Suspension of insolvency-related contractual breach action under Law No. 85/2006 due to exclusive insolvency claim procedures

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2020

Deliberând asupra recursului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă la 3.06.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate rezilierea contractelor încheiate între părţi sub nr. x din 14.04.2011 şi x din 05.12.2011 şi a actelor adiţionale, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale de către pârâtă, începând cu 03.05.2016, conform notificării de reziliere comunicată la 28.04.2016; să interzică utilizarea, total sau parţial, de către pârâtă a soluţiilor tehnice oferite de reclamant prin aceste contracte; să o oblige pe pârâtă la plata către reclamant a daunelor-interese în cuantum de 50.000.000 RON, conform prevederilor art. 12.3 din contractele încheiate între părţi; să constate că suma de 4.071.873 RON este scadentă (compusă din suma de 2.245.809,6 RON, născută înainte de deschiderea procedurii insolvenţei şi suma de 1.826.063,4 RON, născută după deschiderea procedurii insolvenţei) înscrisă la poziţia 78 din tabelul creditorilor chirografari în favoarea reclamantului şi confirmată de judecătorul-sindic la 22.04.2015 şi să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 41 alin. (2)-(3), art. 68, art. 86 alin. (1)-(2), art. 102 alin. (1)-(2) şi art. 149 din Legea nr. 85/2006, art. 1349-1350, art. 1404 alin. (4) şi 1405 alin. (1) C. civ., art. 465, art. 903-905 şi art. 978-979 C. proc. civ., Legea nr. 64/1991 şi Regulamentul de aplicare a invenţiilor conform H.G. nr. 547 din 21 mai 2008.

Cererea a fost înregistrată de reclamantă în dosarul de insolvenţă al debitoarei S.C. B. S.A., iar la 01.02.2017, instanţa a dispus disjungerea capetelor 1-3 şi 5 din cerere, precum şi pretenţia de instituirea a măsurilor asiguratorii, pentru dezbaterea excepţiei necompetenţei materiale de atribuţiune a judecătorului sindic cu privire la acestea, fiind format dosarul nr. x/2017.

Cu privire la pretenţia având ca obiect constatarea scadenţei sumei de 4.071.873 RON, tribunalul a hotărât respingerea cererii reclamantei, constatând că această creanţă a fost înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor S.C. B. S.A.

În dosarul format după disjungere, prin încheierea nr. 14/01.02.2017, tribunalul a admis excepţia necompetenţei judecătorului-sindic, înaintând cauza secţiei I civile a Tribunalului Vâlcea, reţinând că litigiul promovat cu privire la capetele de cerere disjunse trebuie judecat de instanţa de drept comun specializată în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

Pentru a dispune astfel, instanţa a stabilit că atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar sau/şi al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei şi că, după natura şi temeiurile invocate de reclamant, cererile formulate în cauză excedează domeniul art. 11 din Legea nr. 85/2006, de vreme ce cauza lor determinată derivă din neexecutarea sau executarea defectuoasă de către S.C. B. S.A. a obligaţiilor contractuale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la 21.02.2017, sub nr. x/2017* şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1449/2017 din 22.12.2017, în sensul respingerii acţiunii.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.A. a declarat apel, respins ca tardiv declarat prin decizia nr. 439/A-com din 18.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei nr. 439/A-com din 18.06.2018 reclamanta a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1102/21.05.2019, pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2017, decizia atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

După casare, instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiior art. 36 din Legea nr. 85/2006, a dispus suspendarea judecăţii prin încheierea din 21.10.2019.

Împotriva acestei încheieri A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea reluării şi continuării judecăţii.

Afirmând că încheierea de dezînvestire a judecătorului-sindic nu a fost contestată, fiind intrată în puterea lucrului judecat, recurenta arată că prin aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 şi suspendarea procesului, instanţa de apel a creat un conflict de competenţă între Curtea de Apel şi Tribunalul Vâlcea.

A arătat recurenta că dispoziţia de suspendare a instanţei de apel ignoră împrejurarea că pretenţiile băneşti solicitate de reclamantă sunt într-o relaţie determinantă cu petitele care supun analizei drepturile de proprietate intelectuală ale A. S.A. şi că aplicarea, în acest context, a măsurii suspendării legale contrazice încheierea de dezînvestire a Tribunalului Vâlcea din 01.02.2017 prin care judecătorul-sindic şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei de drept comun.

O altă critică deduce instanţei de recurs aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 343 din Legea nr. 85/2016, deoarece nu a avut în vedere data cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ci data dosarului de insolvenţă al S.C. B. S.A.

În aceste condiţii, instanţa de apel a dovedit părtinire, comportându-se în favoarea companiei S.C. B. S.A., refuzând, în fapt, să soluţioneze o cauză care are ca temei protecţia unor drepturi de natută intelectuală ale reclamantei, de natură a-i provoca acesteia prejudicii.

În cauză s-a efectuat procedura de filtrare a recursului, potrivit art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit de către magistratul-asistent raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, comunicat părţilor litigante, iar prin încheierea completului de filtru din 07.10.2020 recursul a fost admis în principiu, dezbateriile fiind stabilite pentru termenul din 25.11.2020, când părţile au fost citate.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, pentru considerentele care vor fi redate în continuare, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care se încadrează criticile recurentei, în raport cu conţinutul motivelor de recurs.

Astfel, o primă chestiune sesizată prin recurs se referă la raportarea greşită, în apel, la dispoziţiile art. 343 din Legea nr. 85/2014 şi la legea procesuală aplicabilă cauzei.

Aceste critici nu sunt fondate şi vor fi înlăturate. Instanţa de apel a statuat asupra temeiului de drept al suspendării judecăţii aplicat în cauză, stabilind, prin evocarea art. 343 din Legea nr. 85/2014, că nu poate fi avută în vedere legea nouă privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, întrucât, prin raportare la starea de insolvenţă a pârâtei şi la data intervenirii acesteia prin hotărârea de deschidere a procedurii, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Prin urmare, aprecierea incidenţei suspendării de drept a fost evaluată prin aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006, lege în conformitate cu care se desfăşoară procedura insolvenţei S.C. B. S.A., iar nu prin raportare la dispoziţiile noii legi a insolvenţei, aşa cum se stabileşte prin dispoziţiile tranzitorii ale acesteia din urmă, prin art. 343.

Această statuare nu a ignorat data cererii de chemare în judecată, 03.06.2016, care, fiind considerată o cerere distinctă de procedura insolvenţei S.C. B. S.A., a fost transpusă la instanţa de drept comun prin încheierea de dezînvestire a judecătorului-sindic nr. 14/01.02.2017, iar litigiului deferit instanţei de drept comun - specializată în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, îi sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, astfel cum se dispune în art. 24 din acest cod.

O a doua chestiune sesizată ca motiv de recurs este aceea că, prin aplicarea suspendării de drept de către instanţa de apel aceasta a generat un conflict de competenţă în raport cu Tribunalul Vâlcea care, prin încheierea netacabilă nr. 14/01.02.2017, a stabilit că judecătorul-sindic nu este competent să soluţioneze cauza disjunsă.

Înalta Curte arată că, dincolo de împrejurarea că această critică nu se repercutează asupra nelegalităţii încheierii de suspendare atacate cu acest recurs, existenţa conflictului negativ sesizat de parte ca generat implicit nu se confirmă. Aceasta întrucât, pe de-o parte conflictul de competenţă are ca premisă verificarea competenţei instanţelor în acelaşi stadiu al judecăţii, excluzând conflictul de competenţă între prima instanţă şi instanţa ierarhic superioară care judecă un apel, iar pe de altă parte, condiţia exclusivă pentru existenţa acestuia este pronunţarea unor declinări reciproce de competenţă între instanţele sesizate cu aceeaşi pricină, aceste aspecte fiind excluse în cauză.

În realitate, prin acest argument, cât şi printr-un motiv de recurs succesiv, recurentul critică o aparentă antinomie a hotărârilor puse în relaţie, respectiv încheierea nr. 14/01.02.2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea - judecătorul-sindic şi încheierea din 21.10.2019, pronunţată de instanţa de drept comun în apel, atacată cu recurs. Şi aceste critici sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Analizând aceste aspecte şi autoritatea lucrului judecat impusă prin prima încheiere, rămasă neatacată în sistemul căilor de atac, potrivit legii, Înalta Curte arată că între cele două hotărâri succesive nu există nicio contradicţie de natură a ignora efectul absolut şi obligatoriu al autorităţii de lucru judecat al primei hotărâri.

Astfel, prin încheierea nr. 14/01.02.2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, judecătorul-sindic a statuat că cererea disjunsă nu este în competenţa de atribuţiune a instanţelor specializate în soluţionarea dosarelor de insolvenţă, deoarece, fiind fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun şi având ca fundament temeiuri derivate din neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a unui contract care nu are legătură cu procedura insolvenţei S.C. B. S.A., nu intră în competenţa judecătorui-sindic, adică nu face parte din categoria litigiilor aferente procedurii de insolvenţă.

În alte cuvinte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost configurată, nu permite judecătorului-sindic o verificare de fond, iar acesta nu poate reconfigura cererea de chemare în judecată pentru a o adapta în specificului acţiunilor încadrabile în art. 11 din Legea nr. 85/2006, deoarece ar contraveni principiului disponibilităţii acţiunii civile.

Succesiv, prin încheierea atacată cu prezentul recurs, instanţa de apel a statuat, fără a contrazice dezlegările încheierii anterioare, că, în măsura în care reclamanta a solicitat instanţei, în principal, să constate rezilierea unor contracte şi să interzică pârâtei să folosească total sau parţial soluţiile tehnice oferite în baza acestor contracte, iar ca o consecinţă, să oblige pârâta la plata sumei de 50.000.000 RON cu titlu de despăgubiri, nu pot fi escaladate dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, deoarece, prin solicitarea unor pretenţii băneşti împotriva debitorului pretenţia formulată ca accesoriu intră în spectrul insolvenţei, pentru care Legea nr. 85/2006 recunoaşte creditorului pârghii adaptate specificului procedurii insolvenţei, de care, însă, creditorul nu a uzat şi nici nu are remediul alternativ al cererii de drept comun.

În acest fel, instanţa de apel a explicat părţilor că acţiunea promovată de reclamantă este paralelă procedurii concursuale, în măsura în care reclamanta tinde la recunoaşterea unui drept de creanţă, iar acest drept poate fi valorificat prin mijloacele oferite de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, procedură pe care partea nu a urmat-o; nefolosirea acestor mijloace nu poate fi remediată prin recunoaşterea unei acţiuni de drept comun, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 169/19.03.2013 pronunţată de Curtea Constituţională.

Prin urmare, s-a statuat că, sub regulile stabilite prin Legea nr. 86/2006, reclamanta avea la îndemână căi specifice şi exclusive pentru valorificarea drepturilor deduse judecăţii, iar acţiunea pe care a promovat-o nu poate fi finalizată de instanţa de drept comun în condiţiile existenţei procedurii insolvenţei în curs a pârâtei. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cele două hotărâri nu sunt în contradicţie, prin raportare la procedura urmată de reclamantă.

În fine, un ultim motiv de recurs, care deduce instanţei de control lipsa de imparţialitate a instanţei de apel care a adoptat măsuri procesuale în interesul pârâtei, este, de asemenea, nefondat.

Dincolo de împrejurarea că în considerentele precedente a fost explicat raţionamentul curţii de apel în aplicarea legii, instanţa de recurs mai arată şi că legea procesuală civilă recunoaşte părţilor proceduri adecvate pentru contestarea încălcării obligaţiilor de nepărtinire ale unei instanţe, iar nemulţumirile generate de soluţiile pronunţate nu reprezintă, prin ele însele, un argument suficient pentru constatarea încălcării obligaţiei principale ale judecătorilor, de a judeca litigiul cu imparţialitate.

În concluzie, întrucât motivele de casare sunt nefondate, aşa cum s-a arătat prin aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2020.