Bankrupt buyer's revendication claim fails for lack of proved ownership; dismissal affirmed

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la data de 24.10.2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a chemat în judecată pârâta S.C. Electroputere S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la restituirea bunurilor, proprietatea societăţii falite, cumpărate conform Acordului cadru nr. 560/12.11.2010.

În temeiul art. 1461 C. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunurilor în cuantum total de 765,625.60 RON cu TVA inclus, în ipoteza pierii ori deteriorării acestora, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 563 C. civ. raportat la art. 1674 C. civ. şi la art. 1461 C. civ.

Prin sentinţa nr. 19/2019 de la 18 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvenţă B., în contradictoriu cu pârâta Electroputere S.A..

Tribunalul a constatat că reclamanta A. S.A., prin acţiunea formulată, a recunoscut că nu a achitat preţul produselor achiziţionate şi, cu toate acestea, a invocat dispoziţiile art. 1674 C. civ., conform cărora a operat transferul dreptului de proprietate de la vânzător către cumpărător. Pârâta Electroputere S.A. a invocat neexecutarea obligaţei de plată după încheierea actului şi cea de preluare a bunurilor, deci neîndeplinirea unei obligaţii pe durata executării contractului, care ar duce la desfiinţarea convenţiei părţilor în temeiul un pactului comisoriu expres.

Tribunalul a arătat că apărarea pârâtei Electroputere S.A. este întemeiată, deoarece printr-un pact comisoriu de gradul patru, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi vreo altă formalitate prealabilă. Acest tip de pact este cel mai eficient din punct de vedere al efectelor. Astfel, contractul se desfiinţează de plin drept din clipa în care a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Desfiinţarea are loc fără ca debitorul să fie pus în întârziere de către creditor. Numai creditorul care îşi executată sau se declară gata să-şi execute obligaţiile are dreptul să aprecieze dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea. Chiar dacă în contract este înscris un pact comisoriu de gradul IV, creditorul are în continuare facultatea de a opta între rezoluţiune de plin drept sau de a solicita executarea silită a contractului.

Prima instanţă a reţinut existenţa unei neexecutări culpabile a convenţiei, deoarece bunurile nu au fost livrate la destinaţia finală, unde trebuia să aibă loc o recepţie finală cu plata preţului în termenul convenit de părţi, motiv pentru care, în virtutea pactului comisoriu de grad IV, pârâta Electroputere S.A. a considerat acordul cadru şi contractul subsecvent ca fiind rezolvite de drept, ca o consecinţă a rezoluţiunii contractului, astfel încât tribunalul a considerat că reclamata A. S.A. nu mai are vreun drept asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului subsecvent şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 19/2019 din 18 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 458/2019 de la 19 iunie 2019, a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvenţă B..

S-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că este fondată apărarea intimatei-pârâte Electroputere S.A. cu privire la excepţia de neexecutare a contractului, deoarece, în temeiul caracterului sinalagmatic al convenţiilor, doar creditorul, care îşi execută sau care este gata să-şi execute obligaţia, poate pretinde, la rândul său, executarea obligaţiilor corelative de către cocontractant.

Or, în speţă, apelanta-reclamantă A. S.A. nu numai că nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului produselor, ce au făcut obiectul contractului cadru nr. 560, încheiat între părţi la data de 12.11.2010, astfel cum acesta a recunoscut, însă nici nu afirmă că ar fi de acord să o execute.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că susţinerile apelantei reclamante A. S.A. sunt nefondate, deoarece, potrivit principiului de drept civil, conţinut de art. 1170 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună credinţă de ambii cocontractanţi, iar, în speţă, contractul cadru nr. x, încheiat între părţi la data de 12.11.2010, nu poate fi interpretat ca reglementând obligaţii doar pentru intimata pârâtă Electroputere S.A., de a preda produsele, în condiţiile în care apelanta reclamantă nu a plătit preţul acestora.

La data de 16 iulie 2019 reclamanta S.C. A. S.A., prin reprezentant legal Cabinet Individual de Insolvenţă B., a declarat recurs împotriva deciziei nr. 458/2019 de la 19 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în conformitate cu dispoziţiile art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că prin decizia recurată au fost interpretate şi aplicate greşit de către instanţa de apel a art. 563 C. civ.

A arătat recurenta că, în măsura în care, instanţa de apel şi-a fundamentat decizia pe considerentul că una dintre premisele esenţiale ale admisibilităţii acţiunii în revendicare este aceea a posedării prealabile a bunului revendicat, a adăugat la lege, în raport cu prevederile art. 563 C. civ. care nu stipulează o atare condiţie.

În opinia recurentei, legiuitorul nu a condiţionat exercitarea prerogativelor de proprietar de posesiunea de fapt iar recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a manifestat acel animus possidenti, propriu calităţii de proprietar care a fost recunoscută de intimată în măsura în care, ulterior datei la care ar fi putut să îşi producă efectele pactul comisoriu de ultim grad prevăzut de contractul dintre părţi, acestea au consimţit la încheierea unui contract de depozit probat prin intermediul procesului-verbal de custodie.

S-a arătat că factura de achiziţie era scadentă la 100 de zile de la emiterea sa, respectiv la data de 21.02.2011, că la data de 28.02.2011 intimata a ales executarea contractului şi nicidecum rezoluţiunea acestuia în virtutea pactului comisoriu de ultim grad care devenise perfect la data de 21.02.2011, cu 7 zile anterior încheierii procesului-verbal de custodie.

A considerat recurenta că, în virtutea principiului de drept "electa una via non datur recursus ad alteram"opţiunea intimatei între a executa contractul sau a-l rezolvi cu despăgubiri nu mai era posibilă, aceasta fiind raţiunea pentru care, în pofida neplăţii preţului şi în virtutea caracterului consensual al vânzării bunurilor mobile, recurenta este îndreptăţită să invoce calitatea sa de proprietar în opoziţie cu de cea de detentor precar al intimatei.

O altă critică a vizat faptul că nulitatea hotărârii atacate derivă şi din modalitatea în care instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ., potrivit cărora "comportamentul părţilor, după încheierea contractului este un criteriu esenţial în interpretarea convenţiei".

Recurenta şi-a argumentat această critică invocând faptul că susţinerile sale referitoare la conservarea calităţii de creditor al intimatei, precum şi pe aceea de proprietar, sunt fundamentate şi se coroborează cu înregistrările contabile ale ambelor părţi, că, prin art. 7 pct. 1 din Acordul cadru de furnizare nr. x din data de 12.11.2010, se stipulează faptul ca rezilierea trebuie cerută, ea neoperând de plin drept, ipoteza contrazisă ulterior de prevederile art. 7 pct. IV din aceeaşi convenţie care instituie un pact comisoriu expres, situaţie în care, potrivit regulilor proprii interpretării convenţiilor civile, clauzele contradictorii dintr-un contract se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speţa recurenta.

Intenţia neechivocă a părţilor a fost aceea de a suspenda efectele contractului, aspect probat cu adresa emisă de recurentă sub nr. x din data de 20.03.2012, răspuns la adresa nr. x din data de 10.01.2012 emisă de intimată, prin care se solicitau lămuriri cu privire la data predării bunurilor şi a plăţii facturii.

Recurenta a precizat că, ulterior acestui moment, intimata nu a notificat niciodată recurentei intenţia de a rezolvi contractul, părţile comportându-se în continuare ca vânzător, respectiv cumpărător, conform referatului înregistrat sub nr. x/12.06.2013 întocmit de intimată prin intermediul căruia recurenta era calificată în continuare ca şi client, aceasta fiind dovada indubitabilă a faptului ca rezoluţiunea nu a operat deşi termenul de plată fusese cu mult depăşit.

A apreciat recurenta că aplicarea acestei sancţiuni juridice a fost exclusă de intimata însăşi care, la mai bine de doi ani de la apariţia cazului ce justifică ipotetica rezoluţiune, prin referatul menţionat îşi afirma aceeaşi calitate de creditor al recurentei, recunoscând implicit eficacitatea contractului dintre părţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să-şi exerciate acest drept.

Prin încheierea din 7 iulie 2020 a fost a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020 a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 563 C. civ. în măsura în care soluţia de respingere a apelului este fundamentată pe considerentul că una dintre premisele esenţiale ale admisibilităţii acţiunii în revendicare este aceea a posedării prealabile a bunului revendicat, textul de lege menţionat neprevăzând o atare condiţie.

A susţinut în esenţă că instanţa nu a avut în vedere calitatea sa de proprietar al bunurilor revendicate deşi comportamentul părţilor şi încheierea procesului-verbal de custodie relevă existenţa acestui drept ce se impune a fi recunoscut în condiţiile art. 563 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte are în vedere că obiectul dedus judecăţii în primă instanţă îl reprezintă acţiunea în revendicare mobiliară formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 C. civ., bunurile solicitate a fi predate şi care formează obiectul material al revendicării, fiind descrise în cererea introductivă.

Situaţia de fapt, reţinută de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel pe baza probatoriul administrat, care nu mai poate fi reevaluată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, relevă faptul că părţile au încheiat un Acord cadru de furnizare nr. x din 12.11.2010, în baza O.U.G. nr. 34/2006, potrivit căruia A. S.A., în calitate de promitent achizitor, şi Electroputere S.A., în calitate de promitent furnizor, au convenit ca, în baza contractelor subsecvente, promitentul furnizor să furnizeze produsele menţionate în Anexa 1, care urmau să fie însoţite de accesoriile care să le garanteze funcţionalitatea.

Deşi reclamanta, conform propriilor susţineri, nu a achitat preţul bunurilor, arată că, în aplicarea prevederilor art. 1674 C. civ., a operat transferul dreptului de proprietate de la vanzator către cumpărător, aceasta fiind raţiunea în virtutea căreia între părţi s-a încheiat la data de 28.02.2011 procesul-verbal de custodie nr. x, act care consfinţeşte calitatea de proprietar a reclamantei, precum şi pe cea de detentor precar a pârâtei în ceea ce priveşte bunurile revendicate.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea în revendicare, ca mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, consacrată în art. 563 C. civ. este acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia, îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să îi recunoască dreptul de proprietate şi, ca urmare a acestei recunoaşteri, să i se restituie stăpânirea materială a bunului respectiv.

Conform art. 563 din C. civ. proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.

Exercitarea acţiunii în revendicare presupune dovedirea calităţii de proprietar, condiţie esenţială.

În cauză, recurenta-reclamantă şi-a fundamentat dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, pe contractul subsecvent contractului de livrare şi al facturii fiscale emise în vederea efectuării plăţii însă, recunoaşte că nu a plătit preţul convenit.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante semnarea procesului-verbal de custodie nu are aptitudinea legală de a produce efecte juridice în privinţa transmiterii proprietăţii şi, în egală măsură, nici interpretarea comportamentului de bună-credinţă al pârâtei care a realizat produsele conform celor agreate de părţi fără însă a primi preţul din partea recurentei-reclamante care nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată şi de preluare a acestora.

În consecinţă, acţiunea în revendicare reglementată de art. 563 alin. (1) C. civ. exercitată pentru pretinsa redobândire a dreptului de proprietate asupra produselor ce reprezentau însăşi realizarea obiectului contractului subsecvent nu poate fi mijlocul specific de apărare a unui drept de proprietate ce nu a fost niciodată în patrimoniul recurentei-reclamante şi nici asupra unui pretins drept de creanţă ce ar rezulta din convertirea bunurilor, pierite sau care nu mai pot fi restituite în natură, în bani, cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă.

Potrivit dispoziţiilor legale, cel ce revendică bunul trebuie să dovedească faptul că el a fost posesor al bunului revendicat, că acel lucru a ieşit din patrimoniul lui fără voinţa sa şi că bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenţia ilegală a pârâtei.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta A. S.A. nu a dovedit niciuna din condiţiile legale, ce trebuie întrunite cumulativ, respectiv nu a făcut dovada că a fost posesor al bunurilor revendicate, menţionate în anexa 1, ce a făcut obiectul contractului cadru nr. 560, încheiat între părţi la data de 12.11.2010 şi a actului subsecvent nr. 1 din aceeaşi dată şi nici că bunurile au ieşit din patrimoniul său fără voinţa sa. Dimpotrivă, potrivit procesului-verbal de custodie, încheiat la data de 28.02.2011, bunurile au rămas în continuare în posesia intimatei pârâte Electroputere S.A. iar preţul produselor menţionate în anexa 1 din contractul cadru, conform facturii nr. x din 28.02.2011, nu a fost achitat de către apelanta reclamantă A. S.A., astfel cum s-a confirmat şi prin recunoaşterea expresă a acesteia.

Ca atare, este corectă concluzia curţii de apel, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada intrării legale a bunurilor în patrimoniul său, în vreun mod de dobândire a proprietăţii care să poată fi opus cu succes demersului judiciar declanşat de aceasta.

Dimpotrivă, criticând soluţia curţii de apel şi descriind modalitatea concretă de dobândire a dreptului său de proprietate, considerată a fi fost ignorată de către instanţele de fond, recurenta-reclamantă solicită protecţia judiciară a unui drept prin invocarea propriei turpitudini, ceea ce contravine unui principiu general al dreptului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit cu care nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept.

În acest sens, Înalta Curte are a observa faptul că recurenta-reclamantă, se prevalează de o pretinsă calitate de proprietar pentru a introduce acţiune în revendicare în condiţiile în care nu şi-a respectat propriile obligaţii de plată a preţului şi de preluare a bunurilor comandate la termenele convenite.

Este nefondată şi critica privind nulitatea hotărârii atacate ca urmare a faptului că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ., recurenta invocând faptul că susţinerile sale referitoare la conservarea calităţii de creditor al intimatei, precum şi pe aceea de proprietar, sunt fundamentate şi se coroborează cu înregistrările contabile ale ambelor părţi, intenţia neechivocă a părţilor fiind aceea de a suspenda efectele contractului.

Înalta Curte, reţine că prevederile art. 1266 alin. (2) teza finală C. civ. au fost corect interpretate de instanţa de apel în condiţiile în care, analizând cu prioritate dispoziţiile art. 563 C. civ., care constituie temeiul acţiunii, a reţinut că recurenta-reclamantă nu a dovedit că este proprietar al bunurilor revendicate, legea neprevăzând că această calitate poate fi dedusă doar din comportamentul părţilor, cum greşit susţine recurenta.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei civile nr. 458/2019 din 19 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.