Foreign currency mortgage: violation of the principle of dispositivity by ordering contractual renegotiation without party request
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice admitted the cross-appeals filed by both the consumers and the bank, cassated the Court of Appeal's decision, and remanded the case for re-judgment. The dispute concerned a mortgage credit contract denominated in Swiss Francs, where the consumers sought to annul abusive exchange rate clauses and stabilize the CHF/LEU exchange rate at the contract's inception, while the bank challenged the lower court's order to renegotiate the contract; the first instance court had partially admitted the action based on the theory of imprevisión, freezing the exchange rate and ordering restitution of overpaid sums. The Supreme Court determined that the Court of Appeal violated the principle of *dispositif* (party disposition) by ordering a judicial renegotiation of the contract—a remedy not requested in the parties' claims—and failed to properly examine the specific arguments raised in the appeal regarding the applicability of EU Directive 93/13/EEC on unfair contract terms, thereby rendering the lower court's decision illegal.
Legislator headnote
AI generatedart. 453 C. proc. civ, art. 476 C. proc. civ, art. 6 C. civ, art. 970 C. civ, art. 34 din O.U.G. nr. 52/2016, art. 32 din O.U.G. nr. 52/2016; Foreign currency mortgage: violation of the principle of dispositivity by ordering contractual renegotiation without party request: The dispute concerned a mortgage credit contract denominated in Swiss Francs, where the consumers sought to annul abusive exchange rate clauses and stabilize the CHF/LEU exchange rate at the contract's inception, while the bank challenged the lower court's order to renegotiate the contract; the first instance court had partially admitted the action based on the theory of imprevisión, freezing the exchange rate and ordering restitution of overpaid sums. The Supreme Court determined that the Court of Appeal violated the principle of *dispositif* (party disposition) by ordering a judicial renegotiation of the contract—a remedy not requested in the parties' claims—and failed to properly examine the specific arguments raised in the appeal regarding the applicability of EU Directive 93/13/EEC on unfair contract terms, thereby rendering the lower court's decision illegal.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for admitting the appeals and cassating the decision.
Procedural basis cited in the dispositive for remanding the case to the same instance court for a new judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, la data de 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Bucureşti şi prin Sucursala Rm. Vâlcea, au solicitat: constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 5 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007 cu privire la rambursarea creditului în franci elveţieni la cursul valutar din ziua plăţii conform graficului de rambursare; stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, respectiv la data de 31 august 2007 şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, precum şi; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, decurgând din clauza de risc valutar, respectiv din deprecierea monedei naţionale în raport cu CHF.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că au pretenţii în legătură cu valoarea întregului contract de împrumut, respectiv suma de 76.367 CHF.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 50/2010, art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2005 privind Codul consumului, Norma BNR nr. 17/2003, Directiva nr. 93/13 a CE, Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, art. 966-970 C. civ., art. 453 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3720/27.06.2016, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, cauza fiind înregistră pe rolul acestei din urmă instanţe la data de 21.07.2016.
Prin sentinţa nr. 172 din 17 februarie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., prin Sucursala Râmnicu Vâlcea, dispunând stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007, pentru toată perioada derulării contractului. S-a dispus şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus. A fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 2, la art. 3 pct. 2 şi la art. 5 pct. 1 din contract şi capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor decredit, ca neîntemeiate. De asemenea, a fost respins capătul de cerere formulat de reclamanţi privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
La termenul de judecată din data de 10.02.2017, dupa punerea în discutia părţilor, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării capătului 2 al cererii de chemare în judecată, privind stabilizarea, cursului de schimb CHF- LEU, la momentul încheierii contractului, precum şi restituirea sumelor plătite în plus, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum şi excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată verbal la acelaşi termen de judecată de apărătorul reclamanţilor.
Tribunalul a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007, pentru toată perioada derularii contractului, precum şi obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus, cu motivarea că sunt îndeplinite cerinţele impreviziunii, pe considerentul ruperii justului echilibru contractual, în condiţiile în care moneda naţională s-a devalorizat cu 20% în raport de moneda străină, cursul de schimb fiind îngheţat la acest nivel, iar ceea ce s-a plătit în plus de consumator peste această limită de 20% trebuie să fie restituit de bancă.
Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale întrucât aceasta constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi în consecinţă să îşi asume în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.
În ceea ce priveste capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 2, la art. 3 pct. 2 şi la art. 5 pct. 1 din contract şi capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus ca efect al denominării, tribunalul le-a respins ca neîntemeiate, având în vedere că în dreptul român, obligaţia restituirii ratelor de credit în moneda în care a fost acordat creditul este inserată expres în art. 1578 din vechiul C. civ.
În consecinţă, dispozitiile Legii nr. 193/2000, care a transpus Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, dispoziţii invocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu sunt incidente clauzei contractuale privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat.
Tribunalul a constatat şi faptul că obligaţiile de plată ale reclamanţilor sunt clar determinate, fiind înscrise sub aspectul întinderii în graficul de rambursare, anexat la contractul de credit, opozabil acestora prin semnătură, aceste obligaţii de plată, respectiv ratele lunare pe care reclamanţii s-au obligat să le achite în temeiul contractului de credit, fiind stabilite şi calculate în moneda CHF, nefiind convertite într-o altă monedă pentru a se aplica un alt curs de schimb valutar.
Împotriva sentinţei nr. 172 din 17 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a declarat apel pârâta C. S.A., în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.
Prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a scos cauza de pe rol şi a trimis-o spre competentă soluţionare secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, unde a fost înregistrată sub nr. x/2016*.
Prin decizia civilă nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 pronunţată de
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A., în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinţei nr. 172 din 17 februarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, fiind schimbată sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la renegocierea contractului prin prisma soluţiilor menţionate în considerentele deciziei.
Prealabil, văzând limitele învestirii, în raport de dispoziţiile art. 477 şi art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că împotriva sentinţei a formulat apel numai pârâta C., reclamanţii neînţelegând să aducă critici soluţiei pronunţate de prima instanţă, chiar dacă acţiunea a fost admisă numai în parte.
În motivarea soluţiei instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat: constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1 pct. 2, art. 3 pct. 2, art. 5 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/31.08.2007 cu privire la rambursarea creditului în franci elveţieni la cursul valutar din ziua plăţii conform graficului de rambursare; stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, respectiv la data de 31 august 2007 şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, decurgând din clauza de risc valutar, respectiv din deprecierea monedei naţionale în raport cu CHF.
Prima instanţă a admis în parte acţiunea, a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar, respectiv la 31 august 2007, pentru toată perioada derulării contractului, a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că nu este învestită cu constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1 punctul 2, art. 3 punctul 2, art. 5 punctul 1 din contractul de credit ipotecar încheiat la 31 august 2007, respectiv cu cele privind denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit, având în vedere soluţia de respingere a acestui capăt de cerere şi neexercitarea apelului împotriva soluţiilor în discuţie, care, astfel, s-au definitivat.
Învestirea instanţei de apel a vizat numai soluţia cu privire la stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit bancar ipotecar şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate abuziv în plus, obligaţii dispuse în sarcina pârâtei C., titulară a apelului.
În acelaşi context s-a reţinut că analiza tribunalului a vizat, pentru capetele de cerere admise, aplicabilitatea teoriei impreviziunii iar nu cenzurarea clauzelor abuzive din contractul de credit bancar, argumentele reclamanţilor, cu privire la acest aspect, nefiind reţinute de către prima instanţă.
Curtea a reţinut că art. 43 din Directiva 2014/17 prevede că aceasta nu se aplică contractelor de credit încheiate anterior datei de 21 martie 2016, cum este şi contractul în cauză, astfel că legea de implementare nu se putea aplica litigiului de faţă, inclusiv potrivit art. 6 C. civ.
Faţă de data încheierii contractului, curtea a constatat, pe de o parte, că aplicarea teoriei impreviziunii nu este exclusă în raport cu asemenea contracte, anterioare noului C. civ., aceasta fiind acceptată la nivel jurisprudenţial, pornind de la art. 970 C. civ. anterior, iar pe de altă parte că, din reglementarea internă lipsesc criteriile după care se apreciază existenţa impreviziunii şi posibilitatea instanţei de a adapta contractul.
În ce priveşte impreviziunea invocată în cauză, executarea contractului trebuie să devină excesiv de oneroasă, nu raportat la contraprestaţia primită de debitor, ci raportat la cât de oneroasă era executarea obligaţiei debitorului la momentul încheierii contractului. Această creştere excesivă nu are în vedere patrimoniul debitorului sau contraprestaţia primită de acesta ci situaţia obligaţiei sale existente anterior schimbării împrejurărilor.
Impreviziunea există chiar dacă partea ar fi capabilă să-şi execute obligaţia însă această executare ar presupune din partea sa un efort nerezonabil, exorbitant, în condiţii de inechitate flagrantă.
Admiţând existenţa impreviziunii în contractele de credit în valută, se impune distribuirea echitabilă între părţi a pierderilor care rezultă pentru debitor din schimbarea excepţională a cursului valutar. Adaptarea contractului, pe fondul impreviziunii, se susţine din considerente de echitate, deoarece trebuie având în vedere dreptul de creanţă al băncii privind creditul acordat, adică suma împrumutată, drept care nu trebuie să fie afectat.
Curtea a reţinut că, în materia clauzelor abuzive, instanţa europeană a statuat că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător şi consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze, cauza C-618/10 Banco Espaniol de Credito fiind relevantă în acest sens.
În acest context curtea a reţinut că soluţiile prioritare de adaptare a contractului pot să vizeze termenul de rambursare şi remuneraţiile creditului, respectiv rescadenţarea valorii rămase de rambursat din credit pentru un interval de timp care asigură plata de către debitor a unor rate de credit a căror valoare să nu depăşească nivelul iniţial de la data încheierii contractului sau cel puţin nivelul anterior schimbării excepţionale a cursului valutar.
Pe fondul impreviziunii, a mai reţinut curtea, este posibilă descărcarea parţială sau totală a debitorului de datoria constând în remuneraţiile creditului, dobânzi şi comisioane, subsecvent schimbării excepţionale a împrejurărilor.
De asemenea, este posibilă intervenţia asupra valorii rămase de rambursat a creditului prin conversia sa în moneda naţională, sau în ală valută, la un curs de schimb care să asigure o distribuire echitabilă între părţi a pierderilor care rezultă pentru debitor dinschimbarea excepţională a cursului valutar.
Prima instanţă a dispus plata în continuare a ratelor în CHF, intervenind însă asupra cursului de schimb, prin îngheţarea acestuia la nivelul celui de la data contractului, soluţie care nu poate fi dispusă chiar prin raportare la aplicabilitatea Directivei nr. 2014/17 şi a O.U.G. nr. 52/2016 de implementarea acesteia.
Astfel, art. 34 din O.U.G. nr. 52/2016, referitor la conversia creditului într-o monedă alternativă, raportează efectuarea acesteia la cursul de schimb comunicat de BNR în ziua solicitării conversiei, fără a se putea pune în discuţie data încheierii contractului, astfel că nici soluţia aleasă, respectiv "îngheţarea", nu se poate raporta la cursul de la data contractului, aşa cum s-a dispus de către tribunal. Mai mult, fiind vorba despre impreviziune, o eventuală reaşezare a contractului nu poate viza determinarea obligaţiilor exact în condiţiile iniţiale ale contractului, întrucât trebuie să se ţină seama de schimbarea excepţională a împrejurărilor şi să se aibă în vedere o reechilibrare a obligaţiilor părţilor iar nu o favorizare a uneia, sub motivul că este partea dezavantajată în contract.
De asemenea, în aplicarea aceluiaşi raţionament, curtea a constatat că art. 36, din ordonanţa menţionată mai sus, are în vedere obligaţia creditorului de a anunţa şi a avertiza periodic pe consumator, în cazul în care acesta deţine un împrumut în valută, cel puţin lunar, pe suport de hârtie, cu privire la ipoteza în care valoarea totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională, însă art. 32 din O.U.G. nr. 52/2016 prevede că atunci când consumatorul decide să utilizeze dreptul de a converti contractul de credit într-o monedă alternativă, creditorul nu impune nicio restricţie şi oferă consumatorului produsele disponibile din oferta creditorului la momentul înaintării cererii de conversie de către consumator.
Legea nu impune un anumit curs, ci trimite părţile la negocieri în condiţiile prevăzute, prin coroborarea art. 32 cu art. 34 din O.U.G. nr. 52/2016 rezultând faptul că o eventuală modificare a monedei de plată de restituire a creditului nu poate avea în vedere decât cursul de schimb valabil la data conversiei iar nu cel din momentul încheierii contractului.
În acest context, curtea nu a putut reţine că solicitarea reclamanţilor, de îngheţare a cursului valutar la nivelul de la data încheierii contractului, ar fi corespunzătoare revizuirii judiciare a contractului pe temeiul impreviziunii în măsura în care obiectul convenţiei este întreaga datorie a consumatorului faţă de bancă iar cursul conversiei este cursul valutar istoric deoarece în acest moment s-ar transfera integral efectele riscului valutar în patrimoniul băncii.
Prin urmare, curtea a reţinut că stabilirea cursului de schimb valutar la un anumit nivel nu are suport legal, măsurile care se pot dispune fiind legate de rescadenţare, descărcarea unor datorii sau conversie în altă valută.
Raportat la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, considerând că, faţă de cererile formulate iniţial la 17 martie 2016, stabilirea obligaţiei de negociere, în condiţiile considerentelor reţinute în prezenta hotărâre, constituie o cerere subînţeleasă şi cuprinsă în ceea ce s-a cerut, curtea a dispus obligarea părţilor la renegocierea contractului conform celor reţinute în considerente.
Împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A., în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.
Recursul reclamanţilor A. şi B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
Recurenţii-reclamanţi arată că soluţia pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti întrucât vizează trimiterea părţilor în etapa negocierii contractului prin renegocierea acestuia, aspect care nu s-a solicitat prin petitul acţiunii introductive.
După prezentarea situaţiei de fapt, s-a susţinut că prima instanţă a apreciat corect că sunt îndeplinite cerinţele impreviziunii, ca urmare a intervenirii dezechilibrului contractual prin creşterea rapidă a cursului valutar, prin urmare, hipervalorizarea monedei CHF, în care a fost acordat creditul, constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorului, fiind contrară dispoziţiilor legale.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că aprecierea galopantă a francului elveţian raportat la moneda naţională are repercusiuni grave asupra lor deoarece au fost obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de voinţa manifestată la momentul contractării creditului, dezechilibrul creat de mecanismul valutar producând o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare.
Se mai arată că, în mod greşit s-a admis apelul pârâtei, reţinându-se motivarea contradictorie a hotărârii instanţei de fond, respectiv aprecierea greşită că Directiva 2014/17/UE nu este implementată în dreptul intern şi că nu a expirat termenul de implementare a acesteia, precum şi că nu ar fi îndeplinite condiţiile impreviziunii.
La data pronunţării deciziei recurate, fusese pronunţată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 20 septembrie 2017, în Cauza 186/16, astfel că în speţă, apreciază recurenţii-reclamanţi, se impunea ca instanţa să solicite pârâtei să facă dovada comunicării, către aceştia a informaţiilor referitoare la expunerea riscului valutar, a impactului pe care fluctuaţiile cursului valutar le are asupra ratelor, precum şi prezentarea posibilelor variaţii ale cursurilor valutare.
Recurenţii-reclamanţi au mai solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei să facă dovada concretă a negocierii individuale asupra impactului împrumutului unei monede străine, la momentul semnării contractului, precum şi comunicarea sumei datorate în prezent şi depunerea unui grafic de rambursare.
Recursul pârâtei C. S.A., în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului s-a susţinut că soluţia adoptată prin decizia recurată privind obligarea la renegocierea contractului este contrară voinţei reclamanţilor, în petitul acţiunii neexistând o astfel de solicitare, astfel că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, putând fi considerat un motiv străin de natura cauzei, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a susţinut că decizia recurată este contradictorie întrucât, deşi se reţine că instanţa nu poate proceda la adaptarea contractului, că nu are la îndemână criterii după care să procedeze la reaşezarea contractului, totuşi, prin decizia pronunţată, se intervine în contract prin soluţiile propuse pentru renegocierea contractului.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea instanţei de apel privitoare la incidenţa în cauză a impreviziunii este nelegală, raportat atât la dispoziţiile de drept material aplicabile respectiv art. 970 C. civ. dar şi la situaţia de fapt, deoarece contractarea creditului în franci elveţieni a fost rezultatul unei manifestări libere de voinţă a împrumutaţilor care s-au obligat să îl restituie în această monedă.
Se arată că nu sunt întrunite condiţiile impreviziunii prin raportare la momentul încheierii contractului deoarece dacă împrumutaţii au prevăzut posibilitatea survenirii riscului de impreviziune înseamnă că, ori şi-au asumat această consecinţă a contractului, ori trebuiau să prevadă o clauză care să rezolve chestiunea dezechilibrului subsecvent prestaţiilor dintre părţi.
Recurenta-pârâtă arată că reiese foarte clar din conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 că situaţia reglementată de Legea nr. 77/2016 este una de excepţie de la regula instituită de C. civ. în ceea ce priveţte executarea obligaţiilor de către consumatori. În aceste condiţii, îndeplinirea întocmai a condiţiilor intrinseci şi extrinseci prevăzute de Legea nr. 77/2016 trebuie să reiasă în mod clar şi neechivoc şi trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de către debitorul care solicită beneficiul acestei modalităţi excepţionale de executare a obligaţiilor.
Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 459 alin. (2) C. proc. civ., în motivarea căreia s-a arătat că reclamanţii nu au exercitat calea de atac a apelului ca atare, nu mai pot exercita recursul pentru a invoca aceleaşi aspecte referitoare la riscul valutar iar aceştia nici nu justifică un interes în exercitarea recursului întrucât soluţia instanţei de apel este de admitere în parte a acţiunii, constatându-secă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii.
Pe fondul recursului s-a arătat că aspectele ce urmează a fi analizate vizează doar aplicabilitatea teoriei impreviziunii întrucât cele referitoare la clauzele riscului valutar au intrat sub autoritate de lucru judecat. Cu privire la probele solicitate de recurenţii-reclamanţi în recurs s-a arătat că nu sunt concludente şi utile. În final, s-a solicitat respingerea recursului ca nefundat.
Recurenţii-reclamanţi, prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului pârâtei întrucât criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează intervenţia instanţei în contractul părţilor, aspecte arătate şi pe larg în cererea de recurs a reclamanţilor.
Privitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat să fie avute în vedere criticile reclamanţilor subsumate aceluiaşi motiv de recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.
Prin încheierea din 5 iunie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu şi-au exercitat acest drept.
Prin încheierea din 4 iunie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului reclamanţilor A. şi B., invocată de recurenta-pârâtă C. S.A. Bucureşti, în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. Bucureşti, în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost stabilit termen de judecată la data de 3 decembrie 2019, dată la care a fost suspendată judecata recursurilor în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, având în vedere soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a dispus repunerea pe rol a cauzei.
Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, respectiv 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să le admită pentru următoarele considerente:
Atât recurenţii-reclamanţi cât şi recurenta-pârâtă au susţinut că decizia instanţei de apel prin care s-a dispus obligarea pârâtei la renegocierea contractului prin prisma soluţiilor menţionate în considerentele hotărârii atacate atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Referitor la această statuare a instanţei, recurenţii au formulat critici prin care au arătat că instanţa a depăşit atribuţiile judecătoreşti în condiţiile în care s-a dispus trimiterea părţilor la negocierea contractului, deşi o astfel de cerere nu s-a formulat prin acţiunea introductivă.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărîri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează însă nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, iar nu încălcarea principiului disponibilităţii, care este o normă de procedură civilă reglementată prin art. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, raportat la aceste dispoziţii legale, care se referă în fapt la încălcarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte va reîncadra această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi o va analiza din această perspectivă.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în ipoteza în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind motivul de nelegalitate ce include neregularităţile procedurale, cum este în cauză încălcarea principiului disponibilităţii.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aceste dispoziţii legale fiind expresia principiului disponibilităţii. Conform acestuia, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În cauză, Înalta Curte reţine că, în contextul în care în acţiunea introductivă nu este inclusă şi solicitarea de obligare a pârâtei la negocierea contractului, dispunând această măsură prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii întrucât a soluţionat o cerere cu care nu a fost învestită, fapt ce atrage nelegalitatea deciziei pronunţate.
Din această perspectivă se impune şi concluzia că soluţia pronunţată este întemeiată pe argumente străine de natura pricinii, fapt ce determină caracterul fondat şi al criticilor întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Într-adevăr soluţionarea apelului, dintr-o perspectivă pe care apelanta nu a solicitat-o, a avut ca efect pe de o parte, necercetarea criticilor formulate prin cererea de apel raportat la soluţia dată de prima instanţă, iar pe de altă parte, modificarea obiectului sesizării instanţei.
Cerinţa motivării hotărârii judecătoreşti prin prisma susţinerilor şi apărărilor părţilor rezultă cu evidenţă din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b). C. proc. civ., în conformitate cu care, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Or, prin soluţionarea altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, instanţa de apel nu a realizat o motivare corespunzătoare în acord cu principiul dreptului la un proces echitabil, astfel că fondul litigiul a rămas necercetat, fapt care impune casarea hotărârii astfel pronunţate.
Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.
Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de apel va analiza toate criticile formulate prin cererea de apel precum şi apărările intimaţilor.
Totodată, se vor avea în vedere statuările CJUE în cauza C81/19, referitoare la interpretarea art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În aceste condiţii, examinarea motivelor de casare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., face inutilă cercetarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8., derivate din încălcarea dispoziţiilor de drept material.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. Bucureşti, în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. Bucureşti, în nume propriu şi pentru Sucursala Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei civile nr. 719/A-COM din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.