CHF credit agreement: appeal on unfair currency risk and fees affirmed dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2017, la 10 august 2017,reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1 privind comisionul de acordare şi al clauzei de la art. 6.2 privind comisionul de administrare; să fie obligată pârâta la stabilizarea/îngheţarea cursului valutar, la restituirea diferenţelor de bani încasate, iar, în subsidiar, a solicitat adaptarea clauzei de risc valutar şi obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumatate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării.

Prin sentinţa civilă nr. 12742/28.11.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de solutionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 398/15.022018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că,potrivit art. 1.1 lit. b) din contract, comisionul de procesare este în suma de 6,147,97 CHF ca atare, modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului. De aceea, nu poate fi încadrat acest comision în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorul nefiind obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului.

Potrivit art. 6.2 din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de către acesta în executarea contractului de credit, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului, suma de plată urmând a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare.

Cercetând modul în care este reglementat în contract comisionul de administrare, prima instanţă a constatat că modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, fiind menţionată expres cota procentuală, raportată la valoarea soldului care este datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului. De aceea, nu se poate încadra acest comision în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorul nefiind obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea de-a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, clauza contestată a fost redactată în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Cu referire la solicitarea de obligare a pârâtei la stabilizarea/îngheţarea cursului valutar, la restituirea diferentelor de bani încasate, iar în subsidiar la adaptarea clauzei de risc valutar şi obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării, tribunalul a reţinut că potrivit art. 5.1 din contract, orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, aşadar a existat acordul părţilor pentru ca operaţiunile să se realizeze într-o altă monedă decât cea naţională.

Împrejurarea că pentru reclamantă costurile de procurare a francilor elveţieni au crescut nu poate fi imputată băncii, care nu a avut vreo putere de influenţă în această privinţă, de aceea, nu poate fi vorba despre un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor pe care clauza contestată să îl provoace. De la momentul contractării creditului şi până în prezent valoarea unui franc a crescut, aceasta fiind împrejurarea care a schimbat în rău situaţia financiară a reclamantei. Dezechilibrul pe care o clauză îl provoacă în raportul dintre părţi se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea în considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influenţă a vreuneia dintre părţi.

Principiul echivalenţei prestaţiilor nu poate însemna că, în cazul în care moneda naţională se devalorizează, instanţa este obligată să intervină. În lipsa unor criterii prevăzute în lege sau contract, referitoare la un prag al variaţiei cursului care nu poate fi depăşit, intervenţia instanţei ar fi lipsită de orice coordonate şi ar putea fi cu uşurinţă calificată drept arbitrară. Instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între doi particulari decât pentru a face aplicarea unei dispoziţii legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.

Reclamanta A. a formulat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în totalitate a sentinţei, în sensul: constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 5.1. în contractul de credit nr. x/18.08.2008 şi eliminarea acesteia, pentru viitor; constatării caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 6. lit. 1, care reglementează comisionul de acordare în cuantum de 1,9%, respectiv 6147,97 CHF; constatării caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 6. lit. 2, care reglementează comisionul de administrare în cuantum de 0,15 7 %; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului existent la momentul încheierii contractului de credit, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

Prin decizia civilă nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 398/15.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A., ca nefondat.

Curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul nu a considerat incidentă instituţia impreviziunii în lipsa probelor necesare reţinând că,pentru aplicarea acestei instituţii, partea trebuia să indice în concret momentul la careraportul contractual valabil încheiat a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor dar şi de ce, în maniera solicitată, echilibrul contractual s-ar fi restabilit.

Curtea a reţinut că impreviziunea este fundamentată pe apariţia unui eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului.

Evoluţia crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală, nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut. O creştere exacerbată, determinată de situaţii faptice excepţionale, respectiv inflaţie galopantă, război etc., ar fi putut teoretic constitui un astfel de eveniment excepţional. Dar nu acesta este cazul în speţă, apelanta criticând doar creşterea cursului de schimb fără a dovedi riscul supraadăugat care să îi permită să pretindă aplicarea acestei instituţii. Or, partea apelantă nu a probat condiţiile cu caracter obiectiv referitor la cauza schimbării circumstanţelor constând în existenţa situaţiei neprevăzute şi nici condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la conduita părţilor contractante, lipsa culpei debitorului în executarea contractului, la efectele schimbării circumstanţelor sau la caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale. Limitându-se doar să indice o creştere a CHF, apelanta nu a făcut dovezile necesare pentru aplicarea în concret a acestei instituţii, solicitând în realitate nu o adaptare a contractului ci o îngheţare a cursului la momentul încheierii contractului, motiv pentru care nici aceste critici nu au fost primite.

Caracterul abuziv al unei clauze şi anularea sa, se analizează pentru motive concomitente încheieri contractului, chiar dacă efectele se vor produce pe parcursul derulării contactului.

Impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări ulterioare, independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile, apelanta realizând un amalgam al celor două instituţii juridice, invocând Legea nr. 296/2004, norma BNR nr. 17/2003 şi C. civ.

Cât priveşte solicitarea de anulare a celor două comisioane, Curtea a reţinut că tribunalul a soluţionatîn mod corect aceste petite, având în vedere că din analiza clauzelor 6.1 şi 6.2 din convenţie, nu rezultă atitudini discreţionare ale pârâtei, conţinutul contestat necuprinzând exprimările pretinse în sensul că "…Banca îşi rezervă dreptul" iar dacă, ulterior încheierii convenţiei, a apărut o lege care nu permitea perceperea unui comision de acordare, aceasta se aplică doar pentru viitor şi nu echivalează cu o obligaţie de restituire a comisioanelor încasate anterior şi nici cu o anulare implicită a convenţiilor precedente care conţineau o astfel de prestaţie.

Preţul efectiv al serviciului prestat excedează competenţelor instanţei, aşa cum a subliniat şi tribunalul, nerezultând dolul pretins cât timp cuantumul a fost în mod clar evidenţiat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. solicitând casarea deciziei atacate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a prezentat niciun argument cu privire la îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, astfel cum acestea au fost formulate, iar dispoziţia contractuală ce nu a fost negociată direct este abuzivă în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că, prin ea însăşi, în lipsa altor prevederi contractuale, creează, în detrimentul reclamantei şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Acest dezechilibru este dat de suportarea în integralitate a riscului valutar de către reclamantă, risc ce nu este reglementat în contract, obligaţia de a rambursa creditului în moneda CHF indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea recurentei, aceasta plătind o rată lunară ce reprezintă dublu faţă de data încheierii contractului de credit.

Se mai susţine că nu a putut să prevadă în mod rezonabil apariţia crizei economice mondiale, ceea ce a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene ceea ce a generat un risc supraadăugat riscului deja asumat.

Intimata-pârâtă a invocat prin întâmpinare nulitatea recursului, arătând că motivele nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.A. cu motivarea că prin cererea de recurs s-au formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată,a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de ApelBucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respingepentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dispoziţiile instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea apelului sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1 şi 6.2 privind comisioanele de administrare şi procesare, au intrat în autoritate de lucru judecat, având în vedere că recurenta nu a criticat decizia şi sub aceste aspecte.

Aşadar, instanţa de recurs este învestită doar cu examinarea criticilor privindobligarea pârâtei la stabilizarea/îngheţarea cursului valutar, iar în subsidiar, cu cele care privesc adaptarea clauzei de risc valutar şi obligarea pârâtei la încasarea ratelor lunare egale cu jumatate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării.

Recurenta-reclamantă a criticat lipsa argumentelor instanţei de apel în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impreviziunii considerând că, în cauză, este incidentă această instituţie în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ fiind generat de suportarea în integralitate a riscului valutar de către aceasta, invocându-se în acest sens motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Această critică este nefondată deoarece, din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a analizat impreviziunea reţinând faptul că această instituţie juridică este fundamentată pe apariţia unui eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, argumentând că evoluţia crescătoare sau descrescătoare a valutei, raportat la perioada contractuală, nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut întrucât nu este determinată de evenimente cu caracter excepţional.

De asemenea, prin decizia recurată s-a mai reţinut că nu au fost probate condiţiile cu caracter obiectiv referitor la cauza schimbării circumstanţelor respectiv existenţa situaţiei neprevăzute şi nici condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante, respectiv lipsa culpei debitorului în executarea contractului sau la efectele schimbării circumstanţelor în ceea priveşte caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale, ca atare motivarea instanţei de apel este conformă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Considerentele deciziei atacate au avut în vedere respectarea principiului disponibilităţii, sens în care s-a reţinut că recurenta a invocat incidenţa a două instituţii juridice cu finalitate diferită respectiv,impreviziunea, care vizează o clauză contractuală validă dar şi caracterul abuziv unei clauze, care vizează nelegalitatea acesteia, situaţie contradictoriedin punct de vedere juridic întrucât nu se poate reţine totodată atât validitatea cât şi nulitatea aceleiaşi clauze.

Într-adevăr, raportat la finalitatea invocării celor două instituţii, se observă că, în cazul impreviziunii se urmăreşte adaptarea contractului ca urmare a situaţiei excepţionale survenite în derularea acestuia, în timp ce, prin procedura reglementată de Legea nr. 193/2000, se urmăreşte îndepărtarea clauzei considerate abuzive.

Or, recurenta a invocat caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar din perspectiva impreviziunii, ipoteze care se exclud reciproc, astfel cum s-a fost reţinut în mod corect prin decizia atacată.

Chiar şi în condiţiile formulării în această modalitate a motivelor de apel, instanţa de apel a subliniat faptul că recurenta s-a limitat doar să indice o creştere a CHF, fără a face dovezile necesare pentru aplicarea în concret a instituţiei impreviziunii, aceasta solicitând în realitate nu adaptarea contractului ci îngheţarea cursului valutar existent la data încheierii contractului.

Această susţinere a fost înlăturată deoarece condiţia esenţială a impreviziunii este să apară în derularea contractului ca eveniment imprevizibil ulterior, iar nu la data încheierii acestuia pentru că la acest moment părţile cunosc toate elementele contractuale, deci nu pot exista situaţii imprevizibile chiar la începutul derulării contractului.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei privind caracterul abuziv alclauzei contractuale care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, respectiv a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ., într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma împrumutată să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De altfel, în jurisprudenţa sa recentă, respectiv, cauza C81/19 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acelaşi sens, şi anume că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport cu această interpretare rezultă că,dispoziţiile art. 1578 C. civ., care reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat, au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1947 din 12 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.