Territorial jurisdiction for cessionary of insurance claim: exclusive competence of court at place of insured risk under Art. 115 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeş la data de 13 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. şi pe intervenienta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 3.820,20 RON reprezentând contravaloare diferenţă factura fiscală seria x nr. x/01.08.2019, plus penalităţi de 0,2%/zi de întârziere calculate începând cu data de 05.09.2019 şi până la data achitării integrale şi efective a sumei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1381 şi următoarele din C. civ. (2009), art. 14, art. 20, art. 21 şi următoarele din Legea nr. 132/2017 şi pe Norma A.S.F. nr. 20/2017.

La data de 20 ianuarie 2020, pârâta B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sebeş.

Prin sentinţa civilă nr. 258/2020 din 26 mai 2020, Judecătoria Sebeş a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sebeş, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat spre competentă soluţionare cererea având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. şi cu intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sebeş a reţinut că normele de competenţă edictate de prevederile art. 107 C. proc. civ., care stabilesc competenţa de soluţionare în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului în cazul unei acţiuni în pretenţii, se impun a fi respectate, atât timp cât nu există alt temei care să atragă competenţa unei alte instanţe (dintre cele de competenţă alternativă sau exclusivă).

Se mai arată că, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., încălcarea art. 107 C. proc. civ., care stabileşte competenţa în funcţie de domiciliul pârâtului, atrage doar o necompetenţă de ordine privată, însă, în speţa dedusă judecăţii, pârâtul a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale.

Totodată, instanţa a menţionat că nu va reţine argumentele reclamantei, potrivit cărora Judecătoria Sebeş ar fi competentă raportat la art. 115 C. proc. civ., întrucât articolul precitat vorbeşte despre cererea privitoare la despăgubiri în materie de asigurări, or, în cazul de faţă, reclamanta nu este persoana prejudiciată prin evenimentul rutier, ci este cesionara unui drept de creanţă, care a dobândit acest drept de la persoana prejudiciată şi care doreşte obligarea terţului cedat la plata creanţei, fără ca raporturile dintre cesionar şi terţul cedat să mai fie guvernate de dispoziţiile speciale de competenţă din materia asigurării de răspundere civilă.

Arătând că, din momentul cesiunii dreptului de creanţă, cesionarul a dobândit o creanţă simplă împotriva unui terţ cedat cu privire la plata unei sume de bani, fiind fără importanţă originea creanţei şi văzând sediul pârâtului din Bucureşti, instanţa a constatat că acesta se află în raza de competenţă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, motiv pentru care, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 26 iunie 2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub acelaşi număr de dosar.

Printr-un înscris intitulat "Note de şedinţă" depus la dosarul cauze la 15 septembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, solicitând declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sebeş.

Prin sentinţa civilă nr. 6020/2020 din 16 septembrie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamantă şi a declinat în favoarea Judecătoriei Sebeş, competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., pe pârâta B. şi pe intervenienta C..

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut că, deşi potrivit art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., regula generală este că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, în conformitate cu art. 115 din C. proc. civ., " (1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat. (2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire. (3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său. (4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene .".

Reţinând că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 115 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de conflict arată că, faţă de dispoziţiile art. 2224 din C. civ. având denumirea marginală "Drepturile terţelor persoane păgubite", regula este că terţii păgubiţi (terţi faţă de contractul de asigurare civilă) îşi pot realiza drepturile împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, având în acest scop la dispoziţie acţiunea în răspundere civilă delictuală faţă de orice persoană culpabilă de producerea pagubei, precum şi o acţiune civilă directă împotriva asigurătorului care va răspunde de fapta asiguratului în limitele obligaţiilor asumate prin contract, iar dispoziţiile art. 115 alin. (3) din C. proc. civ. se referă la acţiunea directă prevăzută de art. 2224 alin. (2) din C. civ.

Instanţa mai reţine că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2224 din C. civ. cu cele ale art. 115 alin. (3) din C. proc. civ., reiese că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a acorda doar terţului prejudiciat posibilitatea de a introduce cerere de chemare în judecată împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar nu şi cesionarului căruia i-a transmis creanţa terţul prejudiciat, raţiunea fiind aceea de a nu împovăra terţul care a fost deja prejudiciat prin producerea accidentului şi cu anumite costuri ridicate (de exemplu contravaloarea transportului său şi/sau al reprezentantului său convenţional care cel mai probabil are sediul profesional în localitatea în care domiciliază partea pe care o reprezintă) pe care le-ar presupune introducerea cererii de chemare în judecată într-o altă localitate decât cea a domiciliului sau sediului său, prezumându-se că terţul prejudiciat are o poziţie mai slabă din punct de vedere economic şi al accesului la informaţii decât asigurătorul de răspundere civilă împotriva căruia se îndreaptă acţiunea. Or, toate aceste raţiuni nu subzistă în cazul cesionarului. Totodată, instanţa a subliniat că dreptul potestativ de a introduce cererea de chemare în judecată şi la instanţa domiciliului/sediului său este conferit intuitu personae doar terţului prejudiciat, neputându-se transmite pe calea cesiunii de creanţă.

Totodată, contrar susţinerilor pârâtei, instanţa a mai reţinut că cererea de chemare în judecată este o cerere în materie de asigurare, deoarece reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata diferenţei de despăgubire în calitatea acesteia din urmă de asigurător R.C.A. al persoanei responsabile de producerea accidentului. Împrejurarea că reclamanta îşi justifică calitatea procesuală activă invocând cesiunea de creanţă încheiată cu persoana prejudiciată prin accidentul produs de conducătorul autovehiculului care era asigurat R.C.A. la pârâtă nu poate conduce la concluzia că cererea de chemare în judecată nu este una în materie de asigurări, câtă vreme reclamanta îşi întemeiază cererea şi pe contractul R.C.A. pretins a fi încheiat de către pârâtă.

Mai mult, în opinia instanţei de conflict, chiar dacă, prin absurd, s-ar reţine că nu sunt incidente prevederile art. 115 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a constatat că, potrivit art. 113 alin. (1) din C. proc. civ., în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. Or, obligaţia de a achita diferenţa de despăgubire s-a născut în patrimoniul pârâtei prin pretinsa fapta ilicită a conducătorului autovehiculului asigurat R.C.A. la aceasta, astfel încât, ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.. În speţă, locul săvârşirii pretinsei fapte ilicite este locul accidentului, oraşul Sebeş, conform constatării amiabile de accident.

Reţinând că, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanta are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, pârâta poate invoca excepţia necompetenţei doar în situaţia în care reclamantul a sesizat o altă instanţă decât cele deopotrivă competente potrivit legii.

Cum domiciliul asiguratului pârâtei este în localitatea Pianu de Sus, judeţul Alba, localitate aflată în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Sebeş şi că riscul asigurat, respectiv avarierea autovehiculului s-a produs în Sebeş, conform constatării amiabile de accident, reţinând, totodată, şi că, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a învederat că a ales Judecătoria Sebeş ca fiind instanţa deopotrivă competentă conform art. 115 din C. proc. civ., instanţa de conflict a apreciat că, potrivit art. 115 alin. (1) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., Judecătoria Sebeş este competentă teritorial să judece cauza, iar alegerea instanţei aparţine reclamantei, iar nu pârâtei care nu poate cenzura alegerea făcută de către reclamantă.

Aşadar, instanţa a conchis în sensul că, faţă de alegerea reclamantei, efectuată cu respectarea prevederilor art. 116 coroborat cu art. 115 alin. (1) pct. 1 şi 3 din C. proc. civ., Judecătoria Sebeş a devenit exclusiv competentă din punct de vedere teritorial să judece prezentul litigiu.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis excepţia invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sebeş. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul, în vederea soluţionării conflictului ivit, către instanţa imediat superioară şi comună instanţelor în conflict, respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 28 octombrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe, Judecătoria Sebeş şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, persoana păgubită printr-un accident auto a cedat societăţii reclamante, în schimbul unei plăţi, dreptul de a încasa creanţa constând în despăgubirea pe care persoana păgubită o avea de recuperat de la societatea pârâtă.

Acţiunea în pretenţii introdusă, aşadar, de cesionarul respectivei creanţe este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală şi pe dispoziţiile contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pretins încheiat între persoana responsabilă de producerea accidentului şi pârâtă, instanţa sesizată fiind cea de la locul producerii riscului asigurat, respectiv Judecătoria Sebeş.

Aşadar, întrucât, la baza despăgubirilor solicitate, se află un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pretins încheiat între persoana responsabilă de producerea accidentului şi pârâtă, Înalta Curte reţine că prezentul litigiu intră sub incidenţa materiei asigurărilor.

În materie de competenţă teritorială, regula generală este instituită de art. 107 C. proc. civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

În conformitate cu dispoziţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competenţa teritorială alternativă, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai sunt competente şi instanţele prevăzute la pct. 1-9 de la alin. (1) al art. 113 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, conform art. 115 alin. (1) C. proc. civ., în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul asiguratului, bunurile asigurate, locul unde s-a produs riscul asigurat.

În considerarea acestor temeiuri de drept care reglementează competenţa teritorială alternativă, art. 116 C. proc. civ. prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Aşadar, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei competente aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial alternativ, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât, prin introducerea acţiunii, s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Prin urmare, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanţe.

În cauză, opţiunea reclamantei a fost în sensul soluţionării cauzei la Judecătoria Sebeş, instanţa în a cărei circumscripţie s-a produs riscul asigurat, astfel cum rezultă din constatarea amiabilă de accident, conform art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Sesizarea Judecătoriei Sebeş, instanţă în circumscripţia căreia s-a produs riscul asigurat, a fost făcută cu respectarea art. 115 alin. (1), raportat la art. 116 C. proc. civ., astfel că aceasta era competentă teritorial să judece cauza şi nu putea declina competenţa de soluţionare altei instanţe, deopotrivă competente, cu încălcarea art. 116 C. proc. civ. şi, totodată, a voinţei reclamantei.

Prin urmare, în stabilirea competenţei teritoriale, instanţele nu erau abilitate să stabilească dacă reclamanta cesionară era îndrituită să promoveze acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 2224 alin. (2) C. civ. şi dacă, prin urmare, era incident art. 115 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, o atare dezlegare vizează fondul pricinii, ci, era suficient ca instanţele să reţină că reclamanta şi-a întemeiat cererea atât pe prevederile Legii nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cât şi pe textele vizând răspunderea civilă delictuală.

Având în vedere că instanţele erau îndrituite să stabilească competenţa în funcţie de calitatea afirmată şi de temeiurile de drept invocate, acestea trebuiau să se limiteze la a constata că, atât art. 115 alin. (1) C. proc. civ., cât şi art. 113 alin. (1) din acelaşi cod cuprind norme de competenţă teritorială alternativă, iar alegerea instanţei competente aparţine reclamantului.

În considerarea celor ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. şi intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sebeş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sebeş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.