Privatization share transfer nullity and prescription for post-privatization monitoring obligations

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 18.07.2017 sub nr. x/2017, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., S.C. B. S.A. şi C. să dispună:obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON penalităţi contractuale conform prevederilor art. 9.4 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii S.C. B. S.A. nr. CT 18/9.05.2003, cu dobândă legală calculată de la data notificării până la data încasării sumei de către reclamantă, cu menţiunea ca dobânzile datorate de la data notificării plăţii şi până la data introducerii acţiunii sunt în cuantum de 888,27 RON să se calculeze în continuare până la încasarea sumei;obligarea pârâtei A. S.R.L. şi B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni ale societăţii B. S.A. Constanţa nr. 18/9.05.2003, în baza contractului, respectiv în baza dispoziţiilor art. 8 şi art. 9 din O.G. nr. 25/2002, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii până la îndeplinirea obligaţiei; constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune a acţiunilor intervenite între pârâtă şi copârâtă înregistrate în registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară cesiunii.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969, 970 C. civ., art. 8 din O.G. nr. 25/2002modificată şi completată, Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 şi O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea interlocutorie din data de 27.11.2017 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A. şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.A., invocate de această pârâtă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune, prima instanţă a constatat că indiferent de legea aplicabilă, acest capăt de cerere este imprescriptibil, atât în în conformitate cu Decretul nr. 167/1958 cât şi potrivit C. civ.

Privitor la cererea de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor convenţionale, conform art. 9.4 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni ale societăţii B. S.A., tribunalul a constatat că momentul naşterii dreptului la acţiune este cel la care reclamanta a aflat despre perfectarea contractului de cesiune respectiv 17.07.2014, nereţinându-se apărarea pârâtelor în sensul că data la care reclamanta a cunoscut naşterea dreptului la acţiune a fost data de 15.12.2013, ca urmare a înscrierii contractului în registrul comerţului, nefăcându-se o astfel de dovadă.

Prima instanţă a constatat că termenul de prescripţie aplicabil în cauză, este cel general, de drept comun prevăzut de art. 2517 din noul C. civ., şi nu termenul special prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002 invocat de către pârâte, fiind incidente dispoziţiile tezei a doua a textului legal, care se referă la excepţia de la termenul de prescripţie special, excepţie ce determină aplicarea termenului general întrucât obiectul cererii se circumscrie noţiunii de executare a contractului.

Dat fiind că momentul de început al termenul de prescripţie a fost stabilit la data de 17.07.2014, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 12.07.2017, conform menţiunii privind recipisa de pe plicul adresat instanţei, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în cadrul termenului legal de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Aceleaşi considerente au fost reţinute ca fiind valabile şi pentru capătul de cerere privind obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinirea a unor obligaţii contractuale, fiind tot o acţiune de natura celor care se încadrează în situaţia de excepţie a textului legal invocat şi despre care reclamanta a luat cunoştinţă de naşterea dreptului la acţiune tot la data de 17.07.2014, indiferent de scadenţa stabilită prin contract pentru obligaţiile a căror neîndeplinire se invocă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.A., prima instanţă a constatat că, în raport de art. 36 C. proc. civ., aceasta este întemeiată, dat fiind că această pârâtă nu este parte contractantă nici în contractul de privatizare şi nici în cel de cesiune de acţiuni.

Tribunalul a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii tezei a II-a a capătului de cerere al doilea prin care s-a solicitat aplicarea unei sancţiuni privind plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii şi până la îndeplinirea obligaţiei.

Prin încheierea din data de 20.02.2018, a fost unită cu fondul excepţia lipsei de obiect invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. şi admisă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii, reţinând în esenţă că acţiunii îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., care tratează instituţia penalităţilor aplicabile de instanţa de executare, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor de a face sau a nu face, intuitu personae, în cuprinsul art. 906 C. proc. civ. A reţinut prima instanţă că aceste dispoziţii se aplică doar după existenţa unui titlu executoriu, titlu pe care reclamanta tinde să îl obţină prin prezenta acţiune şi că nu sunt aplicabile motivele invocate referitoare la caracterul executoriu al contractului de privatizare, care prezintă această trăsătură doar în ceea ce priveşte plata preţului.

Prin sentinţa civilă nr. 743 din 08.05.2018 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei de obiect, invocată de pârâta S.C. A. S.R.L.. A respins ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, acţiunea civilă introdusă de reclamanta Autoritatea pentru valorificarea activelor statului (A.A.A.S) în contradictoriu cu pârâta S.C. B.. A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată, formulat de reclamanta AAAS în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. şi C.. A respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanta AAAS în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.R.L. şi C.. A obligat pe reclamanta AAAS să plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 5547,07 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a primelor două capete prima instanţăa constatat că obiectul primului capăt de cerere este reprezentat de penalităţile contractuale, deci pretenţii rezultate din nerespectarea obligaţiilor contractuale, iar al doilea capăt de cerere are ca obiect obligarea pârâtelor la o anumită acţiune către reclamantă. Pârâta A. S.R.L. a afirmat că aceste capete de cerere ar fi rămas fără obiect ca urmare a predării unei părţi din bunurile S.C. B. S.A. în urma divizării către societăţile nou înfiinţate. Coroborând aceste aspecte, prima instanţăa constatat că, de fapt, se tinde la o apărare de fond în sensul că, urmare a divizării, obligaţiile a căror respectare se solicită nu mai existau. Pe de altă parte, pretenţiile reclamantei nefiind aduse la îndeplinire există în continuare, iar posibilitatea de a fi fost sau nu îndeplinite trebuie analizată pe fond.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că reclamanta a invocat faptul că pârâta S.C. A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală care corespunde dispoziţiilor legale menţionate în art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi faptul că pârâtele au fost puse în întârziere în ceea ce priveşte comunicarea situaţiei obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării societăţii. Reclamanta însă, nu a făcut dovada faptului că în afară de cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate din anul 2000, ar mai fi existat şi altele obţinute după data încheierii contractului de vânzare cumpărare, iar solicitarea formulată către pârâtă de a depune o declaraţie pe proprie răspundere că nu era îndreptăţită să mai obţină certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a reţinut ca lipsită de temei legal şi contractual.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei că pârâta nu a îndeplinit obligaţia de comunicare a documentelor solicitate, aşa cum stabileşte art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, prima instanţă a constatat că spre deosebire de dispoziţia legală care prevede obligativitatea comunicării unui raport de către cumpărător, dispoziţia convenţională prevede obligativitatea asigurării accesului vânzătorului la verificarea îndeplinirii obligaţiilor. Prin urmare, părţile au înţeles să deroge de la reglementarea de drept comun, ceea ce echivalează cu faptul că pârâta cumpărător nu era obligată la comunicarea unui raport asupra stadiului îndeplinirii obligaţiilor contractuale, fiind deschisă posibilitatea pentru reclamanta vânzătoare de a verifica oricând acest aspect.

Aceste considerente au fost reţinute valabile şi în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la necomunicarea documentelor referitoare la modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul colectiv şi contractele individuale de muncă, menţinerea numărului de salariaţi, respectarea legislaţiei privind protecţia socială.

Reclamanta a motivat obligaţia pârâtei de transmitere a raportului şi a documentelor însoţitoare pe prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, omiţând că prin contractul de privatizare, părţile au derogat de la norma generală şi au stabilit o altă modalitate de verificare a stadiului îndeplinirii obligaţiilor de către cumpărător, procedură în care vânzătorul urma să facă verificările necesare pe baza unei notificări comunicate cu 15 zile anterior verificării. Or, reclamanta nu a manifestat vreodată intenţia de a efectua astfel de verificări, emiţând adrese în baza unei prevederi legale cu caracter general, care nu se aplică raporturilor dintre părţi.

În ceea ce priveşte aceste obligaţii, pretins a fi neîndeplinite şi indicate de reclamantă ca fiind reglementate de art. 8.5, 8.6, 8.7 şi 8.8 din contract, prima instanţă le-a analizat conţinutul şi a constatat că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei în probaţiune, rezultă că anexele nr. 3 şi 5 ale contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, reprezintă contractul colectiv de muncă şi avizul de mediu, care fac parte integrantă din contract, prin urmare odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a preluat toate drepturile şi obligaţiile din contractul colectiv de muncă, inclusiv din legislaţia muncii.

În ceea ce priveşte obligaţia de aprobare a plăţilor pentru reprezentantul în AGA şi CA, în chiar cuprinsul contractului se face menţiune că la cererea cumpărătorului, vânzătorul a furnizat cadrul legal şi normele legale referitoare la aceste plăţi, iar reclamanta a menţionat că nu există alte documente referitor la această obligaţie.

Referitor la păstrarea numărului de angajaţi, instanţa a constatat că, având în vedere atribuţiile unui acţionar în desfăşurarea activităţii societăţii, cât timp nu s-a făcut dovada conform art. 249 C. proc. civ. a propunerii, susţinerii sau votării de către pârâta A. S.R.L. a reducerii numărului de salariaţi, susţinerile reclamantei sunt nefondate şi din acest punct de vedere.

Acest raţionament logico-juridic a fost reţinut ca valabil şi în ceea ce priveşte obligaţia prevăzută de art. 8.9 cu privire la interdicţia pentru pârâtă de a nu propune, susţine sau hotărî dizolvarea voluntară, fuziunea sau lichidarea societăţii în termen de un an de la data semnării contractului, pentru că această obligaţie este însoţită de un termen de un an de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, termen care a expirat în anul 2004. apoi reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta ar fi propus, susţinut sau hotărât dizolvarea, fuziunea sau divizarea societăţii B. S.A. în acest termen de un an de la data încheierii contractului.

Afirmaţiile reclamantei au fost înlăturate cu motivarea că nu s-a făcut dovada implicării pârâtei S.C. A. S.R.L. în sarcina căreia era prevăzută obligaţia de la art. 8.9, în operaţiunea de divizare şi în al doilea rând pentru că interdicţia era stabilită pe o perioadă de un an de la data încheierii contractului, adică până în anul 2004, în timp ce divizarea parţială a avut loc în anul 2013.

În raport de toate aceste considerente, prima instanţăa constatat că, în ceea ce priveşte capătul doi de cerere, acţiunea este neîntemeiată, dat fiind că reclamanta nu are obligaţia de a comunica raportul privind îndeplinirea obligaţiilor, din moment ce părţile au stabilit că această verificare se face după o altă procedură personal de către reprezentanţii vânzătorului şi pentru că, pe de altă parte, toate obligaţiile au fost îndeplinite aşa cum stabilesc dispoziţiile contractului, susţinerile reclamantei în legătură cu aceste obligaţii depăşind limitele contractuale.

În consecinţă, raportat la constatarea lipsei de temeinicie a solicitării de comunicare a unor acte care să ateste îndeplinirea obligaţiilor din contract, corelativ cu constatarea îndeplinirii acestor obligaţii, instanţa a constatat faptul că şi celelalte capete de cerere sunt neîntemeiate.

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea la plata de penalităţi de întârziere şi constatarea nulităţii contractului de cesiune de părţi sociale, motivat de faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din contract şi art. 91 din O.G. nr. 25/2002 în sensul că a cesionat acţiunile către un terţ, fără acordul vânzătorului.

În legătură cu acest aspect, prima instanţă a constatat că actul de cesiune către persoanele fizice a fost perfectat ca urmare a menţionării acestora în calitate de acţionari în Registrul Comerţului, esenţial fiind că din pachetul de acţiuni cumpărat de pârâta A. S.R.L. aceasta a vândut în anul 2003, 75% din acţiuni. La data de 1.12.2013 a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe prin care pârâta S.C. A. S.R.L. a cesionat către pârâta S.C. C. un număr de 58468 acţiuni nominative deţinute la S.C. B. S.A., acţiuni libere de orice sarcini. Ulterior, prin contractul de cesiune din 15.12.2013, S.C. A. S.R.L. a cesionat către pârâta S.C. C. un număr de 58468 acţiuni nominative deţinute la S.C. B. S.A., acţiuni libere de orice sarcini.

Deşi, reclamanta a precizat că prin aceste contracte de cesiune au fost vândute întregul pachet achiziţionat de pârâta S.C. A. S.R.L. în procesul de privatizare, s-a constatat că, în realitate, numărul de acţiuni este 25874, reprezentând 25% din cele cumpărare prin contractul de vânzare cumpărare din 9.05.2003, restul procentului de 75 % fiind înstrăinat încă din anul 2003, cu acordul AVAS, actualmente AAAS.

Reclamanta nu a indicat în care din cele două contracte de cesiune se regăsesc cele achiziţionate de pârâta S.C. A. S.R.L. în anul 2003, neputându-se face o distincţie clară între acţiunile pentru care dispoziţiile contractuale sunt aplicabile şi pentru care aceste prevederi nu au efecte.

Ambele texte legale, atât cel general din O.G. nr. 25/2002, cât şi cel special din convenţia părţilor respectiv art. 9 prevăd că interdicţia de înstrăinare a acţiunilor operează până la îndeplinirea completă a obligaţiilor contractuale. Raportând aceste prevederi la concluzia anterioară a instanţei că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale analizate, dar şi cu confirmarea plăţii integrale a preţului şi depunerea capitalului de lucru conform art. 8.11, s-a observat că în luna noiembrie 2013, contractul de vânzare cumpărare nu mai era în derulare, iar obligaţiile pârâtei fuseseră îndeplinite, motiv pentru care acordul reclamantei nu mai era necesar. A avut în vedere instanţa de judecată şi faptul că pentru unele obligaţii, cum ar fi cele de diligenţă din art. 8.6, 8.8 nu a fost prevăzut un termen de aducere la îndeplinire, dar nici nu se poate considera că astfel de obligaţii sunt perpetue, iar contractul este încheiat pe o perioadă nedeterminată, aflată la dispoziţia vânzătorului, care poate afirma că obligaţiile nu sunt îndeplinite.

Având în vedere aceste aspecte legate de îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale, anterior încheierii contractelor de cesiune, ceea ce a făcut ca acordul vânzătorului să nu mai fie necesar, prima instanţă nu a mai analizat şi posibilitatea cumulării a două sancţiuni pentru aceeaşi faptă contractuală, adică aplicarea unei penalităţi în vederea acoperirii prejudiciului produs, concomitent cu constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin încheierea din data de 23.10.2018 a Tribunalului Constanţa a fost îndreptată eroarea materială strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 743 din data de 8.05.2018 şi a încheierii interlocutorii din data de 27.11.2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, în sensul că se va consemna în tot cuprinsul considerentelor sentinţei şi a încheierii ca fiind 17.07.2014, cum este corect, în loc de 17.07.2013, cum apare menţionat.

Împotriva sentinţei civile nr. 743 din data de 8.05.2018 şi a încheierii interlocutorii din data de 27.11.2017 a formulat apel reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

La data de 21.11.2018 pârâta A. S.R.L a promovat apel incident împotriva încheierii de şedinţă din 27.11.2017 prin care a fost respinsa excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi împotriva sentinţei civile nr. 743/08.05.2018, solicitând schimbarea acestora în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerii acţiunii, în parte, ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 149 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.11.2017. A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.A.A.S) împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 27.11.2017 şi 20.02.2018. A fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A.A.A.S. a sumei de 184.740,36 RON - penalităţi contractuale şi la dobânda legală aferentă acesteia, începând cu data de 23.06.2017 şi până la data plăţii. A fost constatată nulitatea absolută parţială a Contractului de cesiune a acţiunilor intervenite între pârâtele A. S.R.L. şi C. la data de 01.12.2013 pentru un număr de 25.874 acţiuni, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară cesiunii. Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere având ca obiect: obligarea pârâtei A. S.R.L. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni ale societăţii B. S.A. Constanţa nr. 18/9.05.2003; constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune a acţiunilor intervenite între pârâtele A. S.R.L. şi C. la data de 15.12.2013. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate privind: respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei de obiect, invocată de pârâta S.C.A. S.R.L., respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă; respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată, formulat de reclamanta A.A.A.S. în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L. şi C.. A fost obligată reclamanta AAAS să plătească pârâtei S.C. A. S.R.L. suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Cu privire la capătul de cerere de constatare a nulităţii absolute a contractelor de cesiune a acţiunilor intervenite între intimatele-pârâte A. şi C. înregistrate în registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară cesiunii, în temeiul art. 91 şi art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002., instanţa de apel a constatat că, deşi intimatele-pârâte A. şi B. S.A. au susţinut că în anul 2013 obligaţiile din Contract erau executate, unele prin ajungere la scadenţă iar altele prin prescripţie, nici una dintre intimatele-pârâte nu a făcut dovada expirării perioadei de derulare a contractului.

Cum contractul nu prevede altfel, intimata-pârâtă A. trebuia să facă dovada realizării investiţiei în modalitatea prevăzută de lege, prin prezentarea un certificatului emis în acest scop de cenzorii societăţii sau firma specializată de audit, întocmit după modelul prevăzut în anexa Normelor metodologice. Realizarea investiţiei nu poate fi prezumată ca urmare a exprimării în anul 2003 de către reclamantă a acordului pentru vânzarea unui anume număr de acţiuni deoarece nu însemna că perioada de derulare a contractului a expirat întrucât, într-o asemenea situaţie, acordul nici nu ar fi fost necesar.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada că APAPS şi-ar fi exprimat acordul cu privire la cesiunea de creanţă şi nici a întocmirii unui act iniţial al Contract, aşa cum impunea art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 25/2002 în cazul în care cesiunea ar fi fost aprobată. Astfel, nu poate fi prezumată realizarea investiţiei urmare a exprimării în anul 2003 de către apelanta-reclamantă a acordului pentru vânzarea unui anume număr de acţiuni. Ca atare, şi contractele de cesiune de acţiuni încheiate în anul 2013 sunt încheiate tot în perioada de derulare a Contractului iar pentru încheierea acestora intimata-pârâtă A. S.R.L. avea nevoie de acordul reclamantei, sub sancţiunea prevăzută de art. 91 din O.G. nr. 25/2002, aceea a nulităţii absolute a contractului de transmitere a acţiunilor.

În ceea ce priveşte contractul care poate fi afectat de această sancţiune, instanţa de apel a observat că prin contractul de cesiune din 2003 au fost înstrăinate un număr de 77.622 acţiuni din cele 103.496 cumpărate prin contractul de privatizare, rămânând aşadar un număr de 25.874 acţiuni. Aceste acţiuni nu se pot regăsi în ambele contracte de cesiune din 2003, care însumează 86.800 acţiuni, ci, dată fiind cronologia actelor, numai în Contractul de cesiune acţiuni din 01.02.2013 prin care intimata-pârâtă A. S.R.L. a cesionat către intimata-pârâtă C. un număr de 58.468 acţiuni nominative deţinute la B. S.A..

Date fiind cele arătate, s-a reţinut că în mod greşit a fost respins, în tot, capătul de cerere având ca obiect cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de cesiune a acţiunilor intervenite între intimatele-pârâte A. S.R.L. şi C..

Constatându-se încălcarea art. 9.1. din Contract potrivit căruia cumpărătorul nu are dreptul să cesioneze unui afiliat sau la terţi, toate sau o parte din acţiunile cumpărate de la vânzător şi nici să transfere o parte sau întregul contract vreunui afiliat sau terţ, până la îndeplinirea completă a obligaţiilor asumate, fără a avea consimţământul prealabil scris al vânzătorului, care nu va fi refuzat în mod nejustificat, în temeiul clauzei contractuale prevăzute la art. 9.4. a fost obligată pârâta S.C. A. S.R.L. la plata către reclamanta a sumei de 184.740,36 RON - penalităţi contractuale şi la dobânda legală aferentă acesteia, începând cu data de 23.06.2017 şi până la data plăţii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere de obligare a intimatelor-pârâte A. S.R.L. şi B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii până la îndeplinirea obligaţiei, instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. a fost corect dezlegată prin încheierea din 27.11.2017. Intimata-pârâtă B. S.A. nu este parte în Contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. x/09.05.2003 astfel că în temeiul clauzelor acestui contract şi a dispoziţiilor art. 969 C. civ. 1864 nu poate fi obligată la executarea unei obligaţii de a da, a face sau a nu face prevăzută în contract în sarcina cumpărătorului care este intimata-pârâtă A. S.R.L..

Cu referire la soluţia de respingere ca nefondată a cererii formulate în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., s-a observat, prin clauza contractuală prevăzută la art. 12, că părţile nu au înţeles să deroge de la obligaţia legală de a întocmi raportul prevăzut la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Prin cererea dedusă judecăţii apelanta-reclamantă nu a solicitat însă obligarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. la întocmirea şi comunicarea raportului prevăzut la art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale. Or, cu privire la punerea la dispoziţia autorităţii a acestor documente, este incidentă convenţia părţilor în sensul că acestea sunt disponibile pentru verificare oricând, în societate, adică la sediul acesteia, dar la notificarea scrisă de către autoritate, cu 15 zile, specificându-se agenda vizitei, incluzând data şi durata acesteia, numele reprezentanţilor, scopul verificării şi orice informaţie necesară. În raport de petitul cererii şi clauzele contractuale, soluţia de respingere a acestui capăt de cerere a fost reţinută ca fiind legală.

În ceea ce priveşte apelul formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 20.02.2018 prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de obligare a pârâtelor la plata daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere calculate de la data comunicării acţiunii şi până la îndeplinirea obligaţiei de plată, accesorie capătului de cerere având ca obiect obligare a intimatelor-pârâte A. S.R.L. şi B. S.A. la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract, în s-a menţinut soluţia primei instanţe. Reglementarea penalităţilor în C. proc. civ. la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, iar utilizarea penalităţilor prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanţial, în raporturile dintre creditor şi debitor, anterior obţinerii titlului executoriu şi începerii executării silite.

Instanţa de apel a reţinut că omisiunea de a se relua în dispozitivul încheierii dispoziţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale a tribunalului nu vatămă pe apelanta-reclamantă şi chiar dacă dispoziţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale nu este reluată în dispozitivul încheierii, această împrejurare nu este de natură a conduce la admiterea apelului şi constatarea competenţei primei instanţe în soluţionarea fondului cauzei, astfel cum solicită apelanta, în contextul în care admiterea apelului ar impune schimbarea sentinţei apelate urmare a rejudecării chestiunilor,inclusiv a excepţiilor, invocate în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.11.2017 prin care a fost respinsă ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a constatat că motivele de apel dezvoltate privesc doar greşita respingere a excepţiei cu privire la capetele 1 şi 2 de cerere având ca obiect obligarea sa la plata sumei de 184.740,36 RON penalităţi contractuale conform prevederilor art. 9.4 din Contract, respectiv obligarea la transmiterea către reclamantă a documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor 7.6.1, 8.5, 8.6, 8.7, 8.8 din Contract. Motivele de apel nu privesc şi capătul 3 de cerere - constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune a acţiunilor intervenite între intimatele - pârâte A. S.R.L. şi C. înregistrate în registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa sub nr. x din 17.07.2014, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară cesiunii, în temeiul art. 91 şi art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002.

Instanţa de apel, similar primei instanţe, a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă pentru reclamantă de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea acestui drept, adică de la data la care a putea şi trebuia să cunoască încheierea contractului de cesiune. Singura dată certă de realizare a unei publicităţi cu privire la cel două contracte de cesiune este data de 17 iulie 2014, aplicată pe cele două contracte, cererea de depunere menţionare acte nr. 55451 înregistrată la data de 17.07.2014 fiind însă înscrisă la Registrul Comerţului în baza rezoluţiei nr. 19210 din 08.08.2014.

Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, publicitatea cesiunii acţiunilor se realizează prin registrul comerţului şi nu prin Registrul acţionarilor, prevăzut de art. 177 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În ceea ce priveşte prescrierea dreptului reclamantei de a cere transmiterea documentelor cu care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantei documente prin care să facă dovada executării obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni este distinctă de obligaţiile a căror executare trebuie să o dovedească cu documentele respective.

Potrivit art. 4 din O.G. nr. 25/2002 societăţile privatizate prin încheiere de contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni sunt supuse controlului postprivatizare pe perioada de derulare a acestora, iar realizarea acestui control presupune accesul autorităţii la documente, iar obligaţia cumpărătorului de a furniza/permite accesul la documente este o obligaţie continuă în perioada de derulare a contractului. Întrucât perioada de derulare a contractului nu a expirat, nu este prescris nici dreptul reclamantei de a cere executarea acelor obligaţii prin care se realizează nu obiectul contractului ci monitorizarea postprivatizare, prin urmare, excepţia prescrierii dreptului la acţiune a fost corect dezlegată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S) şi pârâtaS.C. A. S.R.L.

Recursul recurentei-reclamante Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S).

Prin recursul declarat la 27 august 2019 şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei nr. 149/2019, cu consecinţa admiterii apelul şi desfiinţării în parte a sentinţei nr. 743/2018, recurenta indicând că recursul este exercitat şi împotriva încheierilor din 20.02.2018 şi 27.11.2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa în acelaşi dosar.

Recurenta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de apel spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a precizat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care s-a învederat că instanţa de apel a modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată reţinând că reclamanta nu ar fi solicitat obligarea intimatei pârâte A. S.R.L. la întocmirea şi comunicarea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci obligarea la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, ceea ce nu corespunde realităţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., numai reclamantul îşi poate modifica cererea de chemare în judecată, iar nu instanţa din oficiu, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii statuat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motivarea fiind străină şi contrară dispozitivului deciziei recurate.

Cu privire la capătul doi de cerere, recurenta-reclamantă a susţinut că argumentul instanţei de apel în sensul că ar fi solicitat comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, nu corespunde realităţii întrucât aaceasta a solicitat transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire a clauzelor, atât în temeiul contractului cât şi în baza legii speciale, iar prin dezvoltarea motivelor de apel au fost indicate atât norme legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, cât şi fapte de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

În ceea ce priveşte contrarietatea dintre motivare şi dispozitiv, recurenta-reclamantă a precizat că, deşi obiectul cererii a fost modificat prin considerente, în dispozitivul hotărârii obiectul cererii este corect indicat, şi anume, obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinire al obligaţiilor, aspect care atrage casarea în parte a deciziei recurate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel s-a raportat exclusiv la clauzele contractuale arătate în cerere, ignorând restul susţinerilor referitoare la orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, dar şi fapta ilicită ca izvor de obligaţii, aceste critici fiind pe larg dezvoltate în motivele de apel.

În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 1164 şi art. 1165 C. civ., dispoziţii care statuează că obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului său, iar creditorul are dreptul să obţină prestaţia datorată. Izvoarele obligaţiilor sunt altele decât contractul la care s-a limitat judecata. Deşi reclamanta a făcut trimitere şi la lege pentru cele două pârâte - cumpărătorul de acţiuni şi societatea privatizată - instanţa a avut în vedere doar contractul, fără a mai analiza şi legea, atât cea specială cât şi cea generală, normele legale fiind indicate prin cererea de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1280 teza a II-a C. civ. care reglementează relativitatea efectelor contractului, numai dacă prin lege nu se prevede altfel, arătându-se că instanţa de apel a procedat greşit aplicând relativitatea efectelor contractului întrucât, în ceea ce priveşte societatea privatizată, nu este îndeplinită condiţia precizată de textul legal.

Conform art. 10 alin. (1) raportat la art. 4 din O.G. nr. 25/2002, recurenta-reclamantă are, printre altele, şi atribuţia de monitorizare postprivatizare a societăţii, iar toate societăţile au obligaţia de a obţine certificate de atestare a dreptului deproprietate asupra terenurilor pe care le-au deţinut cu drept de administrare anterior anului 1990. S-a mai susţinut că societatea privatizată, în calitatea de proprietar de terenuri, avea obligaţia de a transmite reclamantei documente din care să rezulte situaţia terenurilor.

În ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a cererii privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 şi art. 10 din C. civ.. De asemenea, s-a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate şi prevederile art. 970 alin. (2) C. civ., conform cărora convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres în cuprinsul lor dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.

În ce priveşte nulitatea parţială a cesiunii acţiunilor care reprezintă capătul trei al cererii, recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 9.1. din contractul de privatizare, în sensul că prin contract se prevede cesiunea în tot sau în parte, fără a se distinge în funcţie de provenienţa acţiunilor cesionate, contractul fiind legea părţilor.

S-a mai arătat că şi legea specială reprezentată de dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 25/2002 a fostîncălcată, întrucât sancţionează în mod expres cu nulitatea absolută transmiterea acţiunilor către un terţ fără acordul vânzătorului, pe perioada de monitorizare a contractului, de asemenea fără a distinge de unde provin acţiunile.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se constata nulitatea absolută şi a contractului de cesiune de acţiuni din 15 decembrie 2013 intervenit între cumpărătorul cedent A. S.R.L şi terţul cesionar C..

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L

Prin recursul declarat la 20 august 2019 şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, admiterea căii extraordinare de atac, casareadeciziei atacateşi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei de apel, iar în subsidiar s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate,în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta A.A.A.S.şi admiterii apelului declarat de pârâta S.C. A..

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită în ceea ce priveşte începerea cursului prescripţiei, prin luarea în considerare a datei de 17 iulie 2014, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 50 alin. (1)şi art. 177 din Legea nr. 31/1990, precum şi a art. 5 alin. (1)şi (2) din Legea nr. 26/1990.

Faţă de capătul de cerere având ca obiect transmiterea documentelor, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greşit s-a raportat la aceeaşi dată de 17 iulie 2014, deoarece fiecare document în parte solicitat prin acţiune, fie nu are legătură cu contractul de cesiune acţiuni, fie este anterior acestuia. Solicitarea de transmitere a documentelor trebuia analizată raportat la fiecare clauză contractuală invocată de reclamantă pentru a se verifica în ce măsură obligaţiile sunt supuse unor termene, însă instanţa de apel s-a mărginit să reţină incidenţa art. 4 din O.G. nr. 25/2002.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, admiţând apelul şi dispunând obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON, în baza art. 9.4. din contract, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, iar cu privire la aprecierea prevederilor art. 9 din contract, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, fiind astfel incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu relevanţăşi asupra contractelor de cesiune acţiuni, recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens s-a solicitat analizarea susţinerilor reclamantei numai cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale şi nu a altor obligaţii care excedează acestor clauze contractuale, fiind în analiză o penalitate contractuală care trebuie raportată strict la valoarea obligaţiilor reţinute ca neîndeplinite. Ca atare, solicitarea de aplicare a penalităţii de 70 % din valoarea totală a Contractului nr. x/2003, motivat de faptul că cesiunea s-a făcut fără consimţământul reclamantei, deşi instanţa a reţinut acest acord, este nefondată.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de reclamantă, respectiv cele care prin care s-a susţinut că pârâta nu a anunţat reclamanta despre divizarea societăţii, nu a comunicat situaţia certificatelor de proprietate asupra terenurilor, nu a comunicat situaţiile ce ţin de dreptul muncii, şi abia după această analiză să se pronunţe asupra capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor contractuale.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune strict faţă de capetele de cerere introductive, respectiv acţiuneaîn constatarea nulităţii absolute a contractelor de cesiune şi obligarea la plata penalităţilor convenţionale, apărările referitoare la prescripţia fiecărei obligaţii contractuale în parte, nefiind analizate de instanţa de apel.

În opinia recurentei-pârâte, neîndeplinirea unor obligaţii contractuale trebuie analizată pentru perioada în care operează termenul de prescripţie, adică 9 mai 2003 - 9 mai 2006, pentru că această neîndeplinire să poată atrage răspunderea contractuală. Astfel, măsurile post-privatizare şi obligaţiile rezultate din contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate cu A.A.A.S. nu sunt imprescriptibile,motiv pentru care s-a solicitat analizarea acestei împrejurări, raportat la termenul de îndeplinire a fiecărei obligaţii contractuale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că este neîntemeiată solicitarea de constatare a nulităţii absolute a celor două contracte de cesiune în condiţiile în care doar 25.874 acţiuni din totalul de 86.800 acţiuni cesionate în anul 2013 fac parte din categoria celor înstrăinate de A.A.A.S., aferente contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/2003.

De asemenea, s-a susţinut că este nelegală soluţia instanţei de apel cu referire la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune acţiuni încheiat la 1 decembrie 2003, având ca obiect 58.468 acţiuni, strict pe criteriul cronologic, fără temei legal.

S-a subliniat că în anul 2003, după înstrăinarea primului pachet de acţiuni cu acordul A.A.A.S., pârâta A. S.R.L. mai deţinea doar 25.874 RON, pentru ca în 2013, anterior celor două înstrăinări, să deţină cel puţin 86.800 acţiuni.

În perioada 2003 - 2013 pârâta A. S.R.L. a mai achiziţionat acţiuni - diferenţa teoretică de la 25.874 acţiuni la 86.800 acţiuni.

Sub acest aspect s-a arătat că instanţa de apel a pronunţată o hotărâre nelegală, deoarece nu a analizat modalitatea de dobândire a acestor acţiuni după 2003 şi nu a determinat natura juridică a acţiunilor şi diferenţierea lor.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa a fost învestită cu cererea reclamantei vizând constatarea nulităţii absolute integrale a celor două contracte de cesiune, reclamanta nefăcând distincţie între acţiunile achiziţionate în procesul de privatizare şi acţiunile achiziţionate de pârâta S.C. A. S.R.L. în afara acestui proces. Astfel, s-a arătat că instanţa nu a fost învestită cu analizarea caracterului juridic şi diferenţierea acţiunilor în funcţie de modalitatea de dobândire. În plus, s-a susţinut că prevederile art. 9.1. din contractul încheiat între părţi se referă în mod clar la acţiunile cumpărate de la vânzător.

S-a mai subliniat că în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON reprezentând penalitate contractuală, raportând penalitatea de 70% la preţul întregului contract de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat între A.A.A.S.şi A. S.R.L., în condiţiile în care un număr de 77.622 acţiuni au fost înstrăinate în anul 2003, cu acordul A.A.A.S.

În plus, s-a învederat că, în mod nelegal, instanţa a soluţionat apelul, fără a reţine că acţiunea reclamantei este întemeiată în drept pe răspunderea civilă contractuală. Instanţa de apel trebuia să analizeze clauzele contractuale fără a le extinde.

La 26 noiembrie 2019, pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.

La 19 decembrie 2019, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului depunând punct de vedere prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului propriu.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., le va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a menţionat că recursul este îndreptat şi asupra încheierilor din 20.02.2018 şi 27.11.2017 pronunţate de Tribunalul Constanţa.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte constată că, în raport de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., instanţa de recurs soluţionează numai hotărâri pronunţate de instanţa de apel, prin urmare nu va avea în vedere în soluţionarea recursului şi încheierile pronunţate de tribunal şi care au făcut obiectul examinării la instanţa de apel, întrucât ar constitui o încălcare a normelor competenţă.

Recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. precizând faptul că prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa de apel ar fi modificat capătul doi al cererii de chemare în judecată, deoarece în considerentele hotărârii s-ar fi reţinut că, prin cererea dedusă judecăţii reclamanta nu ar fi solicitat obligarea intimatei pârâte A. S.R.L. la întocmirea şi comunicarea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, ci obligarea la comunicarea documentelor care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, ceea ce nu corespunde realităţii, fiind încălcate astfel şi dispoziţiile art. 204 dar şi art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând critica astfel cum a fost formulată în cauză şi argumentele invocate în susţinerea ei, instanţa de recurs constată, sub un prim aspect, că însăşi recurenta-reclamantă a arătat în cuprinsul cererii de recurs că prin acţiunea introductivă acest capăt de cerere a fost formulat sub o denumirea generală şi cuprinzătoare de documente însă, din această perspectivă, şi acest tip de document s-ar fi solicitat.

Această precizare infirmă susţinerea recurentei-reclamante că instanţa de apel ar fi modificat acest capăt de cerere cu încălcarea art. 204 şi a art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii. Dimpotrivă, prin modul în care a soluţionat capătul al acţiunii, instanţa de apel s-a raportat strict la ceea ce s-a solicitat prin acţiune.

Faptul că instanţa de apel a reţinut că nu a fost învestită cu o cerere prin care să dispună obligarea pârâtei la transmiterea raportului prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 în condiţiile în care din cuprinsul acţiunii nu reiese în mod expres această cerere, nu constituie o încălcare a normelor de procedură ci o respectare a acestora, în concordanţă cu limitele învestirii primei instanţe, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Tot cu referire la soluţionarea acestui capăt de cerere recurenta-reclamantă a invocat şi incidenţa motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susţinând că există contrarietate între considerente şi dispozitiv, aceeaşi soluţie fiind dată unor cereri diferite.

În legătură cu acest capăt de cerere, instanţa de apel a reţinut că părţile nu au derogat de la obligaţia legală de a întocmi raportul prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, convenţia acestora intervenind numai asupra modalităţii de executare a obligaţiei prevăzute de art. 8 alin. (2) în sensul de a permite personalului reclamantei să verifice scriptic şi faptic modul de îndeplinire a obligaţiilor contractuale asumate de cumpărător.

Astfel, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa s-a pronunţat în limitele investirii raportat la dispoziţiile aplicabile şi la convenţia părţilor, reţinând pe de o parte că, reclamanta nu a învestit instanţa cu obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la întocmirea şi comunicarea raportului care să facă dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, iar, pe de altă parte, prin convenţia părţilor s-a stabilit că documentele solicitate puteau fi verificate la sediul pârâtei, la simpla notificare a reclamantei.

Dincolo de aceste aspecte de fond punctate în mod corect de instanţa de apel cu privire la obligaţiile asumate de părţi, termenii folosiţi de instanţa de apel, respectiv comunicare şi transmitere nu au înţeles contradictoriu, motiv pentru care dezlegarea dată este în acord cu limitele învestirii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel s-a raportat exclusiv la clauzele contractuale ignorând trimiterile la orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, dar şi la fapta ilicită ca izvor de obligaţii. În acest context, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 1164 şi art. 1165 C. civ.

Această critică nu poate fi reţinută pe de o parte, întrucât nu are un conţinut concret sub aspectul relevării modului în care aceste texte de lege ar fi fost încălcate prin decizia atacată iar, pe de altă parte, din considerente rezultă că instanţa de apel avut în vedere în soluţionarea apelului atât convenţia părţilor cât şi dispoziţiile legale aplicabile.

Recurenta-reclamantă a invocat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1280 teza a II-a C. civ., susţinând că instanţa de apel a procedat greşit aplicând acest principiu întrucât, în ceea ce priveşte societatea privatizată, nu este îndeplinită condiţia precizată de textul legal menţionat raportat la art. 10 alin. (1) şi la art. 4 din O.G. nr. 25/2002, prin urmare societatea privatizată avea obligaţia de a transmite reclamantei documente din care să rezulte situaţia terenurilor.

Prin această critică recurenta-reclamantă are în vedere menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a societăţii privatizate având ca temei principiul relativităţii contractelor.

Şi această critică este nefondată având în vedere că obiectul acţiunii este răspundere contractuală având ca izvor contractele încheiate de recurenta-reclamantă cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca atare solicitarea recurentei-reclamante de tragere la răspundere contractuală poate fi îndreptată numai împotriva părţilor contractuale nu şi a terţilor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, textele de lege invocate, respectiv art. 10 alin. (1) şi la art. 4 din O.G. nr. 25/2002 prevăd doar posibilitatea tragerii la răspundere a cumpărătoarei, respectiv pârâta în cauză, nu şi a terţilor de contract, cum este societatea privatizată.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 monitorizarea postprivatizare se exercită de către reclamantă prin departamentele de specialitate şi are ca obiect urmărirea modului în care sunt respectate de către cumpărător obligaţiile asumate prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, în scopul realizării obiectivelor privatizării societăţii.

Referitor la respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 10 din C. civ., dar şi art. 3 din vechiul C. civ..De asemenea, s-a mai învederat că, în cauză, au fost încălcate şi prevederile art. 970 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, astfel cum corect s-a stabilit de către instanţele de fond, contractul de privatizare, care reprezintă izvorul litigiului, a fost încheiat în anul 2003, când era în vigoare vechiul C. civ., prin urmare nu vor fi avute în vedere trimiterile recurentei-reclamante la dispoziţiile noului C. civ. întrucât nu este aplicabil în cauză.

Raportat la acest capăt de cerere, în mod corect a reţinut instanţa de apel că ceea ce a solicitat reclamanta nu sunt daune-interese compensatorii sau moratorii potrivit art. 1075 C. civ. 1864, ci daune cominatorii, care nu sunt prevăzute de art. 1075 C. civ. 1864, ca modalitate de constrângere a intimatelor-pârâte la executarea hotărârii judecătoreşti.

Daunele-interese moratorii şi compensatorii ţin de dreptul substanţial iar daunele-interese cominatorii ţin de materia dreptului procesual civil, constituind nu un echivalent al prejudiciului, ci o sancţiune suplimentară aplicată de judecător debitorului până ce îşi va achita obligaţia stabilită prin hotărâre judecătorească. Prin urmare, utilizarea penalităţilor prevăzute de C. proc. civ. nu este posibilă în planul dreptului substanţial, în raporturile dintre creditor şi debitor, anterior obţinerii titlului executoriu şi începerii executării silite.

Din modul în care este formulat acest petit, respectiv, rezultă că sub denumirea de daune cominatorii recurenta-reclamantă pretinde în realitate despăgubiri anterior obţinerii unei hotărâri judecătoreşti ceea ce este inadmisibil raportat la natura juridică a acestei instituţii.

În consecinţă, modul în care a fost soluţionat acest capăt de cerere de către instanţele de fond nu reprezintă un refuz de a judeca cererea în sensul art. 3 din vechiul C. civ., cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci o soluţie pronunţată de instanţă în urma analizării acesteia sub aspectul admisibilităţii în raport cu textul de lege invocat, respectiv 1075 C. civ.

În ceea ce priveşte nulitatea parţială a cesiunii acţiunilor care reprezintă capătul trei al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat constatarea nulitatăţii absolute şi a contractului de cesiune de acţiuni din 15 decembrie 2013 intervenit între cumpărătorul cedent A. S.R.L şi terţul cesionar C.. Recurenta-reclamantă a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 9.1 din contractul de privatizare, arătând totodată că şi legea specială respectiv, art. 91 din O.G. nr. 25/2002 a fost încălcată, pe motiv că aceasta sancţionează în mod expres cu nulitatea absolută transmiterea acţiunilor către un terţ fără acordul vânzătorului, pe perioada de monitorizare a contractului, de asemenea fără a distinge de unde provin acţiunile.

Şi această critică este nefondată având în vedere că în anul 2003 pârâta A. S.R.L. a înstrăinat cu acordul recurentei-reclamante un număr de acţiuni către persoane juridice, în proprietatea pârâtei rămânând doar 25 % din cele cumpărate prin contractul din 9.05.2003.

În această privinţă, s-a argumentat corect prin decizia recurată că recurenta-reclamantă şi-a exprimat acordul cu privire la înstrăinarea acţiunilor, acţionarii fiind menţionaţi în Registrul Comerţului, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 91 din O.G. nr. 25/2002 conform căreia în perioada de derulare a contractelor transmiterea acţiunilor de la cumpărător către terţi este condiţionată de obţinerea prealabilă a acordului scris al autorităţii, sub sancţiunea nulităţii de drept a transmiterii acţiunilor.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită în ceea ce priveşte începerea cursului prescripţiei, prin luarea în considerare a datei de 17 iulie 2014, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (1) şi art. 177 din Legea nr. 31/1990, precum şi a art. 5 alin. (1)şi (2) din Legea nr. 26/1990. În opinia recurentei-pârâte solicitarea de transmitere a documentelor trebuia analizată raportat la fiecare clauză contractuală invocată de reclamantă pentru a se verifica în ce măsură obligaţiile sunt supuse unor termene, însă instanţa de apel a reţinutdoar incidenţa art. 4 din O.G. nr. 25/2002.

Susţinerile recurentei-pârâte sunt nefondate în ceea ce priveşte dezlegările instanţei de apel referitor la prescripţia extinctivă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, relevant sub aspectul regimului prescripţiei extinctive, este momentul la care a început curgerea termenului de prescripţie.

Cererea de obligare la plata penalităţilor convenţionale, conform art. 9.4 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni ale societăţii S.C. B. S.A., a fost formulată pentru nerespectarea interdicţiei pârâtei S.C. A. S.R.L. de a cesiona acţiunile, până la îndeplinirea completă a obligaţiilor asumate prin contract fără a avea consimţământul prealabil scris al vânzătorului şi are în vedere raportul juridic creat prin contractul de cesiune de creanţe încheiat la data de 15.12.2013.

Din situaţia de fapt a rezultat că reclamanta aluat cunoştinţă de existenţa contractului de cesiune la data de 17.07.2014 ca urmare a comunicării adresei nr. x de către ORC de pe lângă Tribunalul Constanţa, prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 2523 C. civ. care instituie regula că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, în mod corect s-a reţinut că prescripţia a început să curgă, nu de la data încheierii contractului cum susţine recurenta-pârâtă, ci de la data luării la cunoştinţă de încheierea acestuia.

Textele de lege invocate de recurentă respectiv art. 50 alin. (1) şi art. 177 din Legea nr. 31/1990 şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990 nu vin să susţină o ipoteză de calcul al prescripţiei diferită, având în vedere particularităţile contractului de privatizare şi data menţionării în registrul comerţului a contractului de cesiune, respectiv 17.07.2014, conform situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, exclusă analizei în recurs.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea la transmiterea documentelor din care să rezulte modul de îndeplinirea a unor obligaţii contractuale, acesta se încadrează în situaţia de excepţie a art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2000.

Conform acestor prevederi legale "termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cumodificările şi completările ulterioare, precum şi prin celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea, este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de ladata naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şia celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie."

În mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauză se aplică situaţia de excepţie prevăzută de art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2000. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie este cel general care a început să curgă la data de 17.07.2014, reţinând că la această dată reclamanta a luat cunoştinţă de naşterea dreptului la acţiune sub toate aspectele cu care a învestit instanţa, indiferent de scadenţa stabilită prin contract pentru obligaţiile a căror neîndeplinire se invocă, având în vedere că, ceea ce s-a solicitat prin acţiune este comunicarea unei documentaţii privind modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de privatizare, ca urmare a luării la cunoştinţă despre încheierea contractului de cesiune, iar nu obligarea pârâtei la îndeplinirea acestor obligaţii.

Prin urmare, raportarea la termenele menţionate în contractul de privatizare este neîntemeiată, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, admiţând apelul şi dispunând obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 184.740,36 RON, reţinând art. 9.4. din contract, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, iar cu privire la aprecierea prevederilor art. 9 din contract considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, fiind astfel incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta critică este nefondată întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă motivele pentru care instanţa de apel a admis apelul reclamantei. Astfel, cu referire la Contractul de cesiune al acţiunilor intervenit între pârâtele A. S.R.L. şi C. la data de 01.12.2013, numai pentru un număr de 25.874 acţiuni, instanţa de apel a constatat nulitatea absolută pentru lipsa acordului reclamantei cu motivarea că acesta era obligatoriu conform art. 9.1 din contractul de privatizare.

Deşi recurenta-pârâtă a susţinut că prin decizia atacată s-ar fi făcut aprecieri contradictorii privind aplicarea prevederilor art. 9 din contract, aceasta nu a precizat în concret argumentele pretins contradictorii.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale arătând că penalitatea contractuală trebuia raportată strict la valoarea obligaţiilor reţinute ca neîndeplinite iar nu la 70 % din valoarea totală a Contractului nr. x/2003, astfel cum s-a procedat.

Conform art. 9.4. din Contractul de privatizare "Nerespectarea prevederilor art. 9 din prezentul Contract obligă Cumpărătorul la plata către vânzător a unei penalităţi de 70 % din preţul contractului."

Prin art. 9.1 părţile au stabilit că este interzisă cumpărătorului cesionarea totală sau parţială, până la îndeplinirea completă a obligaţiilor asumate, fără a avea consimţământul prealabil scris al vânzătorului.

Din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă faptul că, pentru o parte din acţiuni, pârâta nu a obţinut acordul reclamantei, necesar chiar şi pentru o cesiune parţială a acţiunilor.

Aşadar, reţinând încălcarea obligaţiilor asumate instanţa de apel a făcut aplicarea art. 9.4 din contract în sensul obligării recurentei-pârâte să plătească penalitatea de 70 % din preţul contractului, astfel cum părţile au convenit.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa a avut în vedere strict dispoziţiile contractuale prin care s-a stabilit că penalitatea devine operantă chiar şi în situaţia unei cesiuni parţiale, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Critica conform căreia instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze toate motivele invocate de reclamantă sub aspectul îndeplinirii sau nu a obligaţiilor asumate, şi abia după această analiză să se pronunţe asupra capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor contractuale, este, de asemenea, nefondată.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a analizat sintagma perioada de derulare a contractului şi a concluzionat că realizarea investiţiei la care s-a obligat pârâta nu putea fi prezumată îndeplinită ca urmare a exprimării în anul 2003 de către reclamantă a acordului pentru vânzarea unui număr de acţiuni, prin urmare contractul de privatizare se afla în vigoare până la îndeplinirea tuturor obligaţiilor.

Întrucât s-a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, instanţa de apel a concluzionat că cesiunea celor 25.874 acţiuni a avut loc în perioada de derulare a contractului fapt care a fost suficient pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor asumate de pârâtă, oricare obligaţie neîndeplinită producând aceleaşi consecinţe.

Nu sunt fondate nici criticileconform cărora instanţa de apel nu ar fi analizat separat prescripţia fiecărei obligaţii contractuale în parte, recurenta-pârâtă susţinând că măsurile post-privatizare şi obligaţiile rezultate din contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate cu A.A.A.S., nu sunt imprescriptibile.

În legătură cu această susţinere se constată că instanţa de apel nu a reţinut imprescriptibilitatea obligaţiilor contractuale ci doar a dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune. Referitor la comunicarea documentaţiei privind modul de îndeplinire a obligaţiilor a reţinut aplicabilitatea termenului general de prescripţie.

Înalta Curte va înlătura şi criticile care privesc situaţia de fapt, respectiv cele prin care recurenta-pârâtă redă succesiunile de vânzări şi cumpărări de acţiuni realizate în perioada supusă litigiului întrucât acestea vizează schimbarea situaţiei de fapt, aspect care excedează controlului instanţei de recurs deoarece nu sunt critici de nelegalitate ale deciziei atacate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) şi de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 149 din 25 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.