Duality of agricultural administrator liability: contractual mandate obligations versus civil delictual liability and scope of appellate review under Law 36/1991

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta SOCIETATEA A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 579.622,8 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs prin recoltarea şi însuşirea de către pârât a întregii producţii de grâu realizată pe suprafaţa de 113,15 ha teren agricol (sumă compusă din 277.217,5 RON, contravaloare producţie de grâu şi 302.217,5 RON, contravaloare cheltuieli efectuate de reclamantă pentru realizarea producţiei).

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49-50 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură şi cele ale art. 1357 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta ASOCIAŢIA A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi s-a luat act de precizarea pârâtului că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin sentinţa nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea privind completarea sentinţei civile nr. 870/07.12.2017 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, formulată de expert C. în contradictoriu reclamanta ASOCIAŢIA A. şi cu pârâtul B.; s-a dispus completarea sentinţei civile nr. 870/07.12.2017 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că:

S-a stabilit diferenţa de onorariu datorată expertului C. în cauza de faţă la suma de 4.880 RON.

Au fost obligaţi reclamanta Asociaţia A. şi pârâtul B. la plata, în contul expertului C., a diferenţei de onorariu expert pentru expertiza topocadastrală în valoare totală de 4.880 RON, părţile urmând să îl suporte după cum urmează: Asociaţia A. suma de 2940 RON şi B. suma de 1940 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat apel reclamanta SOCIETATEA A., iar împotriva sentinţei nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat apel expertul C..

Prin decizia nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins atât apelul formulat de reclamanta SOCIETATEA A. împotriva sentinţei civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cât şi apelul formulat de expertul C. împotriva sentinţei nr. 375/2018 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La 11 februarie 2019, recurenta-reclamantă SOCIETATEA A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea şi aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii de drept material: art. 25, art. 30 alin. (2) şi art. 49 din Legea nr. 36/1991, art. 1357 din C. civ.

Recurenta consideră că instanţa de apel, în mod nelegal, a menţinut argumentele instanţei de fond numai cu privire la analiza condiţiilor răspunderii pârâtului, în calitate de administrator al societăţii agricole, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 36/1991, deşi, atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin motivele de apel, au fost indicate în mod expres şi dispoziţiile art. 1357 din C. civ., ca temei legal al acţiunii.

Astfel, recurenta apreciază că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. e) şi f) şi alin. (3) din Legea nr. 36/1991, a reţinut că:

"că textul art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991 reglementează situaţia abţinerii de la deliberare a administratorului, pentru ipoteza în care acesta are interese contrare intereselor societăţii într-o operaţiune punctual determinată". În continuare, recurenta redă considerentele reţinute de instanţa de apel, care a concluzionat faptul că "nici în dezvoltarea motivelor de apel, Societatea A. nu indică care ar fi operaţiunea/operaţiunile concrete pe care le-ar avea în vedere, ce decizii s-ar fi luat cu privire la respectivele operaţiuni, care a fost rezultatul final al votului şi maniera în care acest rezultat al votului ar fi fost influenţat de votul intimatului".

Prin urmare, consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991, în condiţiile în care operaţiunea determinată, impusă de textul legal, este folosirea de către pârât, cu ştiinţă, a resurselor societăţii în timp ce era administrator, pentru obţinerea unei culturi pe care să o recolteze ulterior în interes propriu şi nu în interesul societăţii pe care o conducea. Or, numirea pârâtului în calitate de administrator s-a realizat sub condiţia renunţării la conducerea D..

Astfel, recurenta apreciază că pârâtul, în calitate de administrator, a nesocotit dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. e) şi f) coroborate cu dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991, păstrând funcţia de conducere în două societăţi cu interese contrare şi a urmărit falimentarea societăţii recurente.

Recurenta redă argumentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu se poate antrena răspunderea pârâtului, în calitate de administrator, întrucât recoltarea s-a făcut după ce mandatul său a încetat, cu înlăturarea apărărilor reclamantei potrivit cărora anul agricol încetează la recoltare.

Susţine că, prin aceste considerente, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale mai-sus arătate şi a nesocotit înscrisurile depuse la dosar, din care rezultă faptul că pârâtul a făcut parte din Consiliul de Administraţie al societăţii recurente în perioada 05.08.2012-12.06.2014, perioadă în care a cultivat suprafeţele de teren din resursele recurentei, iar recoltele au fost însuşite în mod necuvenit.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, în ceea ce priveşte fapta pârâtului, constând în aceea că s-a folosit de banii societăţii agricole pentru a însămânţa cultura recoltată în anul agricol 2012-2013, producând astfel un prejudiciu în suma de 295.302,15 RON societăţii recurente, o asemenea conduită se încadrează în dispoziţiile enumerate de art. 49 alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 36/1991.

Recurenta-reclamantă apreciază că este nelegal argumentul instanţei de apel, conform căruia societatea recurentă nu ar fi făcut dovada deţinerii suprafeţei de 113,5 ha, fiind incident şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Arată că, astfel cum reiese din prevederile Legii nr. 36/1991, societatea exploatează terenurile membrilor săi, iar dreptul de exploatare al terenurilor nu rezidă în încheierea unor contracte de arendă cu proprietarii terenurilor, modalitatea de naştere a dreptului de exploatare se realizează în două moduri reglementate expres de art. 25 din Legea nr. 36/1991.

Din înscrisurile depuse la dosar, recurenta susţine că a făcut dovada terenurilor asupra cărora societatea avea dreptul de exploatare în anul 2013. Or, chiar şi în lipsa unor dovezi a folosinţei terenului, recurenta arată că prejudiciul există şi a fost cauzat de către pârât, atât timp cât acesta nu a folosit banii în interesul societăţii administrate.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a comis o gravă eroare de interpretare a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 36/1991, refuzând să-i dea valoare juridică în speţă.

Consideră că instanţa de apel trebuia să constate că potrivit acestui text de lege, orice contract de arendă nu putea să îşi producă efectele decât după finalizarea anului agricol 2012-2013 şi că D. nu ar fi avut dreptul să recolteze grâul în baza acestor contracte de arendă lipsite de efecte, atât timp cât terenurile erau aduse ca aport la societatea agricolă.

Recurenta-reclamantă susţine că atât curtea de apel, cât şi tribunalul au refuzat analizarea cauzei prin prisma aplicării regulii de drept comun prevăzută de dispoziţiile art. 1357 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afara de cazurile în care legea dispune altfel.

Atât timp cât societatea recurentă a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ. prin acţiunea introductivă, dar şi prin precizările la acţiune şi prin motivele de apel, instanţa de fond şi instanţa de apel erau obligate să analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru răspunderea civilă delictuală.

Recurenta arată că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese faptul că pârâtul a acţionat cu vinovăţie şi a utilizat resursele societăţii agricole pe care o administra, în interes propriu, a cultivat şi a recoltat o suprafaţa de 113 ha cu grâu şi a însuşit-o fără drept, deşi această recoltă se cuvenea societăţii recurente, căreia i-a produs un prejudiciu real.

Prejudiciul se compune, în opinia recurentei, din resursele necesare cultivării şi aducerii la maturitate a culturii de pe o suprafaţă de 113 ha, suportate în totalitate de societatea recurentă, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi din expertiza contabilă realizată în cauză, pe de o parte şi, pe de altă parte, din producţia realizată pe această suprafaţă de teren.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Recurenta invocă faptul că şi-a întemeiat în drept acţiunea şi pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., chiar dacă nu a dezvoltat elementele răspunderii civile delictuale, însă instanţa de fond era obligată să procedeze la soluţionarea cererii prin raportare la toate temeiurile de drept indicate de către societatea recurentă.

Pentru motivele invocate, recurenta-reclamanta solicită admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

Prin înscrisul depus la fila x, recurenta-reclamantă a precizat că, urmare a abrogării art. 493 C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, se impune judecarea cauzei conform art. 494 şi următoarele C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor B. şi expertului judiciar C., la 5 martie 2019.

La 5 aprilie 2019, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, intimatul şi-a exprimat dezacordul ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ. în forma în vigoare la data începerii procesului, aplicabilă în cauză, în temeiul art. 25 C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 14 iulie 2020 s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen la 24 noiembrie 2020 în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul recurentei-reclamante Societatea A., Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs, reluat şi în partea finală a cererii de recurs vizează refuzul instanţelor de fond de a analiza cauza pe temeiul răspunderii civile delictuale, în situaţia în care au apreciat că nu se poate antrena răspunderea administratorului pe temeiul răspunderii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 36/1991.

Dezvoltarea motivului de recurs permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Verificând cererea de chemare în judecată se constată că, în arătarea motivelor de drept, reclamanta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, alături de dispoziţiile art. 49-50 din Legea nr. 36/1991. În acest cadru, reclamanta a susţinut antrenarea răspunderii civile delictuale în situaţia în care s-ar considera că există elemente de fapt care conduc la concluzia că, după încetarea calităţii de administrator al societăţii recurente, intimatul-pârât a profitat de funcţia pe care a deţinut-o în cadrul societăţii pentru a săvârşi următoarele fapte: a folosit bunurile şi resursele societăţii recurente şi şi-a însuşit pe nedrept recolta de grâu de pe suprafaţa de 113,5 ha teren aflat în exploatarea agricolă a asociaţiei, a determinat inducerea în eroare a membrilor asociaţi ai societăţii agricole ca să încheie contracte de arendă cu întreprinderea familială D., pentru terenuri care se aflau în exploatarea societăţii agricole încă de la înfiinţarea acesteia.

Prima instanţa a reţinut că situaţia descrisă se grefează pe o răspundere civilă delictuală care nu a fost invocată în cauză, cu neobservarea motivării în drept a cererii de chemare în judecată pe temeiul prevederilor art. 1357 C. civ.

De asemenea, reclamanta a motivat, prin cererea de apel, că, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a art. 1357 C. civ., hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală pentru că şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată şi pe acest temei de drept.

Instanţa de apel a analizat această critică şi a înlăturat-o cu motivarea că "temeiul legal al acţiunii este grefat pe calitatea intimatului-pârât de administrator al societăţii agricole, iar natura juridică a răspunderii acestuia, potrivit conţinutului art. 49 alin. (1) lit. e) şi f) şi art. 49 alin. (3) din Legea 36/1991, a cărei soluţionare constituie obiect de învestire în apel, este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale, astfel cum este aceasta reglementată de art. 1357 C. civ.. În consecinţă, simpla împrejurare a indicării, la finalul cererii de chemare în judecată şi a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., nu este de natură a avea consecinţa susţinută de apelantă".

În fundamentarea deciziei adoptate, instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că răspunderea administratorului are natura unei răspunderi civile delictuale cu caracter special, care înlătură de la aplicare răspunderea civilă delictuală reglementată de prevederile art. 1357 C. civ.

Instanţa de recurs relevă că raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de mandat.

Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun, întrucât mandatul administratorului este unul cu o natură duală, atât contractuală, cât şi legală, Legea nr. 36/1991 reglementând în mod distinct procedura de administrare a societăţilor agricole în capitolul IV denumit, "Administrarea societăţii agricole".

Prin urmare, răspunderea administratorilor este o răspundere de natură contractuală grefată pe contractul de mandat şi pe dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 36/1991, iar nu o răspundere civilă delictuală cu caracter special, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În cauză, recurenta-reclamantă a solicitat antrenarea răspunderii intimatului-pârât, atât pe temeiul răspunderii speciale, decurgând din calitatea de administrator al societăţii pârâte, pentru fapte exercitate în această calitate şi, subsecvent, în situaţia în care se va stabili că unele dintre faptele imputate pârâtului au avut loc după încetarea calităţii de administrator în cadrul societăţii reclamante, să se dispună antrenarea răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1357 C. civ.

Raportat la cadrul procesual din punct de vedere al cauzei juridice determinate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, rezultă că, prin limitarea cercetării faptelor imputate intimatului-pârât doar la cele săvârşite în calitate de administrator, instanţa de prim control judiciar a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar şi limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat.

Pentru considerentele arătate, motivele de recurs circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că hotărârea atacată nu este motivată, invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate recurenta-reclamantă a relevat mai multe aspecte care nu au fost luate în analiză de instanţa de apel şi care au condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, fiind întemeiate criticile recurentei.

Sub un prim aspect, a arătat că instanţa de apel nu a analizat faptele imputate intimatului-pârât referitoare la folosirea, cu ştiinţă, a resurselor societăţii în timp ce era administrator pentru obţinerea unei culturi, pe care a recoltat-o ulterior în interes propriu, iar nu în interesul societăţii pe care o conducea, instanţele devolutive reţinând că nu a prezentat o situaţie determinată din care să reiasă răspunderea administratorului. Recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat probatoriul administrat şi nu l-a înlăturat motivat, indicând, în acest sens, că s-au nesocotit înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâtul a făcut parte din consiliul de administraţie al societăţii reclamante în perioada 05.08.2012-12.06.2014, perioada în care a cultivat suprafeţele de teren din resursele reclamantei, iar recoltele şi le-a însuşit.

Din această perspectivă se constată, verificând considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel nu analizează aceste împrejurări de fapt relevante pentru stabilirea faptelor ilicite pretins săvârşite de intimatul-pârât, în calitate de administrator.

De asemenea, instanţa de recurs constată că nu s-a analizat şi nu s-a înlăturat motivat probatoriul administrat, constând în înscrisuri încuviinţate, pentru a se dovedi faptul că societatea deţinea în exploatare, în anul 2013, terenurile proprietatea membrilor săi, cum ar fi: adeverinţa nr. x/26.04.2013 eliberată de Primăria comunei Bivolari, tabel nominal cu proprietarii de teren asociaţi în societatea A., înregistrat la Primăria com. Bivolari sub nr. x/24.04.2013 şi anexe, inclusiv titluri de proprietate, sentinţa civilă nr. 27 din 03.03.1992 pronunţată de Judecătoria Iaşi, cu tabelul cuprinzând membrii societăţii agricole şi aportul social subscris şi vărsat, constând în suprafeţele de teren proprietatea acestora, decizii APIA pentru plata în avans a schemelor de sprijin, declaraţia de plată din 14.05.2013 cu nr. de înregistrare x/14.05.2013 privind declararea suprafeţelor exploatate de recurenta-reclamantă. Totodată, se constată că instanţa de apel nu a analizat nici proba cu expertiza contabilă administrată, pentru a stabili dacă aceasta este concludentă sub aspectul faptelor probatorii care au constituit obiectul acesteia.

Faţă de cele de mai sus arătate, Înalta Curte reţine că, în mod nelegal, s-a stabilit că răspunderea administratorului are natura unei răspunderi civile delictuale cu caracter special, fără a se observa că răspunderea administratorilor este o răspundere de natură contractuală grefată pe contractul de mandat şi pe dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 36/1991, în Capitolul IV dedicat reglementării procedurii de administrare a societăţii agricole. În contextul evocat, instanţa de apel nu a efectuat, în principal, analiza tuturor condiţiilor răspunderii civile a administratorului societăţii reclamante prin prisma dispoziţiilor legale speciale invocate de reclamantă şi, subsecvent, în măsura în care s-ar constata că faptele pretinse s-ar fi săvârşit după încetarea calităţii de administrator, nu s-a procedat la analiza elementelor răspunderii civile delictuale pe temeiul art. 1357 C. civ.

Prin urmare, reţinând că instanţa de apel nu a avut în vedere toate elementele de fapt şi de drept invocate de părţi, nu se poate verifica în cadrul controlului de legalitate, respectarea modului de aplicare a dispoziţiilor referitoare la cele două tipuri de răspundere. Revine instanţei de apel, remedierea acestei deficienţe, prin evaluarea probatoriului administrat în vederea stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt şi prin reevaluarea temeiului de drept pe care s-a întemeiat acţiunea.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod, va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. împotriva deciziei civile nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 859/2018 din 28 noiembrie 2018 numai în ceea ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 870/2017 din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Menţine, în rest, dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 noiembrie 2020.