CHF repayment and conversion clauses upheld as non-reviewable under Directive 93/13; borrowers' redenomination claims rejected.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., GGG., JJJ., KKK., LLL., MMM. şi NNN. au chemat în judecată pe pârâta S.C. OOO. S.A., solicitând următoarele:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 punctul 5, clauze inserate în contractul de credit şi eliminarea acestora;

- denominarea creditului în moneda naţională (conversia lui în moneda naţională), în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile între rezidenţi se fac în moneda naţională, la cursul de la data semnării contractului de credit, conform Anexei 1 punctul 6, ca şi consecinţă a înlocuirii clauzelor declarate ca nule.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, articolele din C. civ. indicate în cuprinsul cererii, O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 174/2008.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care s-a arătat că valoarea obiectului cererii se regăseşte în Anexa 2, fiind indicat şi modul în care s-a ajuns să se determine valoarea respectivă.

Pârâta OOO. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, arătând că în măsura în care cererea de chemare în judecată ar întruni condiţiile unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, o astfel de acţiune este prescrisă, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2015 tribunalul a admis cererea de disjungere formulată de către pârâtă, a dispus disjungerea cererilor reclamanţilor şi formarea de dosare separate pentru fiecare dintre aceştia.

Astfel, s-a format dosarul nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 2 iulie 2015, având ca reclamanţi pe MMM. şi NNN., părţi în contractul de credit nr. x/11.12.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 5270/2015 din 30 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 5759/2016 din 5 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. De asemenea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea soluţionării acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii MMM. şi NNN. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 5772/2016 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii MMM. şi NNN., în contradictoriu cu pârâta OOO. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9.2 teza a II-a şi teza a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din convenţia de credit bancar x/11.12.2007; s-a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior şi, în consecinţă: s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus-menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,1139 RON/CHF, urmând ca banca pârâtă să încaseze ratele corespunzătoare convenţiei de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenţiei, respectiv 11 decembrie 2007 şi până la terminarea perioadei de contractare; s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea creditului în RON (cuprinsă în art. 9.2 teza I din convenţia de credit bancar), ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin acţiune reclamanţii NNN. şi MMM. au solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale inserate în art. 9.2 teza a II-a şi teza a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit nr. x/11.12.2007.

Art. 9.2 din contract stabileşte că "Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către împrumutat/codebitor în conturile curente ale împrumutatului deschise la bancă, în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul. Împrumutatul/codebitorul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care împrumutatul are deschis un cont curent, banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate".

Potrivit art. 9.3 din contract "Împrumutatul/codebitorul autorizează banca, în mod irevocabil şi necondiţionat, să debiteze contul său curent în valuta creditului şi orice alte conturi în alte valute deţinute de împrumutat/codebitor la bancă, pe întreaga durată a prezentului contract în vederea plăţii ratelor lunare datorate, a dobânzilor, comisioanelor şi a oricăror altor sume, inclusive din executarea silită datorate conform prezentului contract. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni".

Art. 9.4 din contract are următorul conţinut:

"Împrumutatul/codebitorul autorizează banca să facă în numele şi pe conturilor sale, până la nivelul sumelor datorate, orice operaţiune considerată necesară, inclusiv de schimb valutar. Conversia se va face la cursul de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu suportarea de către împrumutat/codebitor a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor operaţiuni. Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia de a efectua aceste operaţiuni".

La analiza caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, tribunalul a avut în vedere Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

S-a arătat că raporturile juridice dintre părţi au fost stabilite în baza unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece întruneşte toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune în sensul că: între reclamanţi, părţi contractante aflate în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor reclamanţilor, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă, în fapt, condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de aceasta din urmă pentru perioada respectivă, anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanţii; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamanţii doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Tribunalul a reţinut că pârâta nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanţii ar fi avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privinţa contractului care face obiectul prezentei cauze, deşi, sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

S-a apreciat că în speţă dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele inserate în art. 9.2 (teza a II-a, în opinia Tribunalului), art. 9.3 şi art. 9.4, prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe şi obligaţii corelative.

În analiza efectuată prima instanţă a avut în vedere faptul că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive, condiţie potrivit căreia clauza trebuie să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Or, în cauză, au fost nesocotite dispoziţiile inserate în convenţia încheiată cu reclamanţii, conform cărora contractul nu se poate modifica decât cu acordul ambelor părţi, întrucât banca pârâtă şi-a rezervat dreptul de a "realiza conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadenţei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicate de bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare", având, totodată, are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate (art. 9.2 teza a II-a).

Clauzele contestate încalcă prevederile legale incidente în materie, deoarece nu sunt circumstanţiate elementele care îi acordă băncii o serie de drepturi asupra conturilor reclamanţilor şi nu este indicat un criteriu care să-i dea dreptul băncii să realizeze conversia.

Toate acestea sunt de natură să îl prejudicieze pe consumator, care nu a fost informat în niciun fel cu privire la "volabilitatea" monedei, pârâta neadministrând probe conform art. 249 din C. proc. civ., deşi, avea această obligaţie. Această modalitate de exprimare, în opinia Tribunalului, face ca respectivele clauzele să fie interpretate doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă suportarea de comisioane, speze şi taxe (art. 9.4 din contract) sau devalorizarea monedei CHF era necesară şi proporţională scopului urmărit.

De altfel, Tribunalul a apreciat că pârâta trebuie să îşi asume în egală măsură un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare, iar nu numai consumatorii, care în cazul de faţă, au suportat exclusiv creşterea cursului valutar.

Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clienţilor, întrucât nu există probe la dosar din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanţii, aceştia neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului.

Obligaţia de informare a fost nesocotită de banca pârâtă, aceasta, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice şi Directiva 2008/48/CE, având obligaţia de a atrage atenţia reclamanţilor consumatori asupra riscurilor unei operaţiuni determinate, de a explica riscurile pe care le implică un credit contractat în moneda "exotică" (CHF), de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract, obligaţii a căror îndeplinire nu a fost probată.

Prin urmare, s-a constatat că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ, în defavoarea reclamanţilor, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte deprecierea cursului valutar. Pârâta a format consumatorilor o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Clauza contractuală privind efectuarea plăţilor în moneda creditului, cu suportarea riscului valutar exclusiv de către reclamanţi, nu a fost negociată direct cu aceştia, astfel că prima instanţă a constatat caracterul prestabilit al contractului de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la acest contract tipizat, fără să aibă posibilitatea de a influenţa natura lui.

Pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării lor de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, tribunalul a ajuns la concluzia că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, calcularea ratelor de rambursare şi plata acestora la valoarea respectivă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Instanţa de fond nu a împărtăşit opinia reclamanţilor potrivit căreia suma împrumutată ar trebui să fie restituită în moneda naţională (art. 9.2 teza I din contract), având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, iar, pe de altă parte, prin denominare, s-ar nesocoti dispoziţiile art. 1579 din C. civ. şi cele ale art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Apărarea pârâtei potrivit căreia prin îngheţarea cursului valutar se încalcă principiul nominalismului monetar a fost apreciată de instanţă ca fiind lipsită de fundament legal, deoarece reclamanţii trebuie să restituie, în continuare, împrumutul în moneda contractului (CHF), respectiv "aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri primite".

Pârâta OOO. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii în integralitate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 266 A din 9 februarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă OOO. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5772 din 28 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi NNN. şi MMM.; s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a şi teza a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/11.12.2007, capătul privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,1139 RON/CHF, precum şi capătul privind încasarea ratelor corespunzătoare convenţiei de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenţiei (11.12.2007) şi până la terminarea perioadei de contractare; s-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

În argumentarea deciziei pronunţate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

O primă critică se referă la prevederile contractuale referitoare la riscul valutar şi efectuarea schimbului în valuta în care s-a acordat creditul, apelanta-pârâtă apreciind că acestea nu sunt abuzive, întrucât reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar consacrat de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, iar clauzele nu pot face obiectul controlului.

S-a arătat că în speţă se pune problema dacă clauzele ce instituie rambursarea creditului în CHF şi dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în moneda CHF din conturile împrumutaţilor (în RON sau altă valută) pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, deoarece acestea reflectă o normă legală [art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864] ce permite achitarea ratelor în moneda în care s-a acordat împrumutul, la cursul din data plăţii.

Curtea a constatat că instanţa de fond nu a analizat apărarea pârâtei care a invocat, în cadrul întâmpinării depuse la dosar, inadmisibilitatea primului capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor pentru motivul că se contestă clauze exceptate de la controlul instituit de Directiva 93/13/CEE şi de Legea nr. 193/2000, acestea fiind aplicarea unei dispoziţii legale.

Trimiterea făcută de tribunal la cauza Kasler (C-26/13) nu este relevantă, deoarece această speţă avea ca ipoteză de lucru un contract de credit în forinţi şi o clauză contractuală care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. În acest context, împrumutatul era ţinut să suporte diferenţele de schimb valutar, fără însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător.

Or, în cauza de faţă, reclamanţii au contractat creditul în CHF, le-au fost virate în conturi sume exprimate în CHF (art. 4 din contract) şi au obligaţia de a achita ratele de credit tot în CHF, având, totodată, posibilitatea de a-şi procura liber această valută. Posibilitatea băncii de a converti ea însăşi, la propriul curs, sumele existente în conturile împrumutaţilor intervine doar în situaţia în care aceştia nu au sumele necesare achitării ratelor în contul CHF şi, prin urmare, nu este de natură a atinge libertatea de opţiune în procurarea sumelor respective.

În plus, în cauza Kasler, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a examinat dacă respectiva clauză face parte din obiectul principal al contractului, şi nu dacă reflectă o normă legală din dreptul naţional.

Astfel, având în vedere natura contractului încheiat de reclamanţii MMM. şi NNN. (împrumut de consumaţie cu dobândă), instanţa de apel a apreciat că se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864. Acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutat/codebitor a eventualelor diferenţe de curs valutar nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale reclamanţilor.

Nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Curtea a subliniat faptul că nici la momentul încheierii contractului de credit, nici în prezent nu este interzisă acordarea creditelor în franci elveţieni, astfel că nu poate fi considerată ilicită acordarea unor astfel de credite de către bancă.

Totodată, chiar dacă nu ar fi fost stipulată regula rambursării creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, principiul nominalismului monetar impune restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă (suma numerică indiferent de variaţia monedei).

În cuprinsul Hotărârii din 20 septembrie 2017, pronunţate în cauza C-186/16 (Andriciuc c. României), Curtea de la Luxembourg a reţinut că prima etapă în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar este acea de a verifica dacă clauza nu face altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menţionată nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia.

Aşadar, trebuie să se examineze, în primul rând, dacă respectiva prevedere este exclusă de la analiză, deoarece înglobează o norma legală cu forţă obligatorie, şi nu respectarea obligaţiei de informare cu privire la mecanismul de rambursare şi consecinţele acestuia.

Aplicând criteriile menţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile contractuale vizând riscul valutar constituie o reflectare a unor norme cu caracter supletiv, respectiv a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În acelaşi sens, a statuat şi Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 62/2017 (paragrafele 37 şi 38).

Prin urmare, art. 1578 din C. civ. de la 1864 este o dispoziţie legală supletivă, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la aceasta dacă doresc, însă, dacă nu o fac, norma are caracter obligatoriu şi se aplică în raporturile dintre ele.

Faptul că această normă reprezintă o prevedere obligatorie pentru părţi, dacă acestea nu instituie în contract altceva, rezultă şi din considerentul 13 al Directivei 93/13/CEE, conform căruia formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Având în vedere că prevederile contractuale ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (neexistând o derogare a părţilor în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi, respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al clauzelor respective.

Din această perspectivă, instanţa de apel a concluzionat în sensul că este nelegală soluţia tribunalului de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii clauzelor care reglementează riscul valutar.

Cea de-a doua critică adusă sentinţei tribunalului a vizat soluţia dată cu privire la capătul de cerere având ca obiect îngheţarea cursului la data încheierii contractului, apelanta susţinând că s-a aplicat greşit Directiva 2014/17/UE, creând reclamanţilor dreptul de a converti creditul la un curs preferenţial, în condiţiile în care acest act comunitar prevede că operaţiunea de conversie se face la rata de schimb din ziua aplicării acestei măsuri.

Această apărare a fost înlăturată, în primul rând, deoarece instanţa de fond nu a motivat admiterea capătului de cerere referitor la îngheţarea cursului pe actul normativ european invocat de apelantă, iar, în al doilea rând, pentru motivul că Directiva 2014/17/UE nu este incidentă, nefiind aplicabilă contractelor încheiate înainte de 21 martie 2016 (art. 43 paragraful 1).

Printr-un alt motiv de apel s-a criticat încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului de către prima instanţă, întrucât îngheţarea cursului a reprezentat o modificare a unui element esenţial al convenţiei (preţul), nicio dispoziţie legală nepermiţând judecătorului să intervină şi să afecteze echilibrul contractual.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că reclamanţii au solicitat îngheţarea cursului CHF la data încheierii contractului de credit, ca urmare a declarării caracterului abuziv al clauzelor privitoare la suportarea riscului valutar, dar şi ca urmare a schimbării condiţiilor avute în vedere la data contractării, ceea ce impune revizuirea efectelor actului.

Astfel, reclamanţii au invocat teoria impreviziunii ca eveniment excepţional ce afectează echilibrul juridic al prestaţiilor, impunându-se restabilirea prestaţiilor prin îngheţarea cursului la momentul semnării contractului.

Or, această teorie (care, deşi nu era consacrată legislativ sub imperiul vechiul C. civ., doctrina şi jurisprudenţa au dezvoltat-o şi au conturat condiţiile de aplicare pornind de la principiul că un contract trebuie să fie executat cu bună-credinţă) reprezintă o atenuare a forţei obligatorii a contractului, iar efectul său (în cazul constatării îndeplinirii condiţiilor) constă în adaptarea contractului.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că nu se poate considera că tribunalul a intervenit în raporturile dintre părţi fără a avea un fundament.

În schimb, instanţa de apel a constatat că, în speţă, trebuie verificat dacă sunt întrunite condiţiile teoriei impreviziunii, aceasta cu atât mai mult cu cât, pe parcursul soluţionării cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 623/2016 şi decizia nr. 62/2017, în cuprinsul cărora s-au analizat aceste aspecte.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, aşa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017 (care, deşi a fost pronunţată ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă până la introducerea apelului, este incidentă în speţă, având în vedere că instanţa de contencios constituţional recunoaşte incidenţa teoriei impreviziunii în cazul contractelor încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, dezvoltând în acelaşi timp şi condiţiile care trebuie să fie analizate de instanţe atunci când aplică această instituţie), decizie general obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Mai mult, în paragraful 49 al considerentelor deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 03.03.2017, anterior formulării apelului din cauza de faţă), instanţa de contencios constituţional a statuat că "argumentele reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 referitoare la darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite cu privire la incidenţa teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile şi în materia contractelor de credit în franci elveţieni. Astfel, instanţa judecătorească are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situaţia consumatorilor de credite în franci elveţieni cunoaşte un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanţelor care au condus la contractarea creditului".

Transpunând la situaţia din speţă consideraţiile de principiu reţinute în cuprinsul deciziei nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a ajuns la concluzia că reclamanţii nu au demonstrat că sunt debitori care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractul de credit nr. x/11.12.2007 din cauza evenimentului exterior şi imprevizibil invocat (hipervalorizarea CHF în raport cu leul).

În acest context, a subliniat faptul că impreviziunea - ca eveniment excepţional ce afectează echilibrul juridic al prestaţiilor - nu presupune, drept condiţie, lipsa mijloacelor de plată ale debitorului, situaţia patrimonială a debitorului fiind, ca regulă, indiferentă pentru analiza efectului perturbator al evenimentului asupra contractului.

Impreviziunea relevă o dezechilibrare a prestaţiilor cu consecinţa unei onerozităţi excesive a executării contractului pentru debitor. O simplă mărire a efortului debitorului în vederea executării contractului, indiferent de cauza generatoare a acesteia, nu justifică reţinerea impreviziunii şi intervenţia instanţei în soarta contractului, întrucât, prin raportare la forţa obligatorie a contractului, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.

Astfel, un debitor nu va putea invoca impreviziunea pentru argumentul că executarea în continuare a prestaţiilor contractuale îi creează o dificultate majoră în executare din cauza faptului că este lipsit de venituri ori că veniturile pe care le obţine nu îi permit să-şi onoreze obligaţiile contractuale, chiar dacă în acest caz debitorul reuşeşte să facă dovada inexistenţei mijloacelor de plată. Debitorul trebuie să facă dovada onerozităţii excesive a executării prin raportare, în principal, la dezechilibrul dintre prestaţia sa şi cea a creditorului, întrucât perturbarea stării patrimoniale a debitorului nu poate conduce la eludarea cerinţei impreviziunii privind dezechilibrul strict contractual.

Raţiunea teoriei impreviziunii priveşte protecţia contractuală şi, nicidecum, protecţia socială, iar instituţia impreviziunii, configurată şi reglementată de normele de drept substanţial, constituie un mijloc de protecţie a debitorului contractant, şi nu neapărat, a debitorului insolvent.

Sub aspectul laturii subiective, Curtea a reţinut că reclamanţii nu au dovedit că au încercat să negocieze reaşezarea contractului. S-a arătat că în cadrul apelului banca a susţinut că a lansat Programul de conversie a creditelor în CHF, la sfârşitul anului 2015, în sensul unei reeşalonari a datoriei şi a posibilităţii conversiei în RON sau euro, propunându-l şi reclamanţilor din prezenta cauză, însă l-au refuzat fără a furniza o motivaţie.

Prin urmare, Curtea a constatat că reclamanţii nu au dovedit buna lor credinţă.

În plus, s-a avut în vedere împrejurarea că acţiunea a fost promovată ulterior perioadei de criză economică (2009-2011), iar reclamanţii nu au probat că mai subzistă necesitatea adaptării condiţiilor contractuale în vederea echilibrării prestaţiilor, astfel încât nu se poate dispune stabilizarea ("îngheţarea") cursului de schimb CHF-leu ca urmare a intervenirii impreviziunii.

Totodată, s-a reţinut că nu poate fi primit ca temei al admiterii cererii de stabilizare a cursului invocarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, faţă de soluţia dată cu privire la aceste clauze.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei ca stabilizarea să aibă loc la momentul semnării contractului, în sensul ca instanţa să stabilească cursul de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, s-a constatat că aceasta este nefondată, avându-se în vedere că măsura invocată (stabilizarea cursului) ca efect al soluţiei de reechilibrare a prestaţiilor nu poate avea consecinţe pentru trecut.

Instanţa de apel a mai constatat că nu se impune analizarea criticilor formulate în legătură cu denominarea plăţilor în moneda naţională, întrucât tribunalul nu a admis acest capăt de cerere, iar reclamanţii nu au declarat apel împotriva acestei soluţii.

Faţă de soluţia dată cu privire la îngheţarea cursului valutar, Curtea a concluzionat în sensul că nu se poate dispune încasarea ratelor la valoarea CHF de la momentul contractării, de la data încheierii convenţiei şi până la expirarea contractului, având în vedere caracterul subsidiar al acestui petit.

Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii MMM. şi NNN. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În principal, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar şi că există motive contradictorii, în sensul că acţiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispoziţiile legii speciale, dar şi principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicţie din punct de vedere juridic.

Recurenţii consideră că principiului nominalismului monetar ar fi fost aplicabil dacă acţiunea era întemeiată pe dispoziţiile de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală sau nulitatea absolută.

În opinia recurenţilor, aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, cu consecinţa constatării nulităţii absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive, are o altă semnificaţie legală, în sensul că efectele nulităţii unor clauze trebuie să fie în conformitate cu normele legale de la momentul remedierii lor.

Deşi, acţiunea formulată de reclamanţi cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar s-a fundamentat aproape în totalitate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa nu a analizat, din perspectiva hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva PPP. S.A., niciunul dintre elementele ce ar putea să constituie un temei pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, respectiv negocierea acesteia, dezechilibrul contractual şi reaua-credinţă a băncii prin transpunere la contractul în discuţie.

În speţă, instanţa de apel a făcut o analiză inexactă a principiului nominalismului monetar.

Astfel, s-a reţinut că reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să ţină seama de faptul că, în esenţă, aceştia nu au încasat CHF, ci RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13 Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, recurenţii-reclamanţi apreciază că obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar, clauzele respective nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

S-a arătat că în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, în condiţiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care s-a făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 şi C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind preţul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi, cu atât mai mult, au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Or, instanţa de apel nu a procedat la o analiză asupra caracterului inteligibil şi clar al clauzei din convenţie în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă OOO. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 17 septembrie 2018 recurenţii-reclamanţi MMM. şi NNN. au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea cu excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 şi art. 27 din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea fiind respinsă prin încheierea din 15 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 2 aprilie 2019 recurenţii-reclamanţi au depus o adresă, prin care au arătat că decizia civilă nr. 266 a fost pronunţată la data de 9 februarie 2018, şi nu la 9 februarie 2016, cum din eroare s-a menţionat în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind ulterioară deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă OOO. S.A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii MMM. şi NNN., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 14 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de la termenul din 14 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi MMM. şi NNN. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critica circumstanţiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar şi că există motive contradictorii, în sensul că acţiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispoziţiile legii speciale, dar şi principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicţie din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Contrar susţinerilor recurenţilor, raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reţinut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, faţă de natura contractului încheiat de reclamanţii MMM. şi NNN. cu pârâta OOO. S.A. (împrumut de consumaţie cu dobândă).

Soluţia dată de instanţa de apel în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reţine că nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamanţii din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în RON, şi nu în franci elveţieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat soluţia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă OOO. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5772 din 28 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 9.2 teza a II-a şi teza a III-a, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de credit bancar nr. x/11.12.2007, capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,1139 RON/CHF, precum şi capătul de cerere privind încasarea ratelor corespunzătoare convenţiei de credit la această valoare, de la momentul încheierii convenţiei (11.12.2007) şi până la terminarea perioadei de contractare.

Potrivit acestor clauze, reclamanţii s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF, cu posibilitatea de a-şi procura liber această valută, iar banca pârâtă era mandatată să convertească, utilizând propriul curs de schimb valutar, sumele existente în conturile împrumutaţilor doar în situaţia în care aceştia nu aveau sumele necesare achitării ratelor de credit în contul CHF.

Susţinerile recurenţilor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 decembrie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 190/1999 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Potrivit art. 1578 din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi şi a unor comisioane.

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Instanţa de recurs reţine că în contractul de credit nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În absenţa unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de dispoziţia legală anterior evocată care este reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează, în mod expres, faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Acest aspect a fost confirmat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11, fiind stabilite următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OOO. şi QQQ., pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva RRR. S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

Totodată, s-a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Din dezlegarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene acestei probleme rezultă că o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Clauzele contestate care prevăd obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care le-a fost acordat reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, aceste prevederi contractuale reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, convenţia astfel încheiată are putere de lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864.

Referirile făcute în cuprinsul cererii de recurs la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler (C-26/13) nu prezintă nicio importanţă în cauză, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că este vorba despre o situaţie diferită de cea a reclamanţilor MMM. şi NNN..

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât clauzele contestate sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor instituite de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii MMM. şi NNN. împotriva deciziei civile nr. 266 A din 9 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.