Exclusion of foreign-currency repayment clauses from unfair contract terms regime as reflecting supplementary national monetary nominalism norms
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice rejected the consumer’s appeal, definitively upholding the lower courts’ decisions that dismissed the lawsuit against the bank. The dispute involved a consumer who sought to annul specific clauses in a 2006 mortgage credit contract denominated in Swiss francs, arguing that the obligation to repay in the original foreign currency violated pre-contractual information duties, rendered the product toxic, and constituted an abusive clause under national and EU law. The court held that the contractual clause requiring repayment in the same currency in which the loan was granted reflects the supplementary principle of monetary nominalism under the Civil Code, thereby falling within the exclusion of Directive 93/13/EEC and the national Unfair Contract Terms Law because it mirrors domestic legal provisions applicable in the absence of a contrary agreement. Consequently, the court ruled that such clauses are exempt from the abusive clause analysis, making the consumer's request to convert the debt to Romanian lei at the historical exchange rate unlawful and dismissing the appeal as unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 1578 din C. civ, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 din C. civ, art. 2164 din C. civ; Exclusion of foreign-currency repayment clauses from unfair contract terms regime as reflecting supplementary national monetary nominalism norms: La data de 16 octombrie 2018 recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., precum şi a deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că recursul este inadmisibil raportat la valoarea contestată.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014 un număr de 66 de reclamanţi, între care şi doamna A. au chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. prin B. S.A., D. prin B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor, indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată, din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanţi (menţionate în Anexa 1 coloana G) pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; pentru încălcarea obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); pentru încălcarea obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; pentru încălcarea obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.
Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat cu reclamanţii, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcţie de cursul CHF - LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 6 iunie 2014 reclamanţii au depus la dosar o cerere prin care au precizat cadrul procesual, potrivit acesteia reclamanta A., urmând să se judece cu pârâta B. S.A.
Prin încheierea din 25 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a disjuns cererea privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. S.A. şi s-a dispus formarea unui nou dosar, cu termen de judecată la data de 14 aprilie 2015.
În urma disjungerii s-a format dosarul nr. x/2015 privind pe reclamanta A. şi pe pârâta B. S.A.
Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2015 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării invocată prin întâmpinare, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.
La termenul de judecată din 26 mai 2015 tribunalul a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a luat act de faptul că excepţia inadmisibilităţii a fost invocată de către pârâtă ca o apărare de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 4133/2015 din 7 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.
În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Tribunalul a constatat că la data de 12 decembrie 2006 între reclamanta A. şi pârâta B. S.A. s-a încheiat contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, prin care banca a acordat clientei un împrumut ipotecar în sumă de 77.638 CHF pentru finanţarea achiziţionării unui apartament cu o suprafaţă de 73,32 mp, situat în Ploieşti, jud. Prahova, durata creditului fiind de 300 de luni de la data tragerii creditului.
Potrivit art. 9.1 din contract, «rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de capital şi dobânda) conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul contract, Anexă care face parte integrantă din acesta».
Art. 9.4 al contractului de credit stabileşte că «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent nr. x Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care clientul în calitate de împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară, la cursul de vânzare al Băncii pentru valuta creditului, cu respectarea normelor legale în vigoare».
Prin art. 10.2 din contract «Dacă clientul nu-şi îndeplineşte la scadenţă obligaţiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia, să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale clientului».
Art. 10.3 prevede că «Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor tipuri de operaţiuni».
Art. 13 ce poartă denumirea «declaraţii» conţine lit. b) potrivit căreia «Clientul declară şi garantează, pe proprie răspundere, că a luat la cunoştinţă faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuaţie determinată de condiţiile pieţei, banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar».
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune Tribunalul Bucureşti a reţinut că reclamanta care se prevalează de calitatea de consumator a solicitat constatarea nulităţii clauzelor inserate în contractul încheiat cu pârâta ce instituie obligaţia de a restitui în CHF suma creditului, respectiv suportarea riscului valutar, afirmând că aceste clauze sunt abuzive.
S-a arătat că sancţiunea inserării clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este nulitatea absolută şi, pe cale de consecinţă, acţiunea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor respective este imprescriptibilă.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a constatat, lecturând clauzele atacate de reclamantă, că art. 9 din contract conţine stipulaţia potrivit căreia rambursarea creditului se face în moneda în care acesta fost acordat, art. 10 descrie modul în care se face debitarea conturilor bancare în vederea rambursării creditului, iar art. 13 lit. b) din contract conţine o declaraţie pe proprie răspundere a clientei, potrivit căreia aceasta a luat la cunoştinţă despre faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, precum şi că acceptă riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.
Instanţa a observat că art. 9.4 din contract nu a fost redactat prin referire la moneda CHF, ci conţine o formulare generică, aplicabilă tuturor contractelor de credit încheiate de banca pârâtă, indiferent de moneda în care acesta a fost acordat: «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului».
A reţinut că stipulaţia contractuală referitoare la obligaţia rambursării ratelor lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat.
Acest text legal este relevant în cauză, deoarece creditul a fost acordat efectiv reclamantei în franci elveţieni, aşa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar, ce atestă tragerea creditului în această monedă, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elveţian, potrivit graficelor de rambursare de la dosar, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, invocată în acţiune, despre un credit denominat în CHF.
Împrejurarea că moneda contractului de vânzare-cumpărare a imobilului achiziţionat de reclamantă a fost euro nu schimbă această concluzie, din extrasul de cont depus la dosar rezultând că ulterior tragerii creditului reclamanta a ordonat efectuarea operaţiunii de schimb valutar în vederea virării preţului imobilului către vânzător în euro.
Cum clauzele contractuale criticate de către reclamantă ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat reprezintă preluarea unor dispoziţii legale, respectiv ale art. 1578 din C. civ. de la 1864, instanţa de fond a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", consecinţa fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulităţii acestora.
Tribunalul a mai constatat că în cauză ar fi operat oricum şi excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stabileşte că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".
Astfel, atâta timp cât obiectul contractului constă în acordarea de către bancă a unui împrumut ipotecar în sumă de 77.638 CHF, iar clauzele contestate se referă la rambursarea creditului în moneda CHF, prima instanţă a constatat că acestea se referă tocmai la obligaţia principală ce revine împrumutatului şi intră, prin urmare, în noţiunea de obiect principal al contractului.
S-a arătat că în speţa de faţă obligaţia reclamantei de a rambursa împrumutul acordat în franci elveţieni în aceeaşi monedă descrie o prestaţie fundamentală a contractului, iar nu una secundară, intrând în domeniul obiectului principal al contractului.
Clauzele atacate ce stabilesc restituirea creditului în moneda franc elveţian sunt clare şi inteligibile, neexistând niciun dubiu cu privire la moneda în care urma a fi rambursat creditul. Mai mult, art. 13 lit. b) conţine declaraţia reclamantei potrivit căreia cunoaşte faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursului valutar şi că îşi asumă riscurile contractării creditului în altă monedă decât cea în care îşi obţine veniturile.
Prin urmare, susţinerile din acţiune potrivit cărora reclamanta nu ar fi fost informată corespunzător în ceea ce priveşte posibilitatea majorării cursului monedei franc elveţian sunt contrazise chiar de textul inserat la art. 13 lit. b) din contract, acesta reprezentând transpunerea, materializarea obligaţiei de informare referitoare la riscul valutar.
Spre deosebire de speţa Kásler, clauzele analizate în cadrul prezentului dosar nu presupun un mecanism complex de schimb şi de plată a ratelor, care să necesite explicaţii suplimentare în ceea ce priveşte aplicarea respectivei clauze, ci prevăd că împrumutul se restituie în moneda în care a fost acordat.
În ceea ce priveşte variaţia cursului de schimb între moneda naţională şi orice altă monedă străină, aceasta reprezintă un fenomen notoriu, cunoscut de reclamantă, care a avut şi anterior încheierii contractului experienţa cotidiană a deprecierii monedei naţionale în raport de alte valute, a putut observa inflaţia ce afectează moneda naţională, creşterea preţurilor etc.
Or, din această perspectivă, nu se poate aprecia că reclamanta ar fi fost obligată, prin asumarea obligaţiei de a restitui creditul în moneda în care acesta i-a fost acordat, "să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".
Tribunalul Bucureşti a constatat, de asemenea, că oricum clauzele atacate nu intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, avându-se în vedere că aceasta, ca şi Directiva 93/13, nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
S-a apreciat că reclamanta a avut posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractuale în discuţie, din cererea de acordare a creditului completată de reclamanta A. rezultând că aceasta a ales accesarea unui credit în CHF, şi nu un contract în moneda naţională, în USD sau în moneda EURO, deşi acestea se aflau în oferta băncii, iar reclamanta ar fi putut opta să încheie un contract în care rambursarea ratelor să se facă în RON, USD sau EURO.
Alegerea caracteristicii esenţiale a contractului, respectiv moneda, a aparţinut în mod evident reclamantei, astfel încât s-ar face un raţionament fals dacă din faptul că acest contract este standardizat s-ar ajunge la concluzia că este unul nenegociat.
Reclamanta nu poate să se exonereze de responsabilitatea propriei decizii de a încheia un contract pe o durată considerabilă de timp într-o anumită monedă, susţinând că acesta este unul nenegociat şi impus de bancă, în condiţiile în care a avut suficient timp de reflecţie, dar şi capacitatea intelectuală, educaţia şi pregătirea necesară să înţeleagă pe deplin obligaţiile pe care şi le asumă.
Dacă analiza ar fi putut continua, tribunalul a remarcat faptul că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ, clauzele contestate prevăzând în sarcina împrumutatului obligaţia de a restitui ceea ce a primit, respectiv franci elveţieni.
Continuând analiza subsidiară, s-a observat că nici condiţia inserării clauzelor "contrar cerinţelor bunei-credinţe" nu este îndeplinită, susţinerile din acţiune potrivit cărora banca pârâtă ar fi cunoscut la momentul încheierii contractului faptul că moneda CHF urma să se valorizeze considerabil şi, în acest context, ar fi urmărit deliberat încheierea contractului în moneda CHF ştiind că aceasta urma să-l prejudicieze pe consumator nu este plauzibilă, deoarece, trecând peste faptul că variaţia cursului valutar depinde de mai mulţi factori, a căror evoluţie nu poate fi controlată şi prevăzută cu precizie de către bancă, nici nu ar fi fost în interesul acesteia să încheie contracte în care să apară riscul de neplată, iar garanţiile să devină insuficiente pentru acoperirea creditului.
În fine, chiar şi în situaţia în care s-ar putea concluziona că în speţă clauzele contestate ar fi abuzive, solicitarea de "emitere a unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcţie de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit" nu ar putea să fie admisă, în dreptul român neexistând vreo prevedere legală care să permită instanţei să intervină şi să modifice contractele încheiate de părţi, aceasta echivalând cu încălcarea principiului pacta sunt servanda prevăzut de art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil contractului încheiat între părţi.
Având în vedere că temeiul juridic al acţiunii este Legea nr. 193/2000, iar prin cererea de chemare în judecată se afirmă că o astfel de modificare ar fi posibilă, tribunalul a apreciat că este relevantă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea Directivei nr. 93/13, deoarece prin Legea nr. 193/2000 s-a urmărit armonizarea reglementărilor româneşti cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.
Însă, spre deosebire de situaţia din cauza C-26/13, tribunalul nu a identificat o normă naţională care să permită înlocuirea clauzelor reclamate cu o dispoziţie de drept naţional supletiv, aceasta nefiind indicată nici în acţiune, astfel încât cererea prin care se solicită ca pârâtei să i se impună de către instanţă o modificare a clauzelor contractuale potrivit dorinţei unilaterale a uneia dintre părţi nu poate fi admisă.
Presupunând totuşi că "norma naţională care să permită înlocuirea clauzelor reclamate cu o dispoziţie de drept naţional supletiv" ar fi în dreptul român chiar Legea nr. 193/2000, singura dispoziţie de drept naţional care ar fi aplicabilă în speţă ar fi tocmai art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat, ale cărui dispoziţii au fost preluate şi în art. 2164 din C. civ. (2009), dar care are conţinutul (în sensul ideatic, iar nu formal) identic cu cel al clauzei reclamate ca abuzivă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 755/A din 17 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 4133/07.07.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., apelanta fiind obligată la plata sumei de 858,816 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.
Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:
Întrucât apelanta-reclamantă nu a depus motivele de apel, s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Din analiza susţinerilor apelantei-reclamante în faţa primei instanţe în raport de probele administrate, Curtea a apreciat că în mod corect s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.
Astfel, s-a arătat că din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, susţinerile reclamantei nu puteau fi reţinute.
Riscul valutar nu poate fi asociat produselor defectuoase, toxice.
Serviciul prestat de pârâtă nu poate fi considerat "defectuos", având în vedere că împrumutatul a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinaţiei. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului are în vedere, în definirea unor astfel de servicii, pe cele care pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reţinute în cazul serviciilor financiare.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile Legii nr. 296/2004 sau ale O.G. nr. 21/1992, invocate de reclamantă în motivarea caracterului toxic sau defectuos al serviciului prestat de pârâtă, întrucât din interpretarea acestora rezultă că actele normative menţionate vizează riscurile la care sunt supuşi consumatorii prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor, iar în prezenta cauză se pun discuţie serviciile financiare prestate de intimata-pârâtă, şi nu bunuri.
A mai reţinut că termenul "toxic" utilizat de reclamantă nu este prevăzut de legislaţia din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reţinut în sensul său propriu.
În concluzie, Curtea a constatat că serviciul de creditare furnizat de pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.
Cu privire la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare sau publicitate înşelătoare, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale în vigoare nu îndreptăţesc concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului, ci pot prezenta relevanţă în cadrul condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.
Pentru aceste motive, având în vedere limitele învestirii instanţei, s-a apreciat că susţinerile reclamantei pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.
Motivele invocate de reclamantă cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate nu pot fi reţinute, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 13 din contract, aceasta cuprinde o declaraţie a reclamantei în ceea ce priveşte luarea la cunoştinţă a riscurilor valutare şi asumarea răspunderii pentru riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.
Reclamanta nu a indicat în concret temeiurile de fapt şi de drept care ar justifica nulitatea acestei clauze, astfel că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că temeiurile invocate generic pentru toate clauzele contestate nu justifică nulitatea acestei clauze. Reclamanta nu poate invoca lipsa de informare cu privire la variaţia schimbului valutar pentru a invoca pretinsul caracter abuziv al unei clauze în care este explicitat tocmai acest risc valutar, pe care reclamanta şi l-a asumat în mod conştient.
Cu privire la motivele invocate de reclamantă în raport de obligaţia stabilită prin contract în sarcina sa de a restitui creditul în moneda CHF, suportând riscul valutar aferent acestei monede, Curtea a reţinut, în acord cu prima instanţă, că aceste clauze reprezintă o preluare a principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864.
S-a arătat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Astfel, în raport de dispoziţia legală menţionată, clauzele prevăzute la art. 9.1 şi art. 9.4 din convenţia părţilor sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, invocată de apelanta-reclamantă.
Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea prevederilor comunitare şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante în cauză.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei nr. 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.
Aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, dispoziţii cu caracter supletiv, care se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară. Normele în discuţie stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.
Conform acestui text de lege, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.
Astfel, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia.
Prin urmare, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor contestate, astfel cum a solicitat apelanta-reclamantă.
De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.
De asemenea, s-a arătat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că nu poate fi primită interpretarea propusă de reclamantă, potrivit căreia art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu ar fi incident pentru motivul că acesta ar privi "eventualitatea devalorizării monedei oficiale dintr-un anumit spaţiu juridic, la un anumit moment, şi nu ipoteza unui contract de credit acordat într-o monedă străină care s-a valorizat puternic raportat la moneda naţională", întrucât textul are vocaţia unei aplicări generale, nefăcând referire la o anumită monedă, iar ipoteza textului legal analizat presupune scurgerea unui interval de timp între momentul acordării împrumutului şi cel al rambursării.
În ceea ce priveşte Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., invocată de apelanta-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că prin aceasta Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
În cauza de faţă, reclamanta contestă o clauză care transpune o normă supletivă din dreptul naţional, aşa încât există un impediment legal de analiză a condiţiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000. În condiţiile în care această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea anterior menţionată, găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.
Pe cale de consecinţă, din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamantei referitoare la nerespectarea de către banca pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.
Referitor la clauzele inserate la art. 10.2 şi art. 10.3 din contract, s-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului abuziv, respectiv a nulităţii acestora. Clauzele menţionate au ca premisă lipsa de diligenţă din partea împrumutatului, care nu constituie la termen suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Clauzele au în vedere o culpă contractuală a clientului, sunt clare şi inteligibile, clientul având posibilitatea de a prevedea care sunt consecinţele economice ale acestora. Sunt exprimate în termeni clari şi neechivoci situaţiile şi limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile apelantei şi să efectueze schimbul valutar şi nimic nu o împiedică pe aceasta să asigure în contul curent sumele în CHF necesare plăţii ratelor scadente.
Cu privire la solicitarea de emitere a unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, instanţa de apel a constatat că aceasta are în vedere modificarea unor clauze contractuale, şi nu nulitatea acestora, fiind vădit neîntemeiată cererea reclamantei, în lipsa unui temei legal sau contractual.
Astfel, s-a arătat că instanţa de judecată nu poate modifica acele clauze din contract ce prevăd moneda creditului şi valoarea CHF în raport de care se calculează ratele, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală sau contractuală nu îi permite aceasta.
Reclamanta a sesizat instanţa în condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 193/2000, invocând definiţiile, condiţiile şi obligaţiile agenţilor economici ce intră în raporturi contractuale cu consumatorii, prevăzute de Legea nr. 193/2000.
Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, ci poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale.
Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul).
Prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţă obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispoziţiile legale generale aplicabile in rem şi in personam.
Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operaţiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, fiind permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Cauza Kasler nu prezintă relevanţă în cauză din perspectiva aspectelor invocate de reclamantă, întrucât situaţia de fapt şi cea juridică sunt diferite.
În prezenta cauză creditul care este pus la dispoziţia consumatorilor în valută trebuie restituit în aceeaşi valută, în timp ce cauza Kasler avea ca ipoteză acordarea unui împrumut în moneda naţională (forinţi) care urma să fie restituit tot în moneda naţională, dar în funcţie de cursul CHF.
Mai mult, în speţă, apelanta-reclamantă contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a acesteia de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare diferite la vânzare şi la cumpărare.
Împotriva deciziei civile nr. 755/A din 17 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), ceea ce în materie procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.
Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta critică faptul că, raportat la exigenţele deciziei C.J.U.E. din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:
Paragrafele 26-31 din Decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.
Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.
Potrivit paragrafelor 32-41 din Decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.
Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din Decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.
Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.
Paragrafele 52-58 din Decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.
Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.
Recurenta-reclamantă consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.
Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".
Recurenta susţine că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din Decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:
"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".
Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.
În opinia recurentei-reclamante, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.
Recurenta menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.
Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.
Recurenta-reclamantă precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.
Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:
"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".
Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.
Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.
Recurenta-reclamantă consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.
Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.
În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din Decizie, C.J.U.E. a arătat că:
"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".
În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din Decizie, cu menţiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".
Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.
În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.
Recurenta a precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:
În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.
Prin urmare, recurenta apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din Decizia C.J.U.E.).
De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din Decizie).
Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.
Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (E., F. şi G.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.
Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.
Totodată, recurenta relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.
Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurentei-reclamante, este acela că în domeniul financiar Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.
S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.
O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.
Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată.
Recurenta consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.
În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.
Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenta apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.
Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenta-reclamantă, raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.
Recurenta a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.
În opinia recurentei, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.
Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.
În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.
Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.
Recurenta a susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.
În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autoarea căii de atac a arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.
În opinia recurentei, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.
Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.
S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurenta-reclamantă apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.
În finalul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.
Recurenta-reclamantă consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.
Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.
Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanta.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
La data de 16 octombrie 2018 recurenta-reclamantă a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., precum şi a deciziei nr. 52/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru ipoteza în care instanţa va aprecia că recursul este inadmisibil raportat la valoarea contestată.
Intimata-pârâtă B. S.A. nu a depus la dosar întâmpinare, aceasta formulând doar note scrise cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019 Înalta Curte a constatat că nu se mai impune pronunţarea asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, avându-se în vedere faptul că recursul se va admite în principiu şi că autoarea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional a formulat solicitarea doar pentru ipoteza în care se va statua asupra inadmisibilităţii căii de atac. Totodată, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 5 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.
La termenul din 5 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 20 noiembrie 2019 recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 28 ianuarie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi pentru recurs.
Prin încheierea de la termenul din 28 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin acţiune reclamanta a formulat două capete de cerere:
În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9.4, art. 10.2, art. 10.3 şi art. 13 lit. b) din contractul de credit nr. x/1800/4237 din data de 12 decembrie 2006 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:
(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;
(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);
(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;
(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;
Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamanta a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.
Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamantei, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acesteia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.
Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurentă, decizia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.
În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.
Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).
De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.
Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).
Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.
Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómezdel Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).
În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă).
Prin urmare, reţine Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurentă).
De asemenea, mai reţine instanţa europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.
În această privinţă, se mai reţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.
Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.
Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.
Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".
În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:
Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.
Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:
"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".
Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.
Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 MonikaKusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).
Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.
Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susţine teze contrare acestei jurisprudenţe.
De altfel, aşa cum s-a mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, paragraful 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. H. S.A., fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.
În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.
Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.
Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 755/A din 17 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.