Partially allowed appeal trims transport invoice award; restitution of price difference under annulled public-procurement addenda affirmed

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2019

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 31.01.2013 sub nr. x/2013, astfel cum a fost completată la termenul de judecată din 22.02.2013, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională "Poşta Română" - S.A. la plata următoarelor sume de bani: 10.264.336 RON, cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai - august 2010 în temeiul contractului de prestări-servicii înregistrat în evidenţele CNPR sub nr. x din 27.04.2006 şi în cele ale A. sub nr. x din 27.04.2006; 3.681.521 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere pentru neachitarea la scadenţă a preţului serviciilor prestate în perioada mai - august 2010 în temeiul contractului, calculate până la data introducerii cererii, precum şi în continuare până la plata efectivă a debitului principal; 23.383.824 RON, cu titlu de cost al serviciilor prestate în temeiul actelor adiţionale la contract ce au fost anulate prin sentinţa irevocabilă pronunţată în dosarul nr. x/2010; dobânda legală aferentă sumei solicitate cu titlu de cost al serviciilor prestate în temeiul actelor adiţionale până la data achitării debitului principal; 27.360.186 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea contractului; dobânda legală a sumei pretinse cu titlu de despăgubiri calculată până la data plăţii efective a debitului principal.

Pârâta Compania Naţională Poşta Română a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată şi cerere reconvenţională, solicitând prin întâmpinare respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. Prin cererea reconvenţională, astfel cum a fost majorată la termenul de judecată din 27.09.2013, a solicitat obligarea A. la restituirea sumei de 106.438.624 RON, respectiv a sumei plătite în plus peste obligaţia de plată asumată prin contract, în temeiul actelor adiţionale a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judecătorească.

Reclamanta A. a depus întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a solicitat respingerea cererii reconvenţionale ca nefondată.

La termenul de judecată din 22.11.2013 instanţa a unit cu fondul excepţia de prescripţie şi a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu acte, atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la cererea reconvenţională.

Prin sentinţa civilă nr. 2953/06.06.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a fost respinsă cererea reconvenţională ca nefondată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 10.264.336 RON, cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai - august 2010 în temeiul contractului de prestări-servicii înregistrat în evidenţele Companiei Naţionale Poşta Română sub nr. x din 27.04.2006 şi în cele ale A. sub nr. x din 27.04.2006, suma de 3.681.521 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi penalităţi de întârziere de 0,04% pe zi, calculate începând cu data de 31.01.2013 până la achitarea integrală a debitului principal, fără ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească valoarea debitului principal, suma de 22.876.724 RON, cu titlu de cost al serviciilor prestate de A. în perioada mai - august 2010 în temeiul actelor adiţionale anulate prin sentinţa irevocabilă pronunţată în dosarul nr. x/2010, suma de 4.721.760 RON, cu titlu de dobânda legală, precum şi dobânda legală cursă în continuare, de la data de 31.01.2013 până la achitarea integrală a debitului.

Au fost compensate cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta pârâtă A. S.R.L., cât şi pârâta reclamantă CN Posta Română S.A..

În apel a fost încuviinţată administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul părţilor şi expertiza contabilă.

În şedinţa publică din data de 24.11.2016, apelanta pârâtă a depus la dosar cerere de modificare a cererii reconvenţionale, prin care a solicitat să fie admisă modificarea valorii obiectului cererii de la suma de 106.438.624,30 RON la valoarea de 184.761.694,41 RON (diferenţa de 78.323.070,11 RON provenind din recalcularea transportului rural potrivit răspunsului la obiectivele suplimentare ale raportului de expertiză, la care se adaugă dobânda legală).

Apelanta reclamantă A. a invocat excepţia inadmisibilităţii modificării cererii reconvenţionale în etapa procesuală a apelului faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) Cod prococedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 564 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, instanţa a admis atât apelul declarat de pârâta reclamantă CN POŞTA ROMÂNĂ S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2953 din 6 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, cât şi apelul declarat de reclamanta pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea principală, a obligat pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 8.823.356,73 RON cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai - august 2010 în temeiul contractului de prestări-servicii înregistrat în evidenţele CNPR sub nr. x din 27.04.2006 şi în cele ale A. sub nr. x din 27.04.2006, a sumei de 6.644.419,18 RON penalităţi de întârziere aferente debitului principal (calculate până la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv 23.02.2016), precum şi penalităţi de întârziere de 0,04% pe zi, calculate începând cu data de 24.02.2016 până la achitarea integrală a debitului principal, fără ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească valoarea debitului principal.

A obligat pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 22.544.410 RON cu titlu de cost al serviciilor prestate de A. în perioada mai- august 2010 în temeiul actelor adiţionale anulate prin sentinţa irevocabilă pronunţată în dosarul nr. x/2010, precum şi la plata dobânzii legale aferentă sumei de 22.544.410 RON, începând cu data scadenţei şi până la plata debitului principal (dobânda legală calculată de la data scadenţei şi până la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 23.02.2016, fiind în cuantum de 10.486.314 RON).

A obligat pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 4.742.600 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea contractului, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume de bani, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (31.01.2013) şi până la plata efectivă a debitului principal.

A admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta pârâtă la plata către pârâta reclamantă a sumei de 52.199.695,2 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea serviciilor de B. şi procesare numerar achitate conform actelor adiţionale anulate şi valoarea aceloraşi servicii astfel cum a fost prevăzută în contract.

A obligat pârâta reclamantă la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 603.362,6 RON cheltuieli de judecată în fond, iar reclamanta pârâtă la plata către pârâta reclamantă a sumei de 526.112,95 RON cheltuieli de judecată în fond.

A compensat cheltuielile de judecată acordate părţilor, urmând ca pârâta reclamantă să achite reclamantei pârâte suma de 77.249,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A menţinut dispoziţiile sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei din apel.

A obligat apelanta pârâtă reclamantă la plata către apelanta reclamantă pârâtă a sumei de 136.444,57 RON cheltuieli de judecată în apel, iar pe apelanta reclamantă pârâtă la plata către apelanta pârâtă reclamantă a sumei de 92.520 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A compensat cheltuielile de judecată acordate părţilor în apel, urmând ca apelanta pârâtă reclamantă să plătească apelantei reclamante pârâte suma de 43.924,57 RON cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în privinţa situaţiei de fapt, avută în vedere de altfel şi de către prima instanţă, că între părţi a fost încheiat contractul de prestări-servicii, înregistrat în evidenţele CNPR sub nr. x din 27.04.2006 şi în cele ale A. sub nr. x din 27.04.2006, la acea dată fiind în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 61/2001.

Prin acest contract, A. s-a obligat să presteze contra cost în favoarea CN Poşta Română pentru o perioadă de 5 ani de la data semnării, servicii de administrare a numerarului conform procedurilor indicate în anexele contractului, respectiv transporturi bancare, transporturi nebancare, transporturi speciale, transporturi de obiecte de cultură şi artă, procesare numerar, depozitare numerar şi pază a valorilor încredinţate.

Tarifele serviciilor la prestarea cărora s-a obligat A. au fost stipulate în anexa nr. 1 a contractului la care urma a se adăuga şi valoarea TVA, conform legislaţiei în vigoare, astfel cum s-a stipulat la art. 3.2 din contract.

S-a mai reţinut că părţile au mai încheiat 19 acte adiţionale la acest contract, iar actele adiţionale nr. 1-15 au fost anulate prin sentinţa civilă nr. 7511 din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2010, irevocabilă prin decizia nr. 2578/24.05.2012 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a reţinut că prin Actul Adiţional nr. 6 au fost majorate tarifele menţionate iniţial în contract, prin Actul Adiţional nr. 7 s-a prevăzut realizarea serviciilor de transport prestate de A. şi pentru alte locaţii menţionate în Anexa 1 a acestuia, la care părţile se referă ca fiind servicii de transport rural, iar prin Actul Adiţional nr. 13 au fost majorate din nou tarifele faţă de cele prevăzute prin Actul Adiţional nr. 6.

S-a mai reţinut că anterior anulării actelor adiţionale, reclamanta A. a invocat excepţia de neexecutare a contractului, arătând că înţelege să suspende furnizarea serviciilor începând cu data de 31.08.2010 pentru neîndeplinirea de către pârâta CN Poşta Română a obligaţiilor de plată.

Din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010, rezultă că motivul pentru care actele adiţionale au fost anulate a fost reprezentat de nerespectarea procedurilor de atribuire prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, reţinându-se că dispoziţiile acestui act normativ sunt aplicabile actelor adiţionale, întrucât prin acestea au fost modificate elemente fundamentale ale contractului, respectiv preţul, durata contractului, etc.

Prin urmare, ceea se s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în acest dosar este nulitatea actelor adiţionale pentru nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, precum şi faptul că acestea au adus modificări contractului încheiat iniţial în principal în ceea ce priveşte durata acestuia şi preţurile, care au fost majorate faţă de cele convenite iniţial.

În consecinţă, instanţa de apel a constat că instanţele de contencios administrativ nu au analizat care dintre actele adiţionale sunt aplicabile în raporturile juridice dintre părţi într-o anumită perioadă contractuală, sau dacă într-o anumită perioadă este aplicabil actul adiţional sau contractul, ci au aplicat sancţiunea nulităţii, urmând ca repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a aplicării efectelor nulităţii şi a principiilor acestora, să revină instanţei în prezentul dosar, în limitele învestirii de către părţi. Nu a fost analizată în cadrul litigiului menţionat anterior valabilitatea contractului din data de 27.04.2006, aplicabilitatea/inaplicabilitatea acestuia într-o anumită perioadă şi cu atât mai puţin faptul că ar fi avut loc sau nu o deghizare a acestui contract.

S-a subliniat în acest context şi faptul că, deşi au fost anulate actele adiţionale prin care a fost modificat, printre altele, preţul serviciilor contractate iniţial şi a fost prelungită durata acestuia, contractul încheiat în forma iniţială a rămas ca fiind valabil încheiat (având o valabilitate inclusiv pentru perioada pentru care s-a solicitat contravaloarea serviciilor prestate, respectiv mai- august 2010).

Toate serviciile a căror contravaloare face obiectul primului capăt de cerere (respectiv contravaloare servicii B., de procesare a numerarului - procesare simplificată/completă, şi valoarea materialelor suport) au fost agreate de către părţi prin contractul încheiat în 2006, prin unele acte adiţionale modificându-se într-adevăr tariful pentru aceste servicii.

Însă drept urmare a aplicării efectului retroactiv al nulităţii actelor adiţionale, reclamanta a solicitat plata serviciilor prestate în temeiul contractului, prin raportare la preţul prevăzut în cuprinsul acestuia şi nicidecum la preţul majorat prin actele adiţionale. În raport de aceste considerente, instanţa de apel a constatat ca nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că obligarea acesteia la plata unor daune interese în temeiul actelor adiţionale ar fi neîntemeiată, din moment ce nu s-a formulat o solicitare în acest sens.

S-a reţinut în sarcina apelantei pârâte existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 3.3 din contract (respectiv de a efectua plata serviciilor prestate în termen de 7 zile de la primirea facturii fiscale).

După cum în mod temeinic a reţinut şi tribunalul, reclamanta a depus la dosar toate facturile fiscale emise pentru serviciile prestate, primite de pârâtă şi înregistrate în evidenţele acesteia, confirmări ale prepuşilor CNPR cu privire la prestarea serviciilor. Totodată, tribunalul a reţinut că pârâta CNPR a confirmat la data de 31.12.2010 existenţa unui debit în valoare de 49.888.609 RON.

Din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert C., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecţiuni, s-a reţinut că a fost stabilită contravaloarea serviciilor de B., calculate conform contractului, pentru perioada mai- august 2010 la suma de 2.494.800,41 RON.

În ceea ce priveşte contravaloarea serviciilor de procesare numerar simplificată şi completă, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de către expertul contabil C., rezultă că valoarea acestora este de 6.083.152,73 RON.

Referitor la contravaloarea materialelor suport, în răspunsul la obiectivul nr. 3 la raportul de expertiză, aceasta a fost stabilită de către expert, în urma verificării centralizatoarelor de materiale de suport pentru perioada mai- august 2010 şi în raport de preţul stabilit conform contractului, la suma de 378.502 RON.

Prin urmare, s-a constatat că fişa de cont prin care apelanta pârâtă a recunoscut existenţa debitului se coroborează cu concluziile raportului de expertiză, precum şi cu facturile fiscale emise de către apelanta reclamantă privind prestarea serviciilor, astfel încât susţinerea apelantei pârâte în sensul că practica confirmărilor de sold ar fi impusă de legislaţia financiar contabilă (sens în care s-a făcut referire la prevederile OMEF nr. 3512/2008) nu este de natură a susţine prin ea însăşi caracterul fondat al criticii formulate.

În ceea ce priveşte prestarea corespunzătoare a serviciilor de către apelanta reclamantă A., instanţa de apel a constatat că deşi prin apelul formulat pârâta a făcut referire la existenţa unor disfuncţionalităţi care ar fi fost semnalate pe parcursul executării obligaţiilor contractuale de către A., probele administrate în cauză nu au confirmat existenţa unei astfel de ipoteze, motiv pentru care critica a fost apreciată ca nefondată.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea cuantumului acestuia, suma stabilită prin raportul de expertiză contabilă administrat în cauză, completat cu răspunsul la obiecţiuni, reţinând în acest sens: contravaloarea serviciilor de B., calculat conform contractului, pentru perioada mai- august 2010 ca fiind de 2.494.800,41 RON (însă în condiţiile în care reclamanta a solicitat cu acest titlu suma de 2.361.702 RON, a fost avută în vedere conform principiului disponibilităţii această din urmă sumă de bani); contravaloarea serviciilor de procesare numerar simplificată şi completă, pentru perioada mai- august 2010 ca fiind de 6.083.152,73 RON şi contravaloarea materialelor suport pentru perioada mai- august 2010 ca fiind de 378.502 RON.

Din cumularea acestor sume de bani, instanţa de apel a constatat că rezultă un cuantum total al prejudiciului de 8.823.356,73 RON faţă de suma de 10.264.336 RON acordată de prima instanţă, fiind schimbată sentinţa tribunalului în mod corespunzător.

S-a mai reţinut şi că poate fi angajată răspunderea contractuală a apelantei pârâte pentru neexecutarea obligaţiilor asumate chiar dacă nu s-a solicitat şi rezilierea contractului, întrucât dreptul de opţiune între a solicita rezilierea contractului cu daune interese şi a solicita exclusiv angajarea răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei neexecutate aparţine creditorului, în speţă apelanta reclamantă A..

S-a apreciat ca nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că instanţa ar fi dat eficienţă unei clauze care nu îşi găsea aplicabilitatea în contract, respectiv art. 8.12, din moment ce din cuprinsul considerentelor sentinţei apelate nu rezultă că ar fi fost avute în vedere aceste prevederi contractuale, ci soluţia cu privire la capătul doi de cerere (accesoriu celui dintâi) a fost pronunţată în raport de dispoziţiile art. 43 Codul comercial şi art. 1088 alin. (2) C. civ. (prevederi legale), precum şi cele ale art. 3.3 din contract (prevederi contractuale).

În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa a avut în vedere expertiza contabilă administrată în apel, la solicitarea părţilor. Astfel, s-a reţinut că penalităţile aferente sumei de 2.494.810 RON reprezentând servicii de B. sunt în sumă de 2.023.256 RON, însă, având în vedere că suma solicitată de către reclamantă cu titlu de cost al serviciilor de B. este de 2.361.702 RON şi nu de 2.494.810 RON, stabilită de expert, rezultă că penalităţile aferente sumei de 2.361.702 RON reprezentând contravaloare servicii B. sunt în cuantum de 1.915.314,18 RON; penalităţile aferente sumei de 6.083.153 RON reprezentând servicii procesare numerar sunt în cuantum de 4.424.469 RON; iar penalităţile aferente sumei de 378.502 RON reprezentând materiale suport sunt în cuantum de 304.636 RON.

A rezultat astfel un cuantum total al penalităţilor de întârziere de 6.644.419,18 RON, calculat în raport de valoarea de 0,04% prevăzută în contract şi numărul de zile de întârziere până la data efectuării raportului de expertiză (23.02.2016), la care se adaugă penalităţi de întârziere ce urmează a fi calculate în continuare pe fiecare zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului principal, fără ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească valoarea debitului principal (conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 reţinute de prima instanţă şi necontestate în apel).

În raport de aceste considerente, sentinţa primei instanţe a fost schimbată şi în ceea ce priveşte soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, fiind obligată pârâta la plata sumei de 6.644.419,18 RON penalităţi de întârziere aferente debitului principal (calculate până la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv 23.02.2016), precum şi penalităţi de întârziere de 0,04% pe zi, calculate începând cu data de 24.02.2016 până la achitarea integrală a debitului principal, fără ca valoarea penalităţilor de întârziere să depăşească valoarea debitului principal.

Referitor la modalitatea de soluţionare a celui de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect costul serviciilor prestate de A. în perioada mai august 2010 în temeiul actelor adiţionale anulate, instanţa de apel a reţinut că prin actele adiţionale anulate, părţile au convenit extinderea serviciilor de transport numerar şi în afara zonelor urbane, fiind astfel reglementate serviciile de transport rural, astfel cum menţionează şi reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât actele adiţionale prin care au fost convenite serviciile de transport şi în afara zonelor urbane au fost anulate, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 23.383.824 RON cu titlu de cost al serviciilor de "transport rural" în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În privinţa temeiniciei soluţiei pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel a avut în vedere că prestarea serviciilor (necontestată prin apel) rezultă şi din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul primei instanţe, fiind administrată suplimentar expertiza contabilă în apel.

Din cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat de către expertul C., rezultă că au fost stabilite următoarele categorii de costuri pentru prestarea serviciilor de transport rural: 10.177.092 RON cheltuieli cu salarii şi contribuţii; cheltuieli cu flota de autovehicule blindate, compuse din suma de 4.489.851 RON amortizare, 2.656.453 RON cheltuieli cu combustibilul, 3.170.930 RON întreţinere autovehicule 1.569.850 RON asigurări - autovehicule; 397.385 RON costuri cu chiriile; 82.849 RON costuri cu utilităţile.

A concluzionat astfel expertul că în fapt, costurile efectuate de A. în legătură directă cu prestarea serviciilor de transport rural pentru perioada mai- august 2010 sunt de 22.544.410 RON, considerente în raport cu care a fost schimbată sentinţa apelată şi în privinţa acestui capăt de cerere, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 22.544.410 RON cu titlu de cost al serviciilor prestate de A. în perioada mai - august 2010 în temeiul actelor adiţionale anulate prin sentinţa irevocabilă pronunţată în dosarul nr. x/2010.

A fost schimbat în mod corespunzător şi capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante CNPR la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de către pârâta CNPR S.A., instnaţa de apel a reţinut că prin aceasta s-a solicitat obligarea reclamantei A. la plata sumei de 106.157.687,29 RON reprezentând diferenţa dintre tarifele majorate prin actele adiţionale şi tarifele agreate prin contract. Temeiul juridic al cererii formulate este îmbogăţirea fără justă cauză, apreciind pârâta reclamantă că este posibilă restabilirea situaţiei anterioare încheierii actelor adiţionale nule absolut, prin raportare la preţul agreat prin contract.

Pârâta reclamantă CNPR a depus la dosarul primei instanţe cerere precizatoare a cererii reconvenţionale, prin care a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 106.438.624 RON, arătând că suma de 280.937 RON reprezintă diferenţa la factura nr. x/31.10.2007, omisă la primul calcul.

În apel, pârâta reclamantă CNPR a depus la dosar cerere de modificare a cererii reconvenţionale de la valoarea de 106.438.624 RON la 184.761.694,41 RON, arătând că diferenţa de sumă de 78.323.070,11 RON provine din recalcularea transportului rural. Prin aceeaşi cerere, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Instanţa de apel a constatat că suma de 184.761.694,41 RON solicitată prin modificarea cererii reconvenţionale în apel cuprinde: suma de 24.012.966,56 RON reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de B. achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale (de 4,94 respectiv 5,69 RON/km) şi preţul agreat iniţial prin contract (de 4,26 RON/km); suma de 28.186.728,79 RON reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de procesare simplificată/completă achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale (de 0,06%/0,15% respectiv 0,07%/0,17%) şi preţul agreat iniţial prin contract (de 0.05%/0,13%); suma de 132.561.999,07 RON reprezentând diferenţa dintre facturile emise pentru serviciul de transport rural pentru toată perioada de derulare a contractului (de 265.115.775,13 RON) şi costurile aferente serviciului de transport rural suportate de reclamanta A. pe toată perioada de derulare a contractului.

Suma a fost stabilită prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, fiind calculate totodată şi dobânzile legale aferente sumei de 132.561.999,07 RON, fiind stabilit cuantumul acestora la suma de 60.852.464,61 RON.

Apelanta reclamantă pârâtă A. a depus la dosar note de şedinţă prin care a invocat inadmisibilitatea modificării cererii reconvenţionale în apel în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a constatat că prin cererea modificatoare a cererii reconvenţionale depuse în apel, apelanta pârâtă reclamantă CNPR a schimbat parţial cauza cererii reconvenţionale în privinţa sumei reprezentând contravaloare servicii transport rural.

Pentru a concluziona în acest sens, s-a avut în vedere că prin cererea depusă în faţa primei instanţe, pârâta reclamantă CNPR a a solicitat diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de transport rural la preţul prevăzut în actele adiţionale şi preţul din contract, iar în apel diferenţa dintre facturile emise pentru serviciul de transport rural pentru toată perioada de derulare a contractului şi costurile aferente serviciului de transport rural suportate de reclamanta A. pe toată perioada de derulare a contractului.

Prin urmare, s-a constatat că apelanta pârâtă reclamantă CNPR S.A. nu s-a limitat la o precizare a cuantumului pretenţiilor din cererea reconvenţională reprezentând contravaloare servicii de transport rural în raport de expertiza efectuată în apel, ci a calculat în mod diferit această sumă de bani prin raportare la coordonate substanţial opuse celor menţionate iniţial în cererea formulată, ceea ce echivalează cu o schimbare a cererii de chemare în judecată în apel, contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte suma de 24.012.966,56 RON, reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de B. achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract, şi suma de 28.186.728,79 RON, reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de procesare simplificată/completă achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract, s-a constatat că nu a avut loc o schimbare a cauzei în apel, aceeaşi modalitate de calcul fiind avută în vedere şi prin cererea formulată iniţial.

În continuare, instanţa de apel a reţinut şi că prin modificarea cererii reconvenţionale în apel în sensul solicitării de obligare a reclamantei pârâte A. la plata dobânzii legale aferent debitului principal se aduce atingere dispoziţiilor art. 294 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care apelanta pârâtă reclamantă CNPR S.A. a solicitat pentru prima dată în apel obligarea părţii adverse la plata dobânzilor legale, capătul de cerere accesoriu fiind formulat doar în apel nu şi prin cererea reconvenţională depusă în faţa primei instanţe.

În consecinţă, în apel a fost analizată cererea reconvenţională exclusiv în limitele învestirii primei instanţe, atât în ceea ce priveşte obiectul cât şi cauza cererii.

Astfel, s-a constatat că cererea reconvenţională priveşte obligarea reclamantei pârâte A., în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, la plata sumei de 106.438.624 RON, reprezentând: suma de 24.012.966,56 RON diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de B. achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract; suma de 28.186.728,79 RON diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de procesare simplificată/completă achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract; suma de 54.238.928,8 RON diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de transport rural achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul din contractul iniţial.

Instanţa de apel a reţinut că apelanta reclamantă pârâtă A. nu a contestat plata acestor servicii de către CNPR S.A. şi nici modalitatea de calcul expusă prin cererea reconvenţională, iar referitor la criticile acestei apelante, s-a constata că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie faptul că în dreptul administrativ nu poate avea loc de principiu o repunere a părţilor în situaţia anterioară şi că în toate cazurile anulării unui contract administrativ nulitatea nu poate produce efecte decât pentru viitor (ex nunc). Opiniile exprimate în doctrină cu privire la poziţia inegală a părţilor în raportul juridic contractual nu au nicio relevanţă în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară anulării actului administrativ, ca de altfel nici directivele invocate de apelantă, adoptate la nivel comunitar, care nu au o aplicabilitate internă în dreptul naţional, şi care în plus se referă la posibilitatea nedeclarării unui contract ca fiind lipsit de efecte în cazul în care motive imperative de ordin general ar impune menţinerea efectelor contractului.

De asemenea, în privinţa jurisprudenţei CJUE invocate, în care s-a apreciat că efectele contractului administrativ se impun a fi menţinute şi pentru viitor, cu scopul de-a continua asigurarea serviciului public care ar fi grav perturbat de încetarea raporturilor contractuale, instanţa de apel a constatat că de asemenea aceasta este nerelevantă, câtă vreme în cauza de faţă, instanţa nu are de analizat în ce măsură se impun a fi menţinute sau nu efectele actelor adiţionale pentru viitor fată de oportunitatea asigurării în continuare a serviciului public, asupra acestui aspect pronunţându-se deja instanţele de contencios administrativ care au statuat asupra nulităţii actelor adiţionale.

Mai mult decât atât, nici nu s-a învederat care ar fi motivele imperative de ordin general care să impună menţinerea pentru trecut a efectelor unor acte adiţionale prin care a fost majorat preţul convenit prin contractul încheiat iniţial, fără respectarea procedurii de achiziţie publică prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că şi în privinţa actelor administrative în cauză urmează a fi avute în vedere efectele generale al nulităţii, constând în aplicarea sancţiunii retroactiv (astfel încât efectele sale se produc chiar din momentul încheierii actului juridic), fiind aplicabil şi principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, astfel încât tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care actul nu s-ar fi încheiat.

Repunerea părţilor în situaţia anterioară chiar şi în privinţa contractelor cu executare succesivă trebuie realizată pentru restabilirea legalităţii, cu excepţia cazului în care există o imposibilitate obiectivă.

S-a mai constata de asemenea că nu este incidentă în cauză nici excepţia de la principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară determinată de aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, pe de-o parte deoarece chiar şi în doctrină admisibilitatea acestei excepţii este una controversată, iar pe de altă parte, nu se poate reţine culpa exclusivă a autorităţii contractante pentru nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006.

Aceasta întrucât şi apelanta reclamantă A., având calitatea de profesionist (comerciant în accepţiunea C. civ. 1864) este obligată să cunoască şi să respecte, în egală măsură ca şi autoritatea contractantă, dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 întrucât acestea instituie norme de ordine publică, imperativă, pentru respectarea procedurii de atribuire a unor contracte de achiziţie publică.

În privinţa sumelor reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de B. achitate în raport de preţul majorat prin Actele Adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract (de 24.012.966,56 RON) respectiv diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de procesare simplificată/completă achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul agreat iniţial prin contract (de 28.186.728,79 RON), instaţa de apel a apreciat că poate avea loc o repunere a părţilor în situaţia anterioară în limitele stabilite prin cererea reconvenţională.

Astfel, atât serviciile de B. cât şi cele de procesare simplificată/completă au fost agreate de către părţi prin contractul din data de 27.04.2006, în privinţa căruia s-a reţinut deja că nu a fost anulat prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010.

În aceste condiţii, părţile pot fi repuse în situaţia anterioară încheierii actelor adiţionale cu privire la cele două categorii de servicii agreate prin contract, în limita preţului prevăzut în cuprinsul acestuia.

S-a reţinut şi că de altfel, prin formularea primului capăt de cerere, şi reclamanta A. recunoaşte efectul retroactiv al nulităţii actelor adiţionale, din moment ce a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor de B. şi procesare numerar efectuate de către aceasta în perioada mai - august 2010 (dată la care actele adiţionale îşi produceau efecte juridice între părţi, facturile fiscale fiind emise pentru tariful majorat din actele adiţionale) însă prin raportare la preţul prevăzut iniţial în contract.

Instanţa de apel a apreciat astfel că este fondată susţinerea apelantei pârâte reclamante CNPR S.A. în sensul că acelaşi raţionament avut în vedere la soluţionarea primului capăt din cererea principală trebuie avut în vedere, în privinţa serviciilor agreate prin contract, şi la soluţionarea cererii reconvenţionale, fiind îndreptăţită şi pârâta la repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii diferenţei de preţ percepută în mod nelegal de către reclamanta A..

În continuare, instanţa a apreciat a fi îndeplinite în cauză condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie juridică recunoscută în unanimitate de doctrina şi jurisprudenţa C. civ. 1864, cu atât mai mult cu cât apelanta pârâtă reclamantă CNPR S.A. nu a solicitat restituirea în integralitate a prestaţiilor efectuate de către aceasta în baza actelor adiţionale cu privire la serviciile de B. şi procesare numerar, ci doar în limitele îmbogăţirii reclamantei cu diferenţa de sume dintre preţul prevăzut iniţial în contract şi preţul majorat din actele adiţionale.

De altfel, în doctrină s-a statuat că temeiul juridic al repunerii părţilor în situaţia anterioară poate fi reprezentat fie de instituţia îmbogăţirii fără justă cauză fie de plata nedatorată, astfel încât instanţa de apel a considerat că nu i se poate imputa apelantei pârâte că nu ar fi formulat cererea în baza dispoziţiilor art. 1092 din C. civ. referitoare la plata nedatorată.

Pe de altă parte, şi reclamanta şi-a întemeiat cel de-al treilea capăt de cerere pe instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză şi nu pe plata nedatorată, în condiţiile în care "plata" în sensul dispoziţiilor C. civ. 1864 nu înseamnă doar achitarea unei sume de bani, ci poate avea şi semnificaţia prestării unui serviciu.

În raport de toate aceste considerente, s-a concluzionat că este îndreptăţită apelanta pârâtă reclamantă CNPR S.A. la plata de către apelanta reclamantă pârâtă A. a sumei de bani reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de B. şi procesare numerar calculate la preţul majorat prin actele adiţionale şi costul acestor servicii astfel cum a fost agreat prin contract, această diferenţă fiind în cuantum de 52.199.695,2 RON.

În ceea ce priveşte suma de 54.238.928,8 RON reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de transport rural achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul din contractul iniţial, instanţa de apel a apreciat că nu poate avea loc în mod obiectiv o repunere a părţilor în situaţia anterioară în modalitatea solicitată, întrucât aceste servicii, spre deosebire de serviciile de B. şi cele de procesare numerar, nu au fost agreate prin contractul din data de 27.04.2006 ci exclusiv prin actele adiţionale.

Deşi nu este exclusă de plano posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară şi în privinţa serviciilor de transport rural agreate exclusiv prin actele adiţionale, spre exemplu prin raportare la diferenţa dintre suma de bani achitată pentru prestarea acestor servicii şi costurile suportate de reclamantă, instanţa a constatat că, prin cererea reconvenţională formulată în faţa primei instanţe, pârâta CNPR S.A. nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară în această modalitate.

Modificarea adusă cererii reconvenţionale în apel a fost apreciată ca inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., motiv pentru care solicitarea de repunere în situaţia anterioară prin modalitatea solicitată în apel nu putea face obiectul analizei, fiind efectuată direct în faţa instanţei de apel.

În raport de aceste considerente, s-a procedat, în baza dispoziţiilor art. 296 alin. (1) din C. proc. civ., la schimbarea sentinţei apelate şi în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la cererea reconvenţională, ce a fost admisă în parte, cu consecinţa obligării reclamantei pârâte A. la plata către pârâta reclamantă CNPR S.A. la plata sumei de 52.199.695,2 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea serviciilor de B. şi procesare numerar achitate conform actelor adiţionale anulate şi valoarea aceloraşi servicii astfel cum a fost prevăzută în contract.

Referitor la apelul declarat de reclamanta pârâtă A. s-a reţinut că acesta priveşte soluţia primei instanţe de admitere în parte a capătului de cerere referitor la costul serviciilor prestate în temeiul actelor adiţionale anulate, precum şi capetele de cerere vizând suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea contractului şi dobânda aferentă acesteia.

Având în vedere concluziile expertizei efectuate în apel, s-a constata a fi parţial fondată critica apelantei reclamante, reţinându-se că au fost efectuate cheltuieli cu chiria de 397.385 RON şi 82.849 RON costuri cu utilităţile, la care se adaugă sumele de 10.177.092 RON cheltuieli cu salarii şi contribuţii; 4.489.851 RON amortizare, 2.656.453 RON cheltuieli cu combustibilul, 3.170.930 RON întreţinere autovehicule 1.569.850 RON asigurări - autovehicule.

A rezultat astfel că toate costurile avute în vedere şi calculate de către expert totalizează suma de 22.544.410 RON, pârâta fiind obligată în apel la plata aceasteia.

Curtea nu a luat în considerare referirea apelantei reclamante la suma de 23.395,538 RON calculată prin anexa nr. 6 la raport de către expert, întrucât aceasta reprezintă contravaloarea serviciilor de transport rural, însă apelanta reclamantă nu a solicitat prin capătul de cerere contravaloarea acestor servicii, ci costul suportat pentru efectuarea lor.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea apelantei pârâte reclamante la plata sumei reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului reprezentând costurile generate de suspendarea contractului, precum şi dobânda legală aferentă, Curtea a reţinut că din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că suma de 27.360.186 RON a fost solicitată cu titlu de prejudiciu cauzat ca urmare a neexecutării de către pârâta CNPR S.A. a obligaţiilor de plată a serviciilor prestate, sens în care s-a menţionat că a fost invocată la data de 31.08.2010 de către reclamanta A. excepţia de neexecutare a contractului.

În consecinţă, începând cu această dată, apelanta reclamantă A. a suspendat furnizarea tuturor serviciilor către apelanta pârâtă CNPR S.A., împrejurare necontestată de către nici una dintre părţi. Prejudiciul invocat constă în costurile pe care apelanta reclamantă A. susţine că a fost nevoită să le suporte în perioada imediat următoare invocării excepţiei de neexecutare şi care se compun din două mari categorii: costurile cu personalul (compensaţiile angajaţilor disponibilizaţi - 9.517.042 RON şi a celor inactivi pentru perioada septembrie- decembrie 2010 - 7.729.456 RON), în total 17.246.498 RON; costurile de logistică (rate de leasing, comisioane de închidere anticipată a contractelor de leasing şi prime de asigurare plătite pentru autovehiculele achiziţionate în vederea executării contractului, fiind cuantificate la suma de 10.113.688).

În analiza modalităţii de soluţionare a capătului de cerere de către instanţa de fond, Curtea a avut în vedere faptul că temeiul juridic al cererii a fost reprezentat de răspunderea contractuală, fiind solicitat prejudiciul pe care reclamanta a susţinut că ar fi fost generat de suspendarea raporturilor contractuale ca urmare a culpei pârâtei.

A subliniat instanţa de apel că reclamanta a comunicat pârâtei că înţelege să se prevaleze de excepţia de neexecutare anterior pronunţării de către instanţele de contencios administrativ a hotărârilor prin care au fost anulate actele adiţionale.

Prin urmare, la data invocării excepţiei de neexecutare a contractului, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale, acestea din urmă nu erau anulate, iar prejudiciul cauzat de suspendarea efectelor contractului era deja produs, astfel încât Curtea a apreciat că acesta poate fi acordat, însă numai în limita îndeplinirii condiţiilor specifice formei de răspundere invocate.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit art. 1082 din C. civ. 1864, debitorul poate fi obligat la plata de daune interese pentru neexecutarea obligaţiei, iar conform art. 1084 din acelaşi cod, daunele interese cuprind atât pierderea suferită de către creditor cât şi beneficiul nerealizat.

În cauza de faţă, toate categoriile de daune pretinse prin capătul de cerere privesc pierderea efectiv suferită de către apelanta reclamantă A. ca urmare a neexecutării de către apelanta pârâtă CNPR S.A. a propriilor obligaţii contractuale, constând în compensaţiile plătite salariaţilor angajaţi în executarea obligaţiilor contractuale, şi ulterior disponibilizaţi, costurile cu angajaţii inactivi pentru perioada imediat următoare suspendării raporturilor contractuale septembrie- decembrie 2010, precum şi costurile cu flota de autovehicule blindate achiziţionate în vederea executării de către reclamantă a obligaţiilor contractuale.

Contrar susţinerilor apelantei pârâte, creditorul poate solicita plata acestui prejudiciu chiar dacă nu a solicitat rezilierea contractului, întrucât dreptul de opţiune între invocarea excepţiei de neexecutare cu daune interese şi rezilierea contractului aparţine acestuia.

În acelaşi sens, art. 9.3 din contract prevede că îndeplinirea în mod necorespunzător de către prestator a obligaţiilor dă dreptul beneficiarului să rezilieze contractul, fără a institui însă o obligaţie în acest sens.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că apelanta reclamantă A. este îndreptăţită la a solicita angajarea răspunderii contractuale a apelantei pârâte CNPR S.A. în vederea acoperirii în integralitate a prejudiciului, chiar dacă nu a solicitat rezilierea contractului, în contextul în care sunt îndeplinite condiţiile acestui tip de răspundere, fără a putea fi obligată să se prevaleze exclusiv de prevederile art. 9.3 sau 9.4 din contract.

Procedând la analizarea fiecărei categorii de prejudicii solicitate, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte costurile cu personalul activ, respectiv compensaţiile celor 1635 angajaţi disponibilizaţi ulterior suspendării contractului, că pentru perioada septembrie- decembrie 2010 au fost depuse la dosar liste ale angajaţilor implicaţi în furnizarea serviciilor, statele de plată aferente personalului concediat, notificările emise conform art. 69 alin. (2) Codul muncii cu privire la concedierile colective şi deciziile de concediere individuale.

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în apel de către expertul contabil D., rezultă că au fost identificaţi 1633 angajaţi (dintre cei 1635 menţionaţi de reclamantă), care au fost disponibilizaţi în perioada septembrie- decembrie 2010, fiind achitate de către apelanta reclamantă salarii compensatorii în cuantum de 1.602.102 RON, la care se adaugă contribuţiile sociale achitate în cuantum de 509.404 RON, cuantumul total al prejudiciului fiind de 2.111.506 RON.

Curtea a constatat că acest prejudiciu a fost calculat de către expert în urma analizării documentelor de evidenţă contabilă, documente de prelucrare contabilă corespunzătoare perioadei septembrie - decembrie 2010, notificarea nr. x/05.11.2010 transmisă ANOFM, deciziile de încetare a contractelor de muncă, listele pentru plata salariilor compensatorii. De asemenea, s-a procedat la verificarea prin sondaj, la solicitarea apelantei pârâte CNPR S.A., a unui număr de 516 şoferi şi 908 agenţi transport valori, individual pentru fiecare persoană înscrisă în lista personalului disponibilizat, funcţia pe care a fost angajat (direct/indirect, activ/inactiv), precum şi concordanţa dintre personalul disponibilizat cu evidenţa personalului care a lucrat pe una dintre cele 207 maşini scoase din folosinţă la data suspendării contractului cu CNPR.

În urma acestor verificări, s-a constatat că toate persoanele verificate s-au regăsit integral în lista personalului disponibilizat care a lucrat pentru contractul cu CNPR, fapt dovedit prin verificarea listei cu ordinele de deplasare ce poartă ştampila CNPR şi semnături conform cerinţei formularului.

În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat ca nefondată susţinerea apelantei pârâte CNPR S.A. în sensul că personalul direct/indirect ar fi lucrat şi pentru alte contracte comerciale, din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de către expertul contabil D. rezultând contrariul.

S-a constatat astfel de către instanţa de apel, contrar celor reţinute de prima instanţă, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în privinţa sumei de 2.111.506 RON, reprezentând compensaţii acordate celor 1633 angajaţi disponibilizaţi în perioada septembrie- decembrie 2010 plus contribuţiile sociale achitate, prejudiciul fiind unul cert.

S-a considerat a fi de asemenea îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între acest prejudiciu şi fapta ilicită, având în vedere că toţi cei 1633 angajaţi au fost folosiţi în derularea contractului încheiat de apelanta reclamantă A. cu apelanta pârâtă CNPR S.A., suspendat din culpa acesteia din urmă, astfel încât apelanta reclamantă a procedat la disponibilizarea personalului angajat în executarea contractului, achitând în mod corespunzător compensaţii şi contribuţii sociale.

În privinţa costurilor cu personalul inactiv pentru perioada imediat următoare suspendării contractului, instanţa de apel a apreciat ca fiind fondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că aceasta poate fi obligată doar la plata cheltuielilor salariale (tichete masă, venit brut, contribuţii sociale, cheltuieli cu salariile) aferente lunii septembrie 2010, respectiv perioadei imediat următoare suspendării contractului, în considerarea perioadei de termen de preaviz pentru desfiinţarea contractului de muncă din motive neimputabile angajatului, conform art. 73 din Codul muncii.

Împrejurarea că apelanta reclamantă a decis ca personalul să rămână la dispoziţia sa şi pentru perioada octombrie - decembrie 2010, achitând acestora în continuare drepturi salariale, s-a considerat că nu poate fi imputată apelantei pârâte; Curtea constatând şi că apelanta reclamantă nu a oferit nicio explicaţie pentru care a hotărât să ţină în continuare la dispoziţia sa personalul în activitate.

În acest sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1086 din C. civ., conform cărora poate fi supus reparaţiei numai prejudiciul care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea obligaţiei, deci numai ceea ce este o consecinţă necesară şi directă a neexecutării obligaţiei.

În aceeaşi ordine de idei, Curtea a apreciat şi că deşi creditorul obligaţiei are dreptul de-a opta între a solicita rezilierea contractului cu daune interese şi invocarea excepţiei de neexecutare cu daune interese, în condiţiile în care optează pentru invocarea excepţiei de neexecutare, acesta nu poate pretinde prejudicii mai însemnate decât cele ce ar fi putut fi obţinute ca urmare a solicitării de reziliere a contractului.

De asemenea, s-a apreciat că apelanta nu poate fi obligată la plata diurnelor achitate de către apelanta reclamantă A. propriilor salariaţi, având în vedere că drept urmare a suspendării executării contractului, aceştia nu au mai efectuat deplasări astfel încât să beneficieze de diurne.

Referitor la costurile de logistică (rate de leasing, comisioane de închidere anticipată a contractelor de leasing şi prime de asigurare), Curtea a constatat că în mod legal şi temeinic a reţinut prima instanţă că acestea nu pot fi imputate pârâtei CNPR S.A., întrucât nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a apelantei pârâte şi sumele de bani solicitate cu titlu de prejudiciu.

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1086 din C. civ., conform cărora poate fi supus reparaţiei numai prejudiciul care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea obligaţiei, deci numai ceea ce este o consecinţă necesară şi directă a neexecutării obligaţiei.

Astfel, achitarea ratelor de leasing şi a primelor de asigurare, precum şi a comisioanelor de închidere anticipată nu a fost determinată de neexecutarea de către apelanta pârâtă a propriilor obligaţii, ci de încheierea contractului de leasing, respectiv a celor de asigurare între apelanta reclamantă şi respectivele societăţi de leasing/asigurare.

De asemenea, contrar susţinerilor apelantei reclamante, Curtea nu a considerat irelevant faptul că drept urmare a achitării sumelor de bani menţionate anterior, aceste autovehicule au intrat în patrimoniul său, ceea ce face ca prejudiciul imputat să nu fie unul cert, din moment ce valoarea patrimonială a sumelor de bani achitate a fost înlocuită cu valoarea autovehiculelor dobândite în proprietate de către apelanta reclamantă.

Totodată, Curtea a constatat că este întemeiat şi ultimul capăt de cerere, dispunând obligarea pârâtei reclamante CNPR S.A. la plata către reclamanta pârâtă A. a dobânzii legale aferentă sumei de 4.742.600 RON, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a debitului principal.

La soluţionarea acestui capăt de cerere, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1079 din C. civ., apreciind că anterior punerii sale în întârziere prin cererea de chemare în judecată, apelanta pârâtă nu a avut cunoştinţă de sumele de bani achitate de apelanta reclamantă salariaţilor săi. Totodată, s-a arătat că nu vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 43 din Codul comercial întrucât suma de 4.742.600 RON nu reprezintă o datorie comercială asumată prin contract astfel încât apelanta pârâtă să poată fi considerată de drept în întârziere.

Curtea a constatat şi că, deşi prin decizia din apel a fost schimbată soluţia primei instanţe în sensul că ambele părţi au fost obligate la plata unor sume de bani, cu toate acestea nu se poate face aplicarea regulilor specifice în materia compensaţiei (art. 1143-1153 din C. civ. 1864), întrucât nu a fost determinat cu exactitate cuantumul sumelor de bani pe care apelanta pârâtă le datorează apelantei reclamante cu titlu de penalităţi de întârziere şi dobânzi legale, acesta putând fi eventual stabilit la momentul în care se consideră achitată suma de bani ce face obiectul capetelor principale de cerere.

Instanţa de apel a mai constatat că este întemeiată critica apelantei reclamante şi în ceea ce priveşte soluţia de compensare a cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care prima instanţă nici nu a stabilit măsura în care fiecare dintre cele două părţi se află în culpă procesuală.

Conform art. 276 din C. proc. civ., când pretenţiile fiecăreia dintre părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre acestea poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

S-a reţinut că reclamanta pârâtă este îndreptăţită să primească cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată în raport de valoarea pretenţiilor admise, respectiv 453.363,48 RON.

În privinţa onorariului de avocat, având în vedere că reclamanta pârâtă este la rândul său în culpă procesuală determinată de admitere doar în parte a pretenţiilor sale din cererea principală, precum şi de soluţia de admitere în parte a cererii reconvenţionale, Curtea a aplicat dispoziţiile art. 276 din C. proc. civ., acordând reclamantei un onorariu proporţional cu valoarea cumulată a pretenţiilor câştigate (atât cele admise din cererea principală cât şi respinse din cererea reconvenţională), respectiv suma de 149.999,12 RON.

În consecinţă, pârâta reclamantă a fost obligată către reclamanta pârâtă la plata sumei de 603.362,6 RON.

De asemenea, s-a reţinut că pârâta reclamantă este îndreptăţită la recuperarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru corespunzătoare pretenţiilor admise prin cererea reconvenţională, respectiv suma de 526.112,95 RON.

În baza art. 276 din C. proc. civ. au fost compensate cheltuielile de judecată acordate părţilor, pârâta reclamantă fiind obligată să achite reclamantei pârâte suma de 77.249,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de către părţi în apel, Curtea a făcut de asemenea aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi 276 din C. proc. civ., acordând apelantei reclamante pârâte suma de 136.444,57 RON şi apelantei pârâte reclamante suma de 92.520 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Au fost compensate şi cheltuieli de judecată acordate în apel, apelanta pârâtă reclamantă fiind obligată să plătească apelantei reclamante pârâte suma de 43.924,57 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta pârâtă A. S.R.L. cât şi pârâta reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A..

Recurenta reclamantă pârâtă A. S.R.L. solicită admiterea recursului, modificarea parţială a deciziei civile nr. 564/28.03.2019 şi în rejudecare admiterea în tot a apelului pe care l-a formulat, cu consecinţa admiterii în întregime a acţiunii promovate de A. şi obligarea intimatei Compania Naţională Poşta Română S.A. şi la plata sumei totale în cuantum de 15.849.805 RON, reprezentând despăgubirile datorate A. pentru acoperirea prejudiciului reprezentând costurile generate de suspendarea contractului (debit principal), precum şi a dobânzii legale calculată pentru debitul principal, până la data plăţii efective. Se mai solicită respingerea în tot a apelului intimatei, cu consecinţa respingerii în întregime a cererii reconvenţionale şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material ale art. 969, art. 1082 şi art. 1084 din C. civ., respectiv ale art. 68 - art. 73 din Codul Muncii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 73 din Codul muncii, arată că analiza acestora trebuia efectuată coroborat cu toate celelalte dispoziţii legale aferente concedierii colective, sens în care ar fi reieşit că această procedură este supusă unor termene imperative mai lungi de o lună de zile, perioada minimă de desfăşurare a procedurilor de concediere colectivă întinzând-se pe o perioadă de circa două luni de zile, însă poate fi şi mai lungă - fapt permis de Codul Muncii tocmai ca măsură de protecţie a angajaţilor.

De asemenea, decizia recurată ignoră şi perioada anterioară procedurii de concediere colectivă - respectiv perioada de decizie la nivelul managementului companiei, în care în mod obiectiv trebuie supusă discuţiilor interne orice decizie de genul concedierii a 1633 angajaţi. O astfel de decizie de amploare nu poate fi luată de pe o zi pe alta, generând o perioadă de aşteptare anterioară declanşării concedierii colective, fiind fără putinţă de tăgadă faptul că prejudiciul pretins de recurentă pentru întreaga perioadă se regăseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea obligaţiei, fiind o consecinţă directă a neexecutării obligaţiilor CNPR.

De asemenea, pentru aceste sume, recurenta este îndreptăţită să încaseze şi dobânda legală, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la cea a plăţii efective de către CNPR.

Mai arată recurenta că şi considerentele prin care instanţa de apel a considerat că se impune respingerea integrală a cererii privind costurile cu logistica (respectiv rate de leasing, comisioane de închidere anticipată a contractului de leasing şi prime de asigurare), pentru lipsa legăturii de cauzalitate, sunt nelegale.

Apreciază că este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia recurenta nu ar fi putut obţine sumele pretinse ca urmare a excepţiei de neexecutare, în situaţia în care ar fi solicitat rezilierea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către CNPR. Or, având în vedere faptul că această înţelegere contractuală a părţilor nu beneficia de posibilitatea de reziliere unilaterală, recurenta arată că ar fi trebuit să solicite instanţei rezilierea judiciară a contractului, fapt ce demonstrează că A. rămânea legată de efectuarea aceloraşi costuri supuse litigiului pendinte.

În ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel potrivit căreia achitarea comisioanelor de închidere anticipată a contractului de leasing şi activarea opţiunii de cumpărare nu ar fi fost determinată de neexecutarea de către intimată a obligaţiilor contractuale, ci de necesitatea încheierii contractului de leasing, recurenta arată că aceasta nu a fost decât o măsură diligentă a A. de atenuare a pierderilor - fiind o decizie forţată de împrejurarea suspendării contractului, neconstituind o cauză de nerăspundere pentru CNPR.

Pe cale de consecinţă, apreciază că sunt întrunite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii intimatei, legătura de cauzalitate derivând din chiar faptul contractării leasingului autoblindatelor în contextul contractului cu CNPR, iar prejudiciul fiind cert ca întindere şi valoare, recurenta fiind de asemenea îndreptăţită să încaseze dobânda legală, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la cea a plăţii efective de către CNPR.

În ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii reconvenţionale, recurenta arată că instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a normelor de drept substanţial, respectiv a principiilor de drept incidente cu privire la interpretarea normelor de drept substanţial, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel în mod incorect reţine faptul că nu poate fi aplicat în speţă principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ignorând faptul că deşi discuţia se poartă în jurul unei culpe comune, din perspectivă cantitativă culpa CNPR este mai însemnată în considerarea calităţii sale de autoritate contractantă - companie naţională. Se susţine totodată că, nu trebuie ignorat nici faptul că în dreptul administrativ, efectul nulităţii este circumstanţiat de efectele produse de actul administrativ anulat, de principiul securităţii juridice şi de beneficiile sociale aduse cetăţenilor ca urmare a prestării serviciilor ce au făcut obiectul actului anulat.

Mai arată recurenta şi că, în mod greşit a statuat instanţa de apel faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie faptul că în dreptul administrativ nu poate avea loc de principiu o repunere a părţilor în situaţia anterioară şi că în toate cazurile anulării unui contract administrativ nulitatea nu produce efecte decât pentru viitor. Astfel, instanţa nu a reţinut diferenţa între efectele nulităţii în materie civilă şi cele în materie administrativă, deşi viziunea civilă clasică asupra nulităţii (totală şi iremediabilă), este aceea că în materia dreptului administrativ efectele acesteia trebuie privite în mod nuanţat, în raport cu finalitatea legii, nulitatea urmând să desfiinţeze efectele juridice produse de actul administrativ care sunt contrare legii şi numai în măsura în care prejudiciul creat nu poate fi remediat altfel.

Astfel au fost consacrate doctrinar şi recunoscute jurisprudenţial excepţiile de la regulile de aplicare a efectelor nulităţii, respectiv remediile pentru salvarea actului de la nulitate (teoria salvgardării actului), printre care se numără şi desfiinţarea efectelor actului administrativ numai ex nunc, cât timp nu orice neregulă este suficientă pentru a provoca repetiţiunea prestaţiilor. Aşadar, pretenţia CNPR de restituire a unei părţi din preţul plătit în baza unui contract administrativ, pe care se consideră că 1-a edictat după bunul plac, este contrară principiilor de drept administrativ, admiterea ei având efecte inechitabile în raport cu recurenta care şi-a executat în mod complet şi cu bună credinţă obligaţiile asumate, aducând totodată o atingere gravă principiilor stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice.

O ultimă critică vizează imposibilitatea obiectivă a restituirii în cazul prestaţiilor succesive efectuate. Astfel, teza instanţei de apel potrivit căreia prestaţiile pot fi restituire pro-parte, de vreme ce CNPR a solicitat doar diferenţa de sumă dintre preţul achitat de CNPR în baza actelor adiţionale şi preţul iniţial din contract, deşi prima facie are susţinere din perspectiva unei argumentaţii pur matematice, cu toate acestea nu se poate susţine că are fundament juridic. Dacă s-ar valida acest raţionament, ar însemna să ajungem la concluzia conform căreia, în situaţia în care contractul ar fi fost anulat pentru nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, iar CNPR ar fi solicitat costul serviciilor prestate în baza acestuia, cererea reconvenţională ar fi fost respinsă de aceeaşi instanţă de apel doar pentru motivul că prestaţiile corelative nu pot fi restituite, ceea ce este inechitabil în raport cu soluţia propusă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 - 301, art. 304 din C. proc. civ., precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Prin recursul formulat de pârâta reclamantă CN Posta Romana S.A. împotriva deciziei civile nr. 564 din 28 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, se solicită admiterea recursului şi schimbarea în parte a deciziei apelate, în sensul respingerii obligaţiei CN Posta Romana S.A. la plata către A. S.R.L. a sumei de 572.450.28 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010 (134.378 KM) reprezentând prestaţii B.; respingerii obligaţiei CN Posta Romana S.A. la plata către A. S.R.L. a sumei de 4.742.600 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea contractului, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de bani; şi respectiv admiterii, în principal, în integralitate, a cererii reconvenţionale, astfel cum aceasta a fost modificată în apel, pentru valoarea neacordată, respectiv pentru suma de 132.561.999,07 RON reprezentând diferenţa dintre facturile emise pentru transportul rural pe toată perioada de derulare a contractului (de 265.115.775,13 RON) şi costurile aferente serviciului de transport rural suportate de A. pe toata perioada de derulare a contractului (132.553.776,06 RON), la care se adaugă suma de 60.852.464,61 RON, aferentă sumei de la pct. 1, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenţionale în forma iniţială, pentru suma respinsă de 54.238.928,8 RON. Se solicită totodată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, cu privire la obligarea CN Posta Romana S.A. la plata către A. S.R.L. a sumei de 572.450,28 RON, contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010 (134.378 KM) reprezentând prestaţii B., se arată că această sumă intră în componenţa sumei de de 2.494.800,41 RON (contravaloarea serviciilor de B.) la către CNPR a fost obligată de instanţa de apel. Recurenta arată că înţelege să critice această soluţie a instanţei de apel din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., normele legale încălcate fiind art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1), art. 1082 şi art. 1084 din C. civ. de la 1864.

Arată recurenta că deşi a susţinut, pe parcursul derulării procesului în faţa instanţei de apel, că factura nr. x/31.05.2010 a fost achitată şi a depus şi documentele de plată în acest sens, Curtea, în mod eronat nu a luat în considerare această plată la stabilirea cuantumului contravalorii serviciului de B. solicitat de A. prin cererea de chemare în judecată. Suma corectă rămasă neachitată reprezentând serviciile de B. este de 585.634 km - 134.378 km = 451.256 km* 4.26 RON/km = 1.922.350,56 RON.

În ce priveşte critica referitoare la acordarea despăgubirilor rezultate din invocarea, de către intimată, a excepţiei de neexecutare a contractului (4.742.600 RON şi a dobânzii legale aferente), consideră recurenta că aceasta se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ., fiind greşit aplicate dispoziţiile art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1), art. 1082 şi art. 1084 din C. civ. din 1864.

Astfel, se consideră că, atâta timp cât cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 9.4 din contract, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze speţa strict prin prisma acestui articol, deoarece invocarea de către intimată în cererea de chemare în judecată a dispoziţiilor art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1), art. 1082 şi art. 1084 din C. civ. din 1864 nu poate fi interpretată în sensul că dacă nu se aplică art. 9.4 din contract, este vorba, în esenţă, tot de o răspundere contractuală a CNPR faţă de A., răspundere ce ar deriva din invocarea excepţiei de neexecutare a contractului. Chiar dacă nu s-ar reţine această critică, susţine recurenta că oricum, efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului nu poate consta în obligarea sa la plata de daune interese, asa cum în mod greşit, a procedat instanţa de apel. Câtă vreme contractul a fost suspendat şi nu desfiinţat sau încetat prin denunţare unilaterală de către A., efectele suspendării contractului nu trebuie confundate cu efectele denunţării sau rezilierii lui.

Raportat la momentul mai - septembrie 2010, respectiv înainte de anularea actelor adiţionale la contract, intimata avea posibilitatea ca, în cazul în care recurenta nu îşi îndeplinea obligaţia de plată asumată, să solicite desfiinţarea contractului (rezilierea), în conformitate cu dispoziţiile art. 9.2 din contract, ceea ce nu a făcut însă, optând pentru suspendarea contractului până la reluatea plăţilor de către CN Poşta Română S.A..

Referitor la costurile cu angajaţii, respectiv personalul activ şi personalul inactiv, recurenta susţine că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că acestea ar fi imputabile CN Poşta Română S.A. şi că s-ar afla într-o legătura de cauzalitate cu vreo conduită imputabilă acesteia. Astfel, invocarea de către A. a excepţiei de neexecutare a contractului a determinat situaţia în care cei 1633 de salariaţi au fost ţinuti la dispoziţia angajatorului timp de 4 luni (septembrie - decembrie 2010). Susţine recurenta că dacă s-ar fi ales denunţarea contractul, intimata ar fi beneficiat pe de o parte, de despăgubirile prevăzute în contract, iar pe de altă parte, nu ar mai fi fost necesară păstrarea la dispoziţia sa timp de 4 luni a salariaţilor. În consecinţă, această decizie a A. nu poate fi pusă în sarcina recurentei, ca prejudiciu.

O altă critică susţinută de recurentă se referă la faptul că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut faptul că cei 1635 de salariaţi au fost folosiţi şi pentru alte contracte comerciale, după cum rezultă fără echivoc din analiza raportului de expertiză.

În ce priveşte soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra cererii reconvenţionale, sub aspectul neadmiterii în integralitate a acestei cereri, astfel cum a fost modificată şi precizată în apel, recurenta consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., fiind aplicate greşit prevederile art. 294 din C. proc. civ. şi regulile de la îmbogăţirea fără justă cauză, temeiul juridic al cererii reconvenţionale.

Arată recurenta că modificarea şi precizarea cererii reconvenţionale în apel a avut în vedere faptul că proba cu expertiza tehnică contabilă propus de CN Poşta Română S.A. a fost admisă pentru prima dată abia în această etapă procesuală. Temeiul juridic al repunerii părţilor în situaţia anterioară ca urmare a anulării actelor adiţionale a fost acelaşi, şi anume îmbogăţirea fără justă cauză, atât în privinţa contravalorii serviciului de B. şi al serviciului de procesare numerar, cât şi în privinţa serviciului de transport rural. Prin urmare, nu se poate aprecia, cu temei, că a fost modificată cauza cererii reconvenţionale în apel.

Pentru aceleaşi motive, a fost modificată în mod corespunzător şi suma solicitată cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal.

În privinţa sumei reprezentând diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de transport rural achitate în raport de preţul majorat prin actele adiţionale şi preţul din contractul iniţial, recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat, în mod netemeinic, că nu poate avea loc o repunere a părţilor în situaţia anterioară în modalitatea solicitată. Îşi încadrează criticile vizând acest aspect în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., susţinând că s-au aplicat greşit prevederile art. 294 din C. proc. civ. şi regulile care guvernează îmbogăţirea fără justă cauză.

Astfel, reţinerea instanţei de apel în sensul că suma nu a fost solicitată ca diferenţa dintre suma de bani achitată pentru prestarea acestor servicii şi costurile suportate de A., ci ca diferenţa dintre contravaloarea serviciilor de transport rural la preţul prevăzut în actele adiţionale şi preţul din contract, este lipsita de fundament lega, câtă vreme la fond recurentei i-a fost respinsă proba cu expertiza contabilă, probă încuviinţată şi admisnitrată abia în apel.

Prin cuantificarea îmbogăţirii fără just temei la nivelul costurilor invocate de reclamantă pentru furnizarea serviciilor de transport rural, aceeaşi judecată de valoare poate opera mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte serviciile de transport rural achitate de CN Poşta Română S.A. pe toată durata de aplicare a efectelor actelor adiţionale ce au fost anulate.

Având în vedere raţionamentul folosit de instanţa de fond pentru acordarea cu titlu de îmbogăţire fără justaă cauză a costurilor invocate de reclamantă pentru serviciile neplătite în perioada de referinţă, consideră că, pentru identitate de raţiune, aplicarea principiului restitutio în integrum ar permite în mod fundamentat juridic admiterea cererii reconvenţionale pe acelaşi tip de cuantificare a îmbogăţirii fără justă cauză de care reclamanta a beneficiat pe parcursul furnizării serviciilor de transport rural în perioada de aplicare a actelor adiţionale anulate.

Susţine recurenta că întreaga doctrină şi jurisprudenţă sunt unanime în a considera că acţiunea prin care se solicită restituirea unor prestaţii executate în temeiul unui act nul trebuie fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, făcând trimiteri în acest sens. Apreciază că, dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare. În caz contrar, s-ar încalcă principiul securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al preeminenţei dreptului şi ar fi golită de conţinut noţiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 CEDO, recurenta făcând trimiteri şi la hotărâri CEDO pe care le consideră relevante.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299, 302, 303, 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Ambele părţi au formulat întâmpinări în cauză, solicitând respingerea recursului formulat de partea adversă.

La termenul din 8.11.2019 recurenta reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar un înscris prin care a confirmat faptul că, în urma verificării evidenţelor contabile, a rezultat că susţinerile recurentei pârâte reclamante COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. privind achitarea sumei de 572.450,28 RON sunt corecte.

Analizând recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin prisma criticilor şi dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică vizează încălcarea normelor de drept material ale art. 969, art. 1082 şi art. 1084 din C. civ., respectiv ale art. 68-73 din Codul Muncii, critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 9 al art. 304 din C. proc. civ.

Invocă recurenta faptul că, potrivit dispoziţiilor legale, art. 68-73 din Codul Muncii, perioada minimă de timp implicată de o procedură de concediere colectivă ar fi de două luni şi chiar mai lungă, şi nu de 30 de zile, cât este perioada de preaviz instituită de dispoziţiile Codului Muncii şi la care s-a raportat instanţa de apel.

În raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză însă, instanţa de recurs constată că nu este fondată critica. Astfel, este adevărat că potrivit dispoziţiilor invocate de recurentă, termenele prevăzute de lege pentru desfăşurarea procedurii de concediere colectivă însumate pot depăşi durata de 30 de zile avută în vedere de instanţa de apel. Însă, potrivit aceloraşi dispoziţii legale evocate de recurentă, aceasta avea şi posibilitatea de a solicita şi obţine reducerea unora dintre termene. Astfel, termenul de minim 30 de zile cuprins între data notificării concedierii colective Inspectoratului Teritorial de Muncă şi data concedierii efective, prevăzut de art. 72 alin. (1) din Codul Muncii, putea fi redus la solicitarea motivată a oricărei părţi, în temeiul alin. (5) al aceluiaşi articol, astfel încât nu se poate susţine că perioada minimă de desfăşurare a procedurii de concediere colectivă s-ar întinde pe o durată de două luni.

În mod corect instanţa de apel nu a avut în vedere nici perioada anterioară procedurii de concediere colectivă, respectiv perioada în care a fost luată decizia managerială de efectuare a acestor concedieri, câtă vreme decizia recurentei de a nu solicita imediat rezilierea contractului ci de a suspenda executarea acestuia, şi de a menţine personalul la dispoziţia sa pentru perioada octombrie- decembrie 2010, nu poate fi imputată intimatei pârâte Poşta Română. Faţă de aceste considerente, instanţa de recurs constată că în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1086 din C. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta mai critică faptul că în mod greşit instanţa de apel ar fi apreciat că se impune respingerea integrală a cererii privind costurile cu logistica, respectiv rate de leasing, comisioane de închidere anticipată a contractului de leasing şi prime de asigurare, pentru lipsa legăturii de cauzalitate.

Şi în acest caz, însă, instanţa de recurs constată că au fost corect aplicate dispoziţiile art. 1086 din C. civ., câtă vreme, faţă de situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că acest prejudiciu nu se găseşte în legătură cauzală directă cu faptul care a generat neexecutarea obligaţiei. Chiar dacă recurenta susţine că a achiziţionat autovehiculele blindate exclusiv ca urmare a încheierii actului adiţional nr. x/08.11.2007, obligaţia acesteia de achitare a ratelor de leasing şi a primelor de asigurare, precum şi a comisioanelor de închidere anticipată nu constituie un prejudiciu direct generat de neexecutarea obligaţiilor contractuale ale intimatei pârâte.

Nu vor fi analizate criticile referitoare la certitudinea prejudiciului pretins, instanţa de recurs apreciind că acestea sunt critici de netemeinicie, astfel că nu pot fi analizate în recurs.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 9 al art. 304 din C. proc. civ., recurenta susţine că în mod greşit instanţa de apel, la soluţionarea cererii reconvenţionale, nu a ţinut cont de faptul că, neaplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 la atribuirea actelor adiţionale este imputabilă exclusiv intimatei pârâte CN Poşta Română, aspect reţinut ca atare de instanţele de contencios administrativ, astfel că aceasta nu ar putea solicita repunerea în situaţia anterioară încheierii actelor adiţionale anulate.

Critica este nefondată. Astfel, în acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recurs apreciază că pretinsa culpă exclusivă a intimatei pârâte CN Poşta Română la încheierea actelor adiţionale cu nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 nu poate constitui o excepţie de la repunerea părţilor în situaţia anterioară ca efect al nulităţii. Nu poate fi reţinută o culpă exclusivă a intimatei pârâte în nerespectarea procedurii de încheiere a actelor adiţionale, câtă vreme şi recurenta A. avea posibilitatea să refuze încheierea acestora pentru nerespectarea procedurii de atribuire prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, neputând invoca în favoarea sa nici necunoaşterea legii şi nici existenţa unei poziţii contractuale dezavantajoase în raport cu autoritatea contractantă.

De altfel, critica recurentei A., în sensul că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că recurenta nu ar fi avut niciodată, în mod obiectiv, posibilitatea cenzurării alegerii CN Poşta Română, în calitate de autoritate contractantă, de a parcurge procedura de atribuire prevăzută de Regulamentul intern al CN Poşta Română nr. 100/342/25.10.2001 privind organizarea şi desfăşurarea achiziţiilor de bunuri şi servicii la încheierea actelor adiţionale, este o critică de netemeinicie, care nu poate fi analizată în recurs.

De asemenea, recurenta nu a indicat temeiul legal care să impună menţinerea pentru trecut a efectelor actelor adiţionale anulate de instanţa de contencios şi a cărui încălcare să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Nici critica referitoare la imposibilitatea obiectivă a restituirii în cazul prestaţiilor succesive efectuate nu va fi reţinută, câtă vreme în speţă s-a dispus doar restituirea unor diferenţe de preţ, ca urmare a constatării nulităţii actelor adiţionale prin care au fost majorate tarifele iniţiale.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 564/2019 din 28 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A., o pimă critică vizează greşita obligare a sa la plata sumei de 572.450,28 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010, corespunzătoare serviciilor de B. pentru 134.378 km, în legătură cu care susţine că a fost achitată, potrivit dovezilor depuse la dosar.

Deşi recurenta a încadrat motivul de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Curtea urmează a-l analiza din perspectiva punctului 6 al aceluiaşi articol.

Astfel, prin acest motiv de recurs este sancţionată încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată ce vizează pretenţia concret formulată. Deci motivul de nelegalitate are în vedere cadrul obiectiv al judecăţii - cererile sau pretenţiile formulate în cauză, iar instanţa a acordat părţii titulare a pretenţiei, mai mult decât a cerut (plus petita) ori ceea ce nu s-a cerut (extra petita), în ambele variante normative depăşindu-se cadrul procesual fixat de parte prin cererea cu care a învestit în mod legal instanţa, ipoteză în care ar fi încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.

Analizând susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia, respectiv facturile emise de reclamanta A. S.R.L. a căror contravaloare se solicită în cauză, se constată că factura nr. x/31.05.2010 nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că obligând recurenta pârâtă şi la plata acestei sume, instanţa de apel a dat ceea ce nu s-a cerut.

În consecinţă, critica fiind fondată, instanţa de recurs urmează să înlăture obligaţia pârâtei reclamante de plată a sumei de 572.450,28 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010, din suma stabilită cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai- august 2010, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume.

În privinţa criticii referitoare la faptul că instanţa în mod greşit a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 969 alin. (1), art. 970 alin. (1), art. 1082 şi art. 1084 din C. civ., fără să se limieze la dispoziţiile art. 9.4 din contract, invocate de reclamantă, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi "acordat mai mult decât s-a cerut ori nu a acordat ceea ce s-a cerut", motiv de recurs încadrat de recurentă la punctul 6 al art. 304 din C. proc. civ.

Din perspectiva celor susţinute de recurentă însă, criticile acesteia sunt nefondate, întrucât pe de-o parte, se constată că reclamanta A. S.R.L. a indicat în mod expres în cererea de chemare în judecată dispoziţiile legale pe care şi-a întemeiat cererea şi a căror incidenţă a fos reţinută în cauză, iar pe de altă parte, procedând la analiza incidenţei dispoziţiilor legale evocate, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece a analizat situaţia de fapt şi a verificat aplicarea legii de către prima instanţă prin prisma dispoziţiilor legale direct incidente, dând faptelor şi, implicit, criticilor din motivele de apel, o corectă calificare juridică, soluţie impusă instanţelor în toate fazele procesuale prin regula enunţată de art. 129 alin. (6) din C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta susţine că invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către reclamanta intimată A. S.R.L. nu poate conferi acesteia dreptul de a abţine daune interese, deoarece efectele suspendării contractului nu trebuie confundate cu efectele denunţării sau rezilierii acestuia.

Aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel însă, în temeiul relaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi, creditorul obligaţiei nexecutate are un drept de opţiune între invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi rezilierea acestuia, în fiecare caz având dreptul să obţină şi obligarea părţii culpabile pentru neexecutare la plata de daune interese pentru prejudiciul creat, în temeiul dispoziţiilor art. 1082 din C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, partea culpabilă de producerea unui prejudiciu (prin neexecutarea sau executarea necorspunzătoare a unei obligaţii contractuale) poate fi obligată la repararea acestuia chiar dacă nu s-a solicitat şi desfiinţarea contractului, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1082 din C. civ. nu impun nicio condiţie în acest sens.

Mai critică recurenta aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1082 din C. civ. şi în privinţa cheltuielilor suportate de reclamanta A. S.R.L. cu personalul activ şi cu cel inactiv, susţinând că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că acestea sunt imputabile recurentei şi că se află într-o legătură de cauzalitate cu vreo conduită imputabilă acesteia.

Cu privire la acest aspect, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, şi care nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs, conduita imputabilă reţinută în sarcina recurentei a fost neîndeplinirea obligaţiei de plată a serviciilor prestate de reclamantă, ceea ce a determinat reclamanta A. S.R.L. să suspende furnizarea serviciilor, în condiţiile în care a continuat să suporte cheltuieli cu personalul angajat pentru prestarea serviciilor respective. În consecinţă, dispoziţiile legale criticate sunt incidente în speţă, fiind corect aplicate de către instanţele de fond. Împrejurarea că reclamanta A. S.R.L. a ales să suspende executarea contractului şi nu să-l denunţe, nu poate duce la o altă cocluzie, câtă vreme s-a reţinut că prejudiciul s-a produs ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de recurentă, independent de modalitatea în care reclamanta a înţeles să solicite repararea acestui prejudiciu.

Referitor la întinderea prejudiciului, contrar criticilor recurentei, instanţa de apel nu obligat recurenta să suporte integral costurile deciziei reclamantei A. S.R.L. de a ţine la dispoziţia sa timp de patru luni salariaţii ce ar fi trebuit să fie impilcaţi în prestarea serviciilor suspendate. Astfel, s-a reţinut în mod expres că pârâta CN Poşta Română "poate fi obligată doar la plata cheltuielilor salariale (tichete masă, venit brut, contribuţii sociale, cheltuieli cu salariile) aferente lunii septembrie 2010, respectiv perioadei imediat următoare suspendării contractului, în considerarea perioadei de termen de preaviz pentru desfiinţarea contractului de muncă din motive neimputabile angajatului, conform art. 73 din Codul muncii."

Critica privind caracterul incert al prejudiciului, susţinută de recurentă prin faptul că din analiza raportului de expertiză întocmit în cauză ar rezulta fără echivoc că salariaţii pentru care a fost obligată la suportarea costurilor ar fi fost folosiţi de către reclamantă şi pentru alte contracte comerciale, recurenta pârâtă nefiind singurul beneficiar al serviciilor prestate de reclamantă, este o critică de nelegalitate, vizând modalitatea de interpretare a probelor administrate în cauză şi respectiv situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, astfel că nu poate fi analizată în recurs.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. recurenta pârâtă reclamantă CN Poşta Română critică neadmiterea în integralitate a cererii reconvenţionale, aşa cum a fost modificată şi precizată în apel.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte şi nu obiectul acţiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, şi nu are în vedere o pretins greşită interpretare a cererii reconvenţionale sau a modificărilor şi precizărilor la aceasta.

Criticile formulate în privinţa greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 294 din C. proc. civ., referitoare la schimbarea cauzei şi a obietului cererii reconvenţionale în apel, se subscriu, mai degrabă, motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 din acelaşi cod, referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi, ca atare, vor fi analizate în considerentele ce succed.

Aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, prin cererea de reconvenţională recurenta CN Poşta Română a solicitat obligarea reclamantei pârâte A. la restituirea sumei plătite în plus (în temeiul actelor adiţionale a căror nulitate absolută a fost constatată pe cale judecătorească) peste obligaţia de plată asumată prin contract. Totodată, prin cererea reconvenţională nu a fost formulat un capăt de cerere privind plata dobânzii aferente acestei sume.

Ulterior, în faţa instanţei de apel, în privinţa contravalorii serviciilor de transport rural, recurenta şi-a modificat cererea iniţială, solicitând restituirea diferenţei dintre sumele facturate pentru acest serviciu de către reclamanta pârâtă A., conform tarifelor stabilite prin actele adiţionale, şi costurile aferente suportate de acestea, pe parcursul derulării contractului.

Este adevărat că atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin apel recurenta a solicitat restituirea unei diferenţe plătite în plus, însă prin raportarea în mod diferit odată la preţul iniţial stabilit prin contract, iar mai apoi la costurile efective suportate de reclamantă pentru prestarea serviciului de transport rural, în mod evident recurenta CN Poşta Română a modificat obiectul şi cauza cererii iniţiale, contrar dispoziţiilor art. 294 din C. proc. civ.

Susţinerea recurentei în sensul că nu ar fi putut solicita în faţa primei instanţe diferenţa plătită în plus faţă de costurile suportate de reclamanta pârâtă A. pentru efectuarea serviciului de transport rural, deoarece abia în apel i-a fost încuviinţată solicitarea privind efectuarea unei expertize pentru determinarea acestor costuri, este neîntemeiată.

Astfel, în virtutea principiului disponibilităţii, reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii, prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv al cererii reconvenţionale, ce vizează pretenţia concret formulată. În speţă nimic nu împiedica recurenta, reclamantă în cererea reconvenţională pe care a formulat-o împotriva pârâtei A., să solicite de la început restituirea diferenţei plătite în plus faţă de costurile suportate de pârâtă pentru prestarea serviciului de transport rural şi nu a diferenţei plătite în plus faţă de obligaţia iniţială asumată prin contract. Împrejurarea că nu ar fi cunoscut de la început suma exactă, nu era de natură a o împiedica să se raporteze încă de la data formulării cererii reconvenţionale la reperele avute în vedere ulterior, în faţa instanţei de apel, deoarece independent de efectuarea expertizei, diferenţele apreciate ca fiind plătite în plus puteau fi raportate la costurile aferente serviciului de transport rural prestat de intimata A., în lipsa unui preţ valabil stabilit pentru acest tip de serviciu în contractul iniţial.

Pe de altă parte, textul art. 294 din C. proc. civ. interzice schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel, indiferent de motivele pe care ar putea să le invoce partea pentru a justifica o astfe de modificare.

Nici posibilitatea formulării capătului de cerere privind plata dobânzii legale nu este condiţionată de efectuarea vreunei expertize, astfel că atâta timp cât prima instanţă nu a fost legal învestită, prin cererea reconvenţională, cu un asemenea capăt de cerere, formularea lui direct în apel nu este permisă.

Nefondată este şi critica privind încălcarea sau aplicarea greşită a regulilor îmbogăţirii fără justă cauză în privinţa soluţiei instanţei de apel referitoare la sumele plătite pentru transportul rural, câtă vreme instanţa a arătat în mod expres şi a motivat de ce nu poate analiza pe fond cererea recurentei, aşa cum a fost modificată în apel.

Este adevărat că nu există diferenţe de rigm juridic între serviciile de transport rural facturate pentru intervalul mai- august 2010 şi cele facturate aterior, în baza tarifului negociat prin actele adiţionale anulate de instanţele de contencios administrativ, însă reclamanta A. a solicitat de la început obligarea recurentei la suportarea costurilor aferente acestor servicii pentru intervalul mai- august 2010, în timp ce recurenta a solicitat obligarea reclamantei la restituirea sumelor plătite în plus faţă de costurile aferente abia în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că în mod corect instanţa de apel nu a mai analizat această cerere pe fond.

Aşa cum în mod expres a arătat şi instanţa de apel, motivul pentru care nu a fost analizată cererea recurentei de repunere în situaţia anterioară încheieii actelor adiţionale (anulate de instanţa de contencios adminitrativ) prin raportare la diferenţa dintre suma de bani achitată pentru prestarea acestor servicii şi costurile suportate de reclamantă, l-a constituit împrejurarea că prin cererea reconvenţională formulată în faţa primei instanţe, recurenta CN Poşta Română S.A. nu a solicitat repunerea în situaţia anterioară în această modalitate.

Faţă de aceste considerente, sunt lipsite de relevanţă trimierile recurentei la jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară chiar şi în cazul constatării nulităţii contractelor cu executare succesivă.

În consecinţă, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., recursul recurentei-pârâte COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. urmează a fi admis, cu consecinţa modificării în parte a decizia recurate, în sensul înlăturării obligaţiei acesteia de plată a sumei de 572.450,28 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010, din suma stabilită cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai- august 2010, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume. Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În privinţa cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, instanţa va respinge ca neîntemeiate cererile ambelor părţi, faţă de caracterul nefondat al criticilor din ambele recursuri. În privinţa motivului de recurs găsit ca fiind fondat, instanţa apreciază că, faţă de poziţia procesuală a intimatei reclamante, nu se poate reţine vreo culpă procesuală în sarcina acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 564/2019 din 28 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei reclamante de plată a sumei de 572.450,28 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.05.2010, din suma stabilită cu titlu de preţ al serviciilor prestate în perioada mai- august 2010, precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume.

Menţine, în rest, decizia recurată.

Respinge, ca neîntemeiate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de recurenta reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ POŞTA ROMÂNĂ S.A..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2019.