Territorial incompetence in labor disputes and the binding effect of the first-instance jurisdictional ruling

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A., a solicitat:

I. în principal

- anularea Hotărârii nr. 77 din 23.02.2018, emisă de Adunarea Generală a Acţionarilor Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN), prin care au fost prelungite mandatele a trei membri în Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN, din care doi tot "din rândul funcţionarilor publici sau altor categorii de personal din cadrul autorităţii publice tutelare ori din cadrul altor autorităţi sau instituţii publice", respectiv:

1. domnul B. în calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN;

2. doamna C. în calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, contrar dispoziţiilor art. 28 alin. (5) şi art. 29 alin. (5) şi următoarele din Legea nr. 111/2016 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice;

II. în subsidiar

• anularea actelor subsecvente emise de Consiliului de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, respectiv anularea Deciziei nr. 3/23.02.2018 emisă de Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN; anularea Deciziei nr. 4/28.02.2018 emisă de Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN;

• să se constate faptul că Adunarea Generală a Acţionarilor F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN şi directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN. au încălcat prevederile art. 31 din Constituţia României şi prevederile art. 51 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 din data de 30 noiembrie 2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată de Legea nr. 111/2016, cu privire la transparenţa procedurilor impuse prin Ordonanţa cu privire la obligaţiile de informare şi consultare;

III. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

La data de 26 iulie 2018 reclamantul a depus cerere de modificare şi completare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei:

I. Constatarea nulităţii Hotărârii nr. 77/23.02.2018 a Adunării generale a Acţionarilor pârâtei F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN;

II. Constatarea nulităţii actelor subsecvente Hotărârii AGA a cărei nulitate a solicitat-o a fi pronunţată la capătul I de cerere, respectiv:

a) constatarea nulităţii Deciziei nr. 3/23.02.2018, emisă de Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. - S.A. - IFN;

b) constatarea nulităţii Deciziei nr. 4/28.02.2018, emisă de Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN şi a Anexei "Contractul privind exercitarea mandatului de Director general Adjunct încheiat între director general adjunct D. şi Consiliul de administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN";

c) constatarea nulităţii Deciziei nr. 5/07.03.2018, emisă de Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN privind exercitarea mandatului de Director General de d-l E. şi a anexei "Contractul privind exercitarea mandatului de director general încheiat între director general E. şi Consiliul de administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, cu consecinţa:

c.1) constatării nulităţii Ordinului nr. 119/25.05.2018, prin care se modifică unilateral contractul individual de muncă nr. x/15.05.2017, diminuându-se cu 30% salariul de încadrare şi cu 50% salariul net; prin acelaşi ordin s-a schimbat unilateral locul de muncă, în sensul că reclamantul a fost trimis la 300 de km distanţă de locul muncii şi, respectiv de familie, încălcându-se astfel prevederile art. 41 şi art. 50 din Codul muncii.

III. să se constate faptul că Adunarea Generală a Acţionarilor F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Consiliul de Administraţie al F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN şi directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN au încălcat prevederile art. 31 din Constituţia României şi art. 51 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 din 30 noiembrie 2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată de Legea nr. 111/2016, cu privire la transparenţa procedurilor impuse prin Ordonanţa cu privire la obligaţiile de informare şi consultare;

IV. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

Prin sentinţa civilă nr. 3844 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A., astfel cum a fost modificată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 2017 din 27 noiembrie 2019, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3844/18.12.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A.; s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinului nr. 119/25.05.2018; s-a trimis cauza spre soluţionarea acestui capăt de cerere la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

În argumentarea acestei decizii, s-a reţinut, în esenţă, că este corectă soluţia Tribunalului Bucureşti de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect anularea Hotărârii AGA F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN nr. 77/23.02.2018 şi a deciziilor Consiliului de Administraţie nr. 3/23.02.2018, nr. 4/28.02.2018 şi nr. 5/07.03.2018, însă Curtea a constatat că prin ordinul nr. 119/25.05.2018 emis de directorul general al F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN s-au dispus măsuri care îl vizează în mod direct pe apelantul-reclamant.

Astfel, instanţa de apel a arătat că prin acest ordin s-a dispus încheierea, începând cu data de 25 mai 2018, a unui act adiţional la contractul individual de muncă nr. x/15.05.2017 al domnului A., prin care să fie modificate următoarele elemente ale contractului: felul muncii - post similar de conducere celui deţinut anterior - director sucursală; locul muncii - F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, Sucursala Bacău; salariul de bază brut lunar: 19.800 RON, nivel maxim conform grilei de salarizare anexă la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în sensul că apelantul-reclamant are calitate procesuală activă în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect ordinul nr. 119/25.05.2018.

Întrucât acest act priveşte raporturile de muncă ale apelantului-reclamant, s-a reţinut că devin incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

De asemenea, s-a arătat că soluţionarea în primă instanţă a conflictelor de muncă presupune o alcătuire a completului din care fac parte şi doi asistenţi judiciari.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018*, la data de 7 februarie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 2037 din 19 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. S.A., în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a arătat că reclamantul a fost citat cu menţiunea de a preciza dacă la data introducerii acţiunii avea domiciliul/resedinţa/locul de muncă în Municipiul Bucureşti şi de a depune înscrisuri doveditoare în acest sens, însă acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de judecată.

La termenul de judecată din 19 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamantul are domiciliul în Constanţa, judeţul Constanţa, motiv pentru care, a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

A reţinut că între reclamant şi pârâtă au existat raporturi de muncă şi că reclamantul nu a făcut dovada faptului că, la data introducerii acţiunii, locul său de muncă se afla în Municipiul Bucureşti.

Au fost evocate prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit cărora "cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau resedinţa".

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că domiciliul reclamantului se află în Municipiul Constanţa, judeţul Constanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 (în vigoare la data introducerii acţiunii), "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", competenţa reglementată de acest text de lege fiind una teritorială exclusivă.

S-a conchis în sensul că aparţine Tribunalului Constanţa competenţa de soluţionare a cauzei, întrucât domiciliul reclamantului se află pe raza judeţului Constanţa şi nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte, cu certitudine, locul de muncă al reclamantului la data introducerii acţiunii.

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 2208 din 23 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa şi a trimis cauza privind pe reclamantul A. şi pe pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. S.A. la Tribunalul Bucureşti, spre competentă soluţionare; de asemenea, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Tribunalul Constanţa a apreciat că este întemeiată excepţia necompetenţei sale teritoriale pentru următoarele argumente:

Necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie să fie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În forma iniţială, textul articolului 130 din C. proc. civ. prevedea ca limită "nu mai târziu de terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe", formularea fiind eliminată prin Legea nr. 76/2012.

S-a constatat că noţiunea de "primă zi de înfăţişare" (potrivit codului anterior, primul termen cu procedura de citare legal îndeplinită şi la care părţile pot pune concluzii) a fost înlocuită cu noţiunea de "prim termen la care părţile sunt legal citate".

Această modificare are menirea să accelereze desfăşurarea procesului, deoarece condiţia suplimentară a posibilităţii de a pune concluzii este de natură, de regulă, să ducă la amânări sau la modificări, completări de cereri sau invocarea altor incidente procedurale.

În legătură cu momentul până la care se poate invoca excepţia, Tribunalul Constanţa a reţinut următoarele:

- necompetenţa absolută nu mai poate fi invocată direct în apel sau în recurs;

- instanţa de control judiciar nu ar mai putea invoca, din oficiu, încălcarea de către instanţele inferioare a normelor imperative de competenţă teritorială;

- necompetenţa teritorială absolută nu mai poate să fie invocată nici în cursul rejudecării după anularea sau casarea cu trimitere, în condiţiile art. 480 alin. (3) şi art. 498 alin. (2) din C. proc. civ., pentru că, în aceste cazuri, a existat un termen până la care trebuia invocată excepţia de necompetenţă şi s-a finalizat şi etapa cercetării procesului. Doar dacă anularea sau casarea s-a dispus pentru lipsă de procedură încă de la debutul judecăţii şi lipsa de procedură s-a perpetuat pe tot parcursul procesului, devin incidente prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

Dispoziţia cuprinsă în art. 130 din C. proc. civ. nu înlătură cu totul ipotezele posibile de invocare a necompetenţei în instanţa de apel sau chiar în instanţa de recurs, având în vedere că încheierea prin care instanţa se declară competentă poate fi atacată odată cu hotărârea pronunţată în cauză [art. 132 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ..]. Astfel, dacă instanţa, considerând că părţile au fost legal citate, a procedat la soluţionarea litigiului, ignorându-şi necompetenţa generală şi de ordine publică, partea va putea ca, atacând hotărârea odată cu fondul, să supună atenţiei instanţei de control judiciar şi necompetenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată; dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă (art. 480 alin. (4) C. proc. civ.).

Prin noile reglementări în materie de competenţă s-a dorit, din motive de celeritate, tranşarea încă de la primul termen de judecată şi a incidentelor cu privire la competenţa teritorială de ordine publică.

În cauză, având în vedere momentul procesual până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă în cazul încălcării unor norme de competenţă teritorială absolută (cum este şi norma instituită de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii), Tribunalul Constanţa a considerat că, în rejudecare, competenţa de soluţionare a pricinii, cu respectarea limitelor stabilite de instanţa de apel, revine instanţei iniţial învestite şi care a soluţionat cauza în fond, în primul ciclu procesual, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Această concluzie este fundamentată pe următoarele aspecte:

- excepţia de necompetenţă teritorială nu a fost invocată în faţa primei instanţe, în primul ciclu procesual, până la momentul limită prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

- necompetenţa teritorială nu a făcut obiect de discuţie în apel şi, prin urmare, nu a fost avută în vedere la pronunţarea deciziei de anulare în parte a sentinţei civile nr. 3844/18.12.2018, cu trimiterea cauzei spre rejudecare;

- instanţa de control judiciar nu a dispus anularea pentru lipsă de procedură pe tot parcursul procesului în primă instanţă, astfel încât excepţia de necompetenţă teritorială să poată fi invocată în rejudecare.

În condiţiile arătate, având în vedere că încheierea prin care instanţa iniţial învestită s-a declarat competentă a dobândit caracter definitiv, iar instanţa de apel a trimis cauza, în urma anulării, la Tribunalul Bucureşti, această instanţă rămâne competentă teritorial să rejudece cauza în fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 7 octombrie 2020.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, aplicabilă la data iniţierii procesului (08.03.2018), "Necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie să fie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".

Totodată, articolul 131 alin. (1) din acelaşi cod stabileşte că "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că excepţia de necompetenţă materială sau teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Conform art. 235 C. proc. civ., încheierea interlocutorie este acea încheiere prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Deşi textul de lege nu specifică, în mod evident, încheierea interlocutorie prejudecă fondul, motiv pentru care instanţa de judecată nu mai poate reveni asupra ei. Această ultimă caracteristică reiese fără niciun dubiu din prevederile art. 429-430 C. proc. civ., care stabilesc că, după pronunţarea hotărârii [încheierea este o hotărâre, astfel cum prevede art. 424 alin. (5) din C. proc. civ..], instanţa de judecată se dezînvesteşte şi niciun judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale, urmând ca, în privinţa problemelor tranşate, să opereze autoritatea de lucru judecat. Chiar dacă după pronunţarea unei încheieri interlocutorii instanţa de judecată nu se dezînvesteşte de judecata dosarului, se poate considera că se dezînvesteşte de incidentul soluţionat prin intermediul încheierii interlocutorii, întrucât nu va mai putea lua în discuţie aspectele astfel soluţionate.

În speţă, prin încheierea din 17 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, instanţa de judecată a constatat competenţa sa generală, materială şi teritorială, în conformitate cu prevederile art. 132 din Legea nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, raportat la art. 95 alin. (1) pct. 1 şi art. 107 din C. proc. civ.

Această încheiere nu a fost atacată odată cu hotărârea pronunţată în cauză, astfel încât are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Mai mult, Înalta Curte reţine că printr-o hotărâre definitivă instanţa de control judiciar a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect anularea ordinului nr. 119/25.05.2018 şi a trimis cauza spre soluţionarea acestui capăt de cerere la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131, raportat la art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.