Workplace fatality civil liability scope of criminal res judicata and vicarious liability pleading requirements

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor D. S.R.L., E. S.R.L. şi F. la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru reclamanta A. şi de câte 25.000 euro pentru ceilalţi doi reclamanţi, urmare a producerii unui accident de muncă în care a decedat G., soţul, respectiv tatăl reclamanţilor.

Prin sentinţa nr. 61 din 29 martie 2017 Tribunalul Bihor a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive invocate de pârâţii S.C. E. S.R.L. şi F.; a admis în parte acţiunea, obligând pârâţii, în solidar, la plata sumei de 180.000 RON în favoarea reclamantei A. şi la plata a câte 45.000 RON în favoarea celorlalţi reclamanţi; a respins ca nefondate restul pretenţiilor şi a compensat în totalitate cheltuielile de judecată.

Prin decizia nr. 317/C/2018 - A din 27 noiembrie 2018 Curtea de Apel Oradea sunt admise apelurile reclamanţilor şi cele ale pârâţilor E. S.R.L. şi D. S.R.L., schimbându-se în parte sentinţa instanţei de fond în sensul admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat a încheierii nr. 1498 din 29 iunie 2018 a Judecătoriei Oradea cu privire la pârâta D. şi, în consecinţă, respingerii acţiunii formulate împotriva acestei pârâte; a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat a aceleiaşi încheieri cu privire la pârâţii F. şi E. S.R.L.; a fost respinsă acţiunea reclamanţilor faţă de pârâta E. S.R.L.; au fost reduse despăgubirile la care a fost obligat pârâtul F. de la suma de 180.000 RON la suma de 20.000 RON în ceea ce o priveşte pe reclamanta de rândul 1 şi de la suma de câte 45.000 RON la câte 10.000 RON, faţă de ceilalţi reclamanţi; a fost înlăturată dispoziţia de compensare a cheltuielilor de judecată, obligând pe pârâtul F. la cheltuieli de judecată faţă de reclamanţi în primă instanţă, a obligat pe reclamanţii apelanţi la cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă D. şi a respins cererea apelanţilor F. şi E. S.R.L. la cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs reclamanţii şi pârâtul F..

Recurenţii reclamanţi îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel; în subsidiar solicită trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.

Motivele de recurs invocate de către recurenţi sunt, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a penalului faţă de civil. Aceasta, invocând dispoziţiile art. 1365 C. civ. şi ale art. 28 C. proc. pen., a apreciat că pe de-o parte, există autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la pârâta D. S.R.L., iar pe de altă parte, cu privire la pârâţii şi F. şi E. S.R.L. a stabilit că aceeaşi încheiere nu are autoritate de lucru judecat, soluţie, care în opinia recurenţilor este inadmisibilă şi eronată.

În opinia recurenţilor, soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea penală a procurorului, chiar confirmată în procedura plângerii împotriva actelor procurorului, nu are autoritate de lucru judecat întrucât judecătorul nu stabileşte vinovăţia vreunei persoane, ci doar analizează legalitatea şi caracterul fondat/nefondat al unei rezoluţii/ordonanţe de netrimitere în judecată. Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară, susţin recurenţii, nu se pot pronunţa cu privire la admisibilitatea sau temeinicia acţiunii civile exercitate în procesul penal.

Recurenţii consideră că autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil operează în cazul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa penală sesizată prin rechizitoriu a se pronunţa asupra elementelor menţionate de art. 28 C. proc. pen., elemente ce privesc exclusiv latura penală a procesului penal. Soluţia procurorului (ordonanţa, în speţă) nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 28 C. proc. pen., chiar dacă acea soluţie a fost confirmată sau infirmată de instanţă prin exercitarea controlului judecătoresc prevăzut de legislaţia procesul penală.

Aşadar, concluzionează reclamanţii, în situaţia în care instanţa penală a considerat, în aplicarea principiului in dubio pro reo, că nu poate fi antrenată răspunderea penală, instanţa civilă este chemată să repare prejudiciul cauzat acestora prin decesul numitului G..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenţii reclamanţi invocă şi o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii atacate în sensul în care se reţine că pe de-o parte "în dreptul procesual penal, prin autoritate de lucru judecat se înţelege puterea hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă", iar pe de altă parte precizează "caracterul nedefinitiv nefiind afectat de posibilitatea redeschiderii urmării penale ca urmare a deschiderii unor fapte sau împrejurări noi".

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., mai vizează şi pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea civilă a comitenţilor pentru fapta prepuşilor în ceea ce priveşte pe pârâta E. S.R.L.

Astfel, deşi în cauză raportul de prepuşenie existent între E. S.R.L. şi F. a fost pe deplin dovedit, instanţa de apel a respins acţiunea împotriva E. S.R.L. reţinând, în mod eronat că nu s-ar fi invocat ca temei al răspunderii civile răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi invocă încălcarea limitelor devoluţiunii şi a principiilor disponibilităţii, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale la care a fost obligat pârâtul F. de către instanţa de fond, fără ca acesta din urmă să fi solicitat acest lucru prin apelul declarat, recurenţii reclamanţi considerând astfel că instanţa nu a fost învestită cu această critică în apel şi nici nu le-a pus în discuţie în cadrul procedurii judiciare orale.

Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenţii reclamanţi critică hotărârea şi sub aspectul nearătării considerentelor pentru care nu au fost majorate despăgubirile solicitate de către aceştia, omiţând astfel să cerceteze unul dintre motivele de apel, soluţia fiind nemotivată sub acest aspect.

Recurentul pârât F. invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu reţinere şi rejudecare în fond, cu consecinţa admiterii apelului acestuia şi respingerea acţiunii reclamanţilor.

În dezvoltarea criticilor se arată că, în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocat de acesta, temeiul invocat fiind art. 28 din C. proc. pen., deşi prin încheierea penală nr. 1498/2018 Judecătoria Oradea a pronunţat o soluţie de achitare faţă de toţi pârâţii din prezenta cauză. Cu toate acestea, instanţa de apel admite excepţia autorităţii de lucru judecat doar faţă de pârâta D. S.R.L., deşi a reţinut acelaşi temei juridic de clasare, art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Recurentul consideră nelegală soluţia, în condiţiile în care, deşi se reţine că instanţa penală a apreciat că faptelor de care a fost acuzat le lipseşte tipicitatea subiectivă, astfel că nu se poate reţine în cauză comiterea faptei din culpă fără prevedere, ceea ce trebuia să conducă la admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, în următoarea propoziţie instanţa statuează că lipsa culpei penale nu implică însă şi absenţa culpei civile a acestuia, ceea ce contrazice toate considerentele anterioare.

În completarea motivelor de recurs recurentul invocă şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., fără însă a dezvolta şi încadra aceste critici.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a celor două recursuri, iar ulterior comunicarea acestuia către părţi.

Au fost admise în principiu ambele recursuri, fixându-se termen în şedinţă publică în vederea dezbaterii.

Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma.

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, nu pot fi reţinute.

Potrivit art. 28 C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În cauză, prin Ordonanţa din 20 decembrie 2017 Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a dispus clasarea cauzei privind cercetările efectuate sub aspectul săvârşirii infracţiunii de nerespectare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, faptă prevăzută de art. 350 alin. (1), (3) C. pen. cu privire la F.; clasarea cauzei privind sesizarea din oficiu sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., precum şi clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neluarea măsurilor legate de securitate şi sănătate în muncă, faptă prevăzută de art. 349 C. pen.

Împotriva acestei Ordonanţe de clasare au formulat plângere recurenţii, solicitând continuarea cercetărilor privind săvârşirea infracţiunilor reţinute.

Prin încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018 Judecătoria Oradea respinge plângerea penală, menţinând ordonanţa de clasare ca temeinică şi legală.

Se reţine, în esenţă, că nu poate fi reţinută vinovăţia lui F. sau a D. S.R.L. în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă şi nici a infracţiunii de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.

Clasarea a fost dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., acesta fiind unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, dacă nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea.

Recurenţii reclamanţi critică pe de-o parte faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară, respectiv încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018, nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat pentru ca instanţa civilă să poată face aplicarea art. 28 C. proc. pen., iar pe de altă parte, faptul că a aplicat greşit art. 28 C. proc. pen. şi art. 1365 C. civ. potrivit cărora instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Argumentele recurenţilor reclamanţi cu privire la inexistenţa autorităţii de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară, nu pot fi primite.

În prezent, principiul ne bis in idem este reglementat de art. 6 C. proc. pen., ca principiu fundamental al procesului penal, principiu care are ca obiectiv impunerea respectării autorităţii de lucru judecat în desfăşurarea unui proces penal.

Regula ne bis în idem îşi găseşte aplicabilitatea în toate fazele procesului penal, din cea a urmăririi penale şi până în faza executării sancţiunilor penale.

Trimiterile instanţei de apel la cauzele soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt pertinente şi au legătură cu problema dedusă judecăţii în prezenta cauză, în pofida susţinerilor contrare ale recurenţilor reclamanţi.

Deşi, într-o primă etapă, CEDO a limitat incidenţa principiului ne bis in idem la hotărârile judecătoreşti definitive care statuează asupra fondului ori care evocă fondul unei acuzaţii în materie penală, soluţia pronunţată fiind de achitare sau de condamnare (ex.: Hotărârea Gradinger c. Austriei, Hotărârea Oliviera c. Elveţiei), prin jurisprudenţa recentă în materie, instanţa de la Strasbourg a înţeles să extindă sfera hotărârilor definitive şi deci, implicit, să acorde o protecţie superioară persoanelor care intră sub incidenţa acestui principiu.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a lărgit sfera de incidenţă a principiului ne bis in idem, stabilind, în esenţă, că este considerată o hotărâre definitivă în sensul autonom al noţiunii, inclusiv o ordonanţă prin care un procuror stinge, în mod definitiv, acţiunea penală, cât timp legislaţia statului recunoaşte caracterul definitiv al actului procurorului.

În ceea ce priveşte dreptul intern art. 6 C. proc. pen. este aplicabil atât hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi ordonanţelor de clasare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) dispuse în cauze în care există deja un suspect ori un inculpat, ordonanţă rămasă definitivă fie prin respingerea plângerii, fie prin neatacare cu plângere.

În motivarea ordonanţelor de clasare întemeiate pe art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., procurorul face referire la întregul probator administrat în cauză pentru a aprecia dacă este sau nu incident unul dintre aceste impedimente prevăzute de lege pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Cu alte cuvinte, aşa cum a stabilit CJUE (Hotărârea Turanský din cauza C - 491/2007) în motivarea ordonanţei de clasare procurorul se pronunţă asupra suficienţei sau insuficienţei materialului probator, va concluziona în sensul inexistenţei faptei ce formează obiectul acuzaţiei în materie penală, a lipsei elementelor constitutive ale acesteia (inclusiv lipsa vinovăţiei), în sensul existenţei unei cauze justificative ori de neimputabilitate, sau în sensul insuficienţei materialului probator din care să rezulte săvârşirea faptei de către suspect ori inculpat.

În speţă, ordonanţa procurorului de clasare în cuprinsul căreia se fac aprecieri cu privire la faptele sesizate, la forma de vinovăţie, a fost confirmată de către o instanţă de judecată, respectiv judecătorul de cameră preliminară prin încheierea nr. 1498 din 29 iunie 2018, dobândind caracter definitiv şi, în consecinţă, autoritate de lucru judecat cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Într-adevăr, astfel cum rezultă din considerentele deciziei din apel, instanţa a apreciat că în cauză se poate reţine autoritatea de lucru judecat a încheierii nr. 1498/2018 a Judecătoriei Oradea în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen., însă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1365 C. civ. reţinând că instanţa civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite, lipsa culpei penale nu implică însă absenţa culpei civile a pârâtului F., în condiţiile în care răspunderea civilă delictuală poate fi angajată şi pentru culpa cea mai uşoară.

Instanţa de apel reţine că nu poate exista o similitudine între sfera culpei penale şi sfera culpei civile, aceasta din urmă fiind mai extinsă, putându-se reţine vinovăţia civilă chiar în absenţa culpei penale, concluzionând că, acesta este motivul pentru care art. 28 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen., prevede că instanţa civilă nu este legată de hotărârea penală de achitare în ceea ce priveşte vinovăţia autorului faptei ilicite.

Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi a analizat vinovăţia pârâtului F. în baza probelor administrate în cauză, reţinând în sarcina acestuia un grad de vinovăţie în producerea prejudiciului de 15 %, obligându-l la repararea prejudiciului, cu toate că prin încheierea nr. 1498/2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară a fost confirmată clasarea cauzei cu privire la acesta.

Referitor la pretinsa inadvertenţă, sub aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat numai cu privire la D. S.R.L. nu şi cu privire la F., Înalta Curte constată că această diferenţă este justificată de temeiurile de drept diferite care au fost reţinute pentru a se dispune încetarea procesului penal.

Potrivit ordonanţei de clasare din 20 decembrie 2017, menţinută prin încheierea nr. 1498/2018, a Judecătoriei Oradea, se reţine că, "deşi au fost încălcate (...) de către D. S.R.L. mai multe prevederi legale privind securitatea şi sănătatea în muncă (...) nu se poate stabili un raport de cauzalitate între nerespectarea acestor prevederi şi rezultatul produs, respectiv accidentul care a dus la decesul numitului G., în cauză fiind incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, a apreciat că încheierea definitivă prin care judecătorul de cameră preliminară respinge ca nefondată o plângere împotriva unei soluţii de clasare are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa/inexistenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, însă nu şi cu privire la existenţa prejudiciului sau a persoanei care a săvârşit-o.

Nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv existenţa unei motivări contradictorii, susţinerile instanţei de apel referitoare la caracterul definitiv al soluţiilor de netrimitere în judecată şi, cu atât mai mult al încheierilor judecătorului de cameră preliminară fiind corecte. Caracterul definitiv al acestor măsuri nu este afectat de posibilitatea redeschiderii urmăririi penale ca urmare a descoperirii unor fapte sau împrejurări noi.

În ceea ce o priveşte pe pârâta E. S.R.L. instanţa de apel a reţinut că recurenţii reclamanţi nu şi-au întemeiat acţiunea, faţă de aceasta, pe dispoziţiile art. 1373 C. civ. (răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor), atribuindu-i săvârşirea unor fapte proprii legate de neluarea măsurilor de securitate în muncă, ca atare nu putea fi obligată la plata despăgubirii în calitate de prepus al lui F..

Deşi instanţa de fond a obligat pârâţii la plata despăgubirilor în solidar, de către pârâţi, reclamanţii nu au formulat critici sub acest aspect în apel, ci direct în recurs, astfel încât nici acest motiv de casare nu poate fi primit.

Referitor la critica adusă faptului că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale la care pârâtul apelant F. a fost obligat să plătească recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte reţine că nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului disponibilităţii ori celui al contradictorialităţii întrucât reducerea s-a făcut urmare a reevaluării culpei pârâţilor, fiind înlăturată răspunderea solidară a acestora, ceea ce a condus la reducerea acestei sume la care a fost obligat doar pârâtul F.. Acest lucru nu poate echivala nici cu o pronunţare asupra a ceea ce nu s-a cerut astfel încât să fie incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în raport de cele reţinute mai sus.

Referitor la recursul pârâtului F., instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a încheierii penale nr. 1498/2018 a Judecătoriei Oradea faţă de acesta întrucât în cuprinsul acestei încheieri se reţine o culpă a acestuia în producerea accidentului.

Prin reţinerea unei culpe în sarcina recurentului F., instanţa de apel a considerat că poate analiza răspunderea acestuia urmare a existenţei unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, spre deosebire de pârâta D. unde s-a reţinut că fapta acesteia nu are legătură de cauzalitate cu decesul victimei astfel încât nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală în lipsa uneia dintre condiţiile de existenţă ale acestei forme de răspundere.

Deşi prin cererea de recurs, astfel cum a fost completată, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte a analizat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen., celelalte motive apreciindu-le ca fiind invocate formal, neexistând critici care să poată fi încadrate în aceste motive.

Înalta Curte va respinge cererea intimatei pârâte E. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat întrucât nu există nicio dovadă în sensul achitării acestui onorariu de către E. S.R.L. către avocatul său, chitanţa aflată la dosar făcând referire doar la F..

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte urmează să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., C. şi B. şi de recurentul-pârât F. împotriva deciziei nr. 317/C/2018 - A din 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenţii-reclamanţi A., C. şi B. la plata sumei de 4.233,57 RON şi pe recurentul-pârât F. la plata a sumei de 4.233,57 RON către intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Respinge cererea intimatei-pârâte S.C. E. S.R.L. privind obligarea recurenţilor-reclamanţi A., C. şi B. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.