Annulment of extraordinary appeal for failure to substantiate statutory grounds of cassation in mandate contract revocation dispute

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a Hotărârii C.A. din data de 12.07.2017 prin care este emisă Decizia nr. 27 de către Consiliul de Administraţie în şedinţa C.A. din 12.07.2017, prin care la art. 2 din decizia precitată îi este revocat Contractul de mandat nr. x/14.03.2017 al reclamantului unde îndeplinea funcţia de director general al S.C. B. S.A. şi reintegrarea reclamantului pe funcţia anterioară emiterii Deciziei nr. 27, nulitatea rezilierii unilaterale a Contractului de mandat nr. x/14.03.2017 împreună cu actele adiţionale ale acestuia, prin care a fost numit director general al S.C. B. S.A. şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor conf. Cap. IV lit. A) din Contractul de mandat nr. x/14. 03.2017, reprezentând drepturi salariale ce i se cuveneau pentru funcţia de director general al S.C. B. S.A. în calitate de mandatar, actualizate cu rata inflaţie la data revocării deciziei, plata îndemnizaţiilor aferente unui mandat întreg de 4 ani şi al premiului anual aferent perioadei în care şi-a desfăşurat activitatea, actualizate cu inflaţia la data revocării deciziei, în temeiul art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011 în cuantum de 320.353 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 703/C/29.06.2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii şi a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata despăgubirilor conf. Cap. IV lit. A) din Contractul de mandat nr. x/14. 03.2017 încheiat între părţi, reprezentând drepturi salariale ce i se cuveneau reclamantului pentru funcţia de director general al S.C. B. S.A. în calitate de mandatar, actualizate cu rata inflaţiei la data de 14.07.2017, plata îndemnizaţiilor aferente unui mandat întreg de 4 ani, cuprins între 21.03.2017 şi până la 21.03.2021 şi al premiului anual aferent perioadei în care şi-a desfăşurat activitatea, actualizate cu inflaţia la data de 14.07.2017.; a fost obligată pârâta la plata sumei de 300 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A.

Prin încheierea pronunţată la data de 18.01.2019 calea de atac exercitată de pârâtă a fost recalificată ca fiind apel.

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 a admis apelul promovat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. reprezentată legal prin dl. C., împotriva sentinţei civile nr. 703/C din 29.06.2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată, cu opinia separată a d-nei judecător D. care este pentru respingerea apelului ca nefondat; a obligat intimatul să-i plătească apelantei suma de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Motive de recurs formulate de reclamantul A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentarea în fapt a recursului, recurentul-reclamant arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor legale aplicabile în speţă, respectiv dispoziţiile art. 1270 C. civ. care prevăd principiul forţei obligatorii a contractelor, în sensul încălcării prevederilor stabilite în contractul de mandat nr. x/14.03.2017 raportat la art. 2032 alin. (1) C. civ., art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 114 raportat la art. 143 alin. (4) şi art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Se arată că instanţa de apel nu a dat eficienţă normelor juridice aplicabile în cauză, necorelând în mod corespunzător clauzele contractuale cu dispoziţiile legale incidente şi cu situaţia de fapt existentă la data producerii revocării, din care transpare justa cauză.

Un prim motiv de nelegalitate susţine recurentul că îl constituie nesocotirea prerogativelor instituite de Legea nr. 31/1990 şi ale Actului Constitutiv al societăţii în sarcina Consiliului de Administraţie cu privire la emiterea deciziei nr. 9 din 14.03.2017 referitor la numirea reclamantului în funcţia de director general începând cu 31 martie 2017 şi a deciziilor subsecvente, respectiv decizia nr. 23 din 29 mai 2017, care se bucură de prezumţia de legalitate.

Instanţa de apel nu reţine dispoziţiile art. 1270 C. civ., deşi părţile au înţeles să reglementeze convenţional prin contractul de mandat situaţiile în care revocarea acestuia este considerată a fi justă cauză, aşa cum se identifică prin clauzele prevăzute la art. 9 şi art. 11 lit. b) din contractul încheiat, invocarea unor motive care nu se încadrează în ipotezele stabilite prin contractul asumat de Consiliul de Administraţie la data încheierii reprezintă situaţii de revocare fără justă cauză, care dau naştere dreptului mandatarului revocat abuziv la daune interese.

Instanţa nu poate cenzura voinţa părţilor, ci trebuie să aibă în vedere în mod prioritar clauza prevăzută la art. 11 lit. b) din contractul de mandat. Întrucât legea părţilor este contractul de mandat încheiat sub nr. x/14.03.2017 instanţa este datoare să aprecieze că ipoteza prevăzută la CAP IV lit. B) alin. (1) din contract, ca obligaţie principală în sarcina mandatarului, respectiv să aducă la îndeplinire obiectivele şi criteriile de performanţă ale societăţii, aprobate de CA, reprezintă situaţia de justă cauză care permite revocarea mandatului.

Fiind vorba despre un mandat cu titlu oneros, actul de revocare trebuie să privească neexecutarea obligaţiilor în limitele stabilite prin contractul de mandat.

Recurentul solicită ca instanţa să remarce faptul că s-a voit cu orice preţ revocarea din funcţie a reclamantului, îngrădindu-i astfel dreptul de a mai candida la o altă selecţie întemeiată pe O.U.G. nr. 109/2011 pentru o perioadă de 5 ani.

Pârâta nu dovedeşte că ar fi făcut uz nici de prevederea de la CAP IV lit. B) alin. (1) din contract, coroborat cu alin. (5) de la art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, care îi dădea posibilitatea verificării îndeplinirii indicatorilor de performanţă în urma unei evaluări anuale pentru exerciţiul financiar 2017.

Pretinsele motive expuse de administratorii provizorii prin decizia nr. 27 din 14 iulie 2017 la două zile de la numirea acestora, scot în evidenţă măsura intempestivă şi nelegitimă adoptată, în condiţiile în care nu i se poate imputa mandatarului că nu ar fi respectat hotărârile Adunării Generale a Acţionarilor sau cele ale Consiliului de administraţie, ca să se poată aprecia că în persoana sa sunt elemente care să justifice revocarea.

Un alt motiv de nelegalitate arată recurentul, vizează motivarea instanţei de apel cu privire la invalidarea deciziei. În raport de dispoziţiile art. 114 coroborat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, administratorii find numiţi de către adunarea generală, aceasta este îndreptăţită să controleze actele administratorilor.

Or, nu i se poate imputa Directorului general validat de către Consiliul de administraţie de la acea dată, existenţa unei culpe, care să confere o justă cauză de revocare, având în vedere că în raport de dispoziţiile Legii nr. 31/990, menţinerea sau invalidarea unei decizii a Consiliului de administraţie este atributul Adunării generale în virtutea activităţii de control a gestiunii administratorilor.

Referitor la pretinsa nelegalitate a prelungirii mandatului pentru o perioadă de 4 ani cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 109/2011, prevăzută la pct. 2 de la art. 1 din Decizia nr. 27/14.07.2017 această speculaţie nu este susţinută, în considerarea faptului că Decizia nr. 9/14.03.2017 a Consiliului de administraţie nu a fost invalidată, aceasta producându-şi efectele prin înregistrarea la O.R.C. Neamţ, fiind opozabilă terţilor.

Faţă de incidenţa dispoziţiilor art. 642 ultima teză de la alin. (1), solicită instanţei supreme să constate că există un vid legislativ în situaţia expirării celor 6 luni de mandat provizoriu, în cazul în care Autoritatea tutelară nu demarează procedura de selecţie a administratorilor conform art. 29 din O.U.G. nr. 109/2011.

Singura excepţie de continuare a mandatului provizoriu până la numirea noului administrator este cea prevăzută de art. 641 alin. (6) care devine aplicabilă prin similitudine şi pentru directorul aflat în situaţia de prelungire a mandatului până la reconfirmarea acestuia în urma definitivării selecţiei.

Recurentul susţine că pretinsa abatere atribuită eronat în sarcina Directorului numit de un Consiliu de administraţie valid, nu poate fi reţinută, în considerarea faptului că decizia nr. 9 din 14 martie 2017 a Consiliului de administraţie nu a fost invalidată de adnunarea generală a acţionarilor, fiind menţinută în temeiul Legii nr. 31/1990, producându-i efectele de opozabilitate faţă de terţi.

Un alt motiv de nelegalitate îl constituie interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 30 şi art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011. Faţă de data de 04 iulie 2017, dată la care a fost prelungit mandatul administratorilor cu încă două luni, trebuie avut în vedere curgerea celor 30 de zile pentru elaborarea Componenţei de admnistrare, care reprezintă fundamentul Planului de administrare, iar în subsidiar se trece la realizarea Componenţei manageriale într-un termen de 60 de zile, urmat de avizul decizional al Consiliului de administraţie şi aprobarea Adunării Generale a Acţionarilor.

Mai mult, se face o trimitere eronată la obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 aceasta referindu-se la situaţia Regiilor autonome. Or, în cazul societăţii de acţiuni, devin incidente dispoziţiile art. 30 şi art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011. Or, la data revocării Directorului general, acesta se afla în termenul legal de elaborare a Componenţei manageriale, aspect care denotă inexistenţa unei pretinse motivări a justei cauze.

Mai mult se face o trimitere eronată la obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 22 alin. (1) coroborat cu art. 13 alin. (2) din O.U.G nr. 109/2011 aceasta referindu-se la situaţia Regiilor autonome.

Or, în cazul societăţii pe acţiuni devin incidente dispoziţiile art. 30 alin. (2), situaţie în care apare ca injustă şi neîntemeiată răsturnarea prevederii legale susmenţionate, pentru se găsi o pretinsă culpă care să susţină un motiv de revocare abuzivă.

Un alt motiv de nelegalitate susţine recurentul că îl reprezintă motivele preluate şi reţinute de instanţă cu privire la aserţiunile pârâtei, care sunt străine de fondul deciziei de revocare. Referitor la premiile acordate Directorului, acordarea acestora nu era condiţionată de situaţia concretă a firmei la momentul respectiv, ci privea doar realizarea indicatorilor de performanţă, fiind îndepliniţi la încheierea exerciţiului financiar 2016. Acordarea acestui drept privea realizarea indicatorilor de perfomanţă pentru anul 2016 conform contractului de mandat. Or, acest motiv nu poate constitui un motiv imputabil care să provoace revocarea directorului A..

În ceea ce priveşte lipsa abilităţilor manageriale, această observaţie nu poate fi reţinută ca justă cauză, în măsura în care evaluarea competenţelor manageriale se realizează anual la închiderea exerciţiului financiar prin descărcarea de gestiune şi nu la două zile de la acceptarea mandatului de către administratorii provizorii.

Este lipsit de echivoc, susţine recurentul, că revocarea directorului s-a produs în mod intempestiv şi abuziv, în raport de Hotărârea A.G.A. nr. 6593/23.11.2017 şi referatele nr. 963, 981, 982 din 22.02.2017. Acestea sunt acte de oportunitate care privesc realizarea activităţii curente a societăţii, ce intră în sfera de competenţă a directorului şi care dovedesc inexistenţa caracterului imputabil al revocării.

Or, raportat la situaţia economică prezentată în Raportul anual pentru anul 2017, se evidenţiază realizarea indicatorilor pentru anul 2017, fapt ce demonstrează că timp de 6 luni, directorul A. şi-a adus contribuţia managerială la realizarea profitului societăţii.

De altfel, nici A.G.A. adoptată ulterior revocării prin Hotărârea nr. 45/23.11.2017 nu susţine atragerea răspunderii directorului pentru premiul acordat prin decizia nr. 44/2016.

Se mai observă că decizia administratorilor provizorii nu se fundamentează pe analiza îndeplinirii obligaţiilor manageriale, dând naştere la o prezumţie juris tantum că revocarea a survenit fără justă cauză.

Privitor la aspectele înserate în decizia nr. 27 din 14 iulie 2017 pretins imputabile directorului general, acestea nu au o susţinere întemeiată pe un raport de evaluare care să evidenţieze o analiză pertinentă a activităţii manageriale, menită a justifica caracterul imputabil al revocării.

Faţă de toate aceste considerente solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 30.12.2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor prin încheierea de la 19 septembrie 2019, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părţile nu prezentat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, la termenul din 04 februarie 2021, a luat în examinare în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 189 alin. (2) din acelaşi cod, excepţia nulităţii recursului.

Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Trebuie subliniat însă că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Din observarea criticilor formulate, se constată că recurenta-reclamantă deşi a indicat în cuprinsul recursului motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile nu au fost dezvoltate şi argumentate cu trimitere la textele legale care au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

În motivarea recursului, criticile recurentului-reclamant se rezumă la exprimarea nemulţumirii cu privire la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, cu trimitere la dispoziţiile C. civ. care reglementează forţa obligatorie a contractului prin prisma interpretării clauzelor contractuale fără însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Prin urmare, susţinerile privind respingerea cererii formulată în cadrul judecăţii în apel prin prezentarea unei situaţii de fapt nu sunt suficiente, dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost făcută doar formal.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul-reclamant nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

În alţi termeni, se poate reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Trimiterile recurentului-reclamant la unele texte legale, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În cauză, recurentul-reclamant nu s-a conformat, aşadar, dispoziţiilor înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât, în declaraţia de recurs nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, să constate nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei nr. 186/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2021.