Borrower consumer status under Law 193/2000 and Directive 93/13/CEE for business-purpose loans

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea adresată iniţial Judecătoriei Oradea la data de 30 august 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, cuprinsă la pct. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale din contractul de credit şi de garanţie nr. 324/15.10.2007, ca fiind abuzivă şi eliminarea acestei prevederi din contract, constatarea ca plată nedatorată a sumelor percepute de pârâtă în baza clauzei arătate mai sus şi obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, cu dobânda legală de la data perceperii lor şi până la data restituirii efective.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 66/09.01.2018, Judecătoria Oradea a declinat competenţa de soluţionare a prezentului dosar Tribunalului Bihor.

Prin sentinţa civilă nr. 166/LP/2018 din data de 5 iulie 2018 Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 3139,04 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 166/LP/2018 din data de 5 iulie 2018 pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, cuprinse la pct. 5.1 lit. a) din Condiţiile speciale din Contractul de credit şi de garanţie nr. 324/15.10.2007, ca fiind abuzivă şi eliminarea acestei prevederi din contract, precum şi constatării ca plată nedatorată a sumelor percepute de pârâtă în baza clauzei abuzive de la pct. 5.1 lit. a) din Condiţiile speciale din Contractul de credit şi de garanţie nr. 324/15.10.2007, cu obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, împreună cu dobânda legală calculată de la data perceperii lor şi până la data restituirii efective.

Împotriva sentinţei anterior menţionate a formulat apel şi pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B. şi schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul înlăturării considerentelor acesteia care au stat la baza motivării excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, înlocuirea considerentelor şi admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, derivată din lipsa calităţii de consumator, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

A solicitat, totodată, obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 158/C/2019 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii A. şi B. în contradictoriu cu intimata-apelantă C. S.R.L.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei nr. 166/LP/05.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B..

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

A menţinut dispoziţia de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei.

A obligat apelanţii-intimaţi A. şi B. să plătească apelantei C. S.R.L. suma de 9832,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Decizia a fost comunicată atât apelanţilor-reclamanţi A. şi B., la data de 7 iunie 2019, cât şi apelantei-pârâte C. S.R.L., la data de 11 iunie 2019 .

La data de 5 iulie 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 158/C/2019 din 7 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal .

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iulie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Au arătat că instanţa de apel a apreciat ca fondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi apelul formulat de reclamanţi a fost respins ca nefondat, în baza art. 480 C. proc. civ., fără a se analiza susţinerile ce vizează fondul cauzei.

Au menţionat, că decizia recurată a nesocotit dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi prevederile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Au arătat că noţiunea de "consumator" este definită de textul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi de cel al art. 2 din O.G. nr. 9/2002, ca fiind persoana fizică ce "acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale", iar art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale.

Ca atare, în acord cu jurisprudenţa CJUE, au considerat că, în sensul articolului 2 lit. b) din Directiva 93/13, noţiunea de "consumator" are un caracter obiectiv (C-110/14 Costea) şi trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcţional, respectiv dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activităţi străine de exercitarea unei profesii, deoarece doar contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecţie a consumatorului, o asemenea protecţie nefiind justificată în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (C-464/01 Gruber).

În acest sens, au precizat că au încheiat contractul de credit în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natura profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat, astfel cum rezultă din chiar textul contractului de credit, care face referire la "nevoi personale nenominalizate".

Instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe simple presupuneri, considerând că e greu de crezut că reclamanţii au împrumutat această sumă pentru nevoi private, precum achiziţia unei maşini, efectuarea unor călătorii.

Întrucât, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi deţin calitatea de consumatori, au apreciat că respectivul contract bancar ce face obiectul cauzei intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, conform art. 4 din lege.

În legătură cu condiţia lipsei negocierii directe a clauzei privind comisionul de acordare, au precizat că, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, intimata-pârâtă are obligaţia de a prezenta probele relevante în acest sens, în caz contrar operând prezumţia caracterului abuziv al clauzei.

Au susţinut că în contract nu este definit şi nici detaliat comisionul de acordare credit, fiind îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât pârâta a perceput un comision fără a fi precizat scopul acestui comision sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestuia, fără ca recurenţii să primească în schimb un bun sau un serviciu şi fără a exista eventualitatea unei contraprestaţii pe parcursul derulării contractului.

Dacă justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, au arătat că nu se explică cuantumul acestuia, invariabil de 0,6%, şi nici cuantumul de 108.000 Euro.

Dimpotrivă, au precizat că acest comision generează alte costuri, precum creditul principal acordat şi anume: dobânzi, comisioane, dobânzi penalizatoare, etc., deoarece, deşi reclamanţii au primit efectiv suma de 392.000 Euro, aceştia au achitat toate costurile menţionate în contract pentru suma de 500.000 Euro, care include şi comisionul de acordare de 108.000 Euro.

Au invocat încălcarea, astfel, a dreptului menţionat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, acuzând o practică comercială înşelătoare a pârâtei, potrivit definiţiei reglementate la articolul 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007.

Au mai precizat că în contractul de credit nu se regăseşte modalitatea de calcul a comisionului de "analiză dosar", care este calculat ca procent din suma împrumutată, nu în raport cu volumul de muncă depus sau complexitatea analizării dosarului clientului.

Dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este, în opinia recurenţilor-reclamanţi, contrar cerinţelor bunei credinţe, întrucât această clauză a fost impusă, pârâta folosindu-se de conţinutul preformulat al contractului şi profitând de constrângerea economică a consumatorului, care avea nevoie de acordarea creditului.

În ceea ce priveşte condiţia ca această clauză să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuşi caracterul adecvat al preţului sau contra prestaţiei, raportat la serviciile furnizate, au subliniat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput), precum şi la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

Or, în opinia recurenţilor-reclamanţi, clauza menţionată mai sus nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, fiind afectată de nulitate absolută, ca urmare a caracterului ei abuziv, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Au solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Prin adresa emisă prin grija instanţei la data de 16 iulie 2019, intimatei-pârâte C. S.A. i s-a comunicat recursul formulat de recurenţii-reclamanţi şi i s-a pus în vedere să depună la dosar, în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, întâmpinare şi înscrisuri doveditoare.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare în cauză, la data de 19 august 2019, solicitând respingerea căii de atac declarate şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Recurenţilor-reclamanţi li s-a comunicat întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, fiind încunoştinţaţi că pot formula răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la primirea acestui act.

Aceştia nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost investită, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurenţi, deoarece calea de atac, dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenţii solicită reevaluarea materialului probator, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia dată de instanţa de apel sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi prevederilor art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (în continuare "Directiva"), susţinând că au calitatea de consumatori în sensul legislaţiei protecţiei consumatorilor, contractul de credit fiind încheiat în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor reprezintă o legislaţie specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situaţiilor în care se poate reţine o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispoziţiilor legislaţiei de protecţie fiind contrară scopurilor acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Definiţia consumatorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care arată că "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale" exclude practic, prin enumerarea foarte vastă, pe care o face, activităţile lucrative (profitabile) de la aplicarea legislaţiei speciale.

În esenţă, pentru a ne afla în prezenţa unui consumator, trebuie pe de o parte, să fie vorba de o persoană fizică sau grup de persoane fizice, iar pe de altă parte, obiectul specific al contractului să fie utilizat în scop de consum.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din Directivă este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Din practica constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte reţine că pentru a verifica în ce măsură reclamantul este consumator, instanţa este chemată să analizeze, în raport de probatoriul administrat, care este în concret nevoia pe care reclamantul a avut să o acopere atunci când a intrat în raportul juridic contestat şi a contractat serviciul prestat de bancă.

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi prevederile art. 2 lit. b) din Directivă, jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, precum şi dispoziţiile legale incidente, reţinând că reclamanţii nu îndeplinesc condiţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, situându-se în afara sferei de protecţie a legislaţiei protecţiei consumatorilor şi, respectiv a Directivei.

Instanţa de apel a acţionat în limitele de competenţă recunoscute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei şi a legii naţionale de transpunere, instanţa naţională trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanţa de apel a făcut o evaluare a calităţii reclamanţilor prin raportare la noţiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă şi în cea europeană, reţinând că reclamanţii, apar ca persoane care desfăşoară activitate de natură economică, întrucât era efectuată în scopul obţinerii de venituri şi avea un caracter de continuitate, fiind profesionişti nu consumatori în înţelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi nu pot beneficia de protecţia desemnată de Directivă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că prezumţia relativă că reclamanţii au contractat creditul pentru nevoi de consum a fost răsturnată, reclamanţii împrumutând bani în scopul obţinerii de profit (respectiv pentru finanţarea afacerilor pe care le desfăşurau în domeniul imobiliar), scop care se subscrie unor preocupări de afaceri, unei activităţi comerciale, astfel că reclamanţii nu se încadrează în noţiunea de consumator reglementată de Legea nr. 193/2000.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii.

Din această perspectivă criticile referitoare la reţinerea greşită a situaţiei de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiei pronunţate în apel.

Faţă de soluţia dată excepţiei lipsei capacităţii procesuale active, instanţa de apel corect nu a mai interpretat art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare şi nu a mai analizat susţinerile reclamanţilor ce vizează fondul cauzei.

Având în vedere considerentele, mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurenţilor nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 5.623,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 158/C/2019 - A din 07 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 5.623,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2020.