentele sentinţei nr. 3984/2014, considerente pe care această instanţă le-a ignorat.

Prin sentinţa nr. 3984 din 28 mai 2014, rămasă definitivă prin respingerea apelului, Tribunalul Bucureşti a apreciat ca fiind legală decizia Curţii de Conturi prin care s-a constatat încălcarea de către recurenta din prezenta cauză, a dispoziţiilor legale referitoare la repartizarea dividendelor, dividende care trebuiau distribuite către Ministerul Transporturilor şi nu către intimata din prezenta cauză. Nu există nicio referire la calificarea juridică a dividendelor în cuprinsul celor două hotărâri judecătoreşti care să fie opusă cu autoritate de lucru judecat astfel cum susţine recurenta.

Pe de altă parte, cum în mod judicios reţine şi instanţa de apel, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, acesta este cel de drept comun, de 3 ani, iar nu cel aplicabil creanţelor bugetare, aspect reţinut de instanţa de fond şi care a intrat în autoritatea lucrului judecat, recurenta având posibilitatea să formuleze apel împotriva considerentelor hotărârii, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., apel pe care însă nu l-a exercitat. Nu poate fi reţinut nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a făcut o aplicare corectă dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, stabilind că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la restituire, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât persoana către care s-a făcut plata, cât şi paguba, constând în diminuarea propriului patrimoniu cu suma de bani plătită cu titlu de dividende. Acestea au fost cunoscute de către recurentă la data de 12 iulie 2011.

Criticile referitoare la natura creanţei la încălcarea/aplicarea greşită a O.G. nr. 64/2001, a Legii nr. 31/1990 şi a O.G. nr. 92/2003, precum şi cele referitoare la aspectul nesoluţionării excepţiei referitoare la frauda la lege, nu pot fi primite întrucât ele sunt invocate pentru prima oară în recurs (omisso medio), motiv pentru care analiza lor nu este permisă.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respinsă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă GRUP EXPLOATARE ŞI ÎNTREŢINERE PALAT C.F.R. S.A. (GEI PALAT C.F.R. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 354/A din 14 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.