Salary discrimination suit by court staff proceeds in Buzău Tribunal after jurisdiction conflict resolved.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 12.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Ploieşti, cu citarea CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

1.recunoaşterea stării de discriminare în care ne aflăm din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi, din cadrul Ministerului Justiţiei (consilierii de probaţiune în Direcţia Naţională de Probaţiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente ale subsemnaţilor raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 10.01.2017 până la data de 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS şi după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. HI din O.U.G. nr. 20/2016);

2.repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 10.01.2017 până la zi, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare reprezentat de neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit ca reclamanţii să beneficieze;

3.obligarea pârâţilor Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Justiţiei la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare prin obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 10 ianuarie 2017 şi pentru viitor;

4.actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 423 din 8 iunie 2020, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

În motivarea sentinţei s-a făcut referire la prevederile art. 269 alin. (2) şi (3) Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 127 alin. (1), (2) şi 21 C. proc. civ. şi s-a menţionat că în cauză acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, personal auxiliar de specialitate şi conex şi a fost adresată Tribunalului Buzău, ca instanţă de la locul domiciliului reclamanţilor. Astfel fiind conturat raportul juridic litigios, instanţa a apreciat că Tribunalul Buzău nu poate soluţiona prezenta cauză întrucât este parte în proces, devenind incidente dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ.

Astfel învestit, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 371/2020 din 29 septembrie 2020, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Vrancea, a declinat cauza la Tribunalul Buzău şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestui conflict.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Vrancea a reţinut că litigiul face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel încât pentru stabilirea competenţei instanţei se aplică dispoziţiile art. 210 din legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Textul de lege menţionat reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă, competenţa fiind astfel de ordine publică, astfel cum se interpretează în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa relevantă în materie.

S-a arătat că în cererea de chemare în judecată nu s-au indicat domiciliile reclamanţilor, ci s-a menţionat doar domiciliul procesual ales, la Judecătoria Pătârlagele (neexistând nici un fel de indicii că vreunul din aceştia ar avea domiciliul în judeţul Vrancea), iar locul de muncă al reclamanţilor, Judecătoria Pătârlagele, se află în circumscripţia Tribunalului Buzău, astfel că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, competent să soluţioneze acţiunea este Tribunalul Buzău.

Instanţa a apreciat că, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât reclamanţii au învederat că fac parte din personalul auxiliar de specialitate şi conex al Judecătoriei Pătârlagele, nedesfăşurându-şi activitatea ca grefieri la Tribunalul Buzău sau la o instanţă superioară acesteia.

Totodată, s-a reţinut că, deşi Tribunalul Buzău are calitatea de pârât, de vreme ce reclamanţii au ales să se adreseze Tribunalului Buzău, care era competent în soluţionarea cauzei, acesta era legal învestit să judece cauza, neavând posibilitatea, raportat la prevederile art. 127 alin. (2)1 coroborat cu art. 127 alin. (2) C. proc. civ., să trimită spre soluţionare cauza altei instanţe, întrucât dreptul de a opta între instanţa competentă (Tribunalul Buzău) şi instanţele indicate în textul legal menţionat anterior a fost dat de legiuitor reclamanţilor.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în considerarea argumentelor ce succed:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind în primă instanţă tribunalului.

În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex al Judecătoriei Pătârlagele şi au învestit Tribunalul Buzău cu soluţionarea unui conflict individual de muncă, optând pentru competenţa de soluţionare a instanţei de la domiciliul sau locul lor de muncă.

Dispoziţiile art. 3 raportat la art. 901 din Legea nr. 567/2004, cu referire la art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti recunosc acestor reclamanţi, din perspectiva profesiei pe care o exercită, calitatea de personal auxiliar şi conex în cadrul instanţei unde funcţionează, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1), alin. (2) şi alin. (21) C. proc. civ.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.", iar conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, reglementează un caz de competenţă facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Astfel, Legea nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

Or, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în speţă, având în vedere că reclamanţii îşi desfăşoară activitatea la Judecătoria Pătârlagele, iar competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine în primă instanţă tribunalului.

Totodată, din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, rezultă că reclamanţii puteau sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârâţi a Tribunalului Buzău şi Curţii de Apel Ploieşti.

Reclamanţii au ales să introducă cererea de chemare în judecată la Tribunalul Buzău, în acord cu prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă, instanţa de la domiciliul reclamanţilor sau instanţa de la locul de muncă.

Caracterul facultativ al prevederilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (2)1 al aceluiaşi text de lege, permite aşadar reclamanţilor să recurgă sau nu la acest beneficiu oferit de lege, fără ca acestora să le fie afectată valabilitatea opţiunii.

Aşadar, dreptul de opţiune aparţine, în mod exclusiv, părţii reclamante, iar nu şi părţii pârâte sau instanţei din oficiu care, prin urmare, nu poate reclama pe calea excepţiei de necompetenţă opţiunea procesuală manifestată de partea reclamantă (eventuala schimbare a competenţei s-ar putea obţine pe calea unui alt mecanism, şi anume, cererea de strămutare).

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Buzău, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.