Peremption of Consumer Appeal: Both Appeals Lapse for Failure to Prosecute, Prior Rulings Stand

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra constatării perimării cererilor de recurs de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 mai 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea clauzei cuprinse în art. 4.1 lit. b) din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 4.3 par. II din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 6.1 din contract, ca fiind o clauză abuzivă; anularea clauzei cuprinse în art. 8.1 din contract, ca fiind o clauză abuzivă; ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 4.1 lit. b) şi art. 4.3 par. II din contract, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă nedatorată, începând cu data de 21.05.2008 (dată la care a expirat primul an de creditare în care dobânda a fost fixă şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4.1 lit. b), situaţie în care dobânda a devenit revizuibilă raportat la evoluţia pieţei financiare) şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri; ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 6.1 din contract, obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de administrare de 0,9%, calculate de la data 21.05.2007 (data încheierii contractului de credit) până la data de 07.07.2011 (dată la care plata comisionului a fost suspendată în baza actului adiţional din 04.07.2011) şi din data de 04.07.2016 până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa; obligarea conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv O.G. nr. 13/2011 cu modificările şi completările ulterioare, la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând plata nedatorată potrivit petitelor de mai sus, calculate de la momentul plăţii fiecărei sume de către reclamanţi până la achitarea lor efectivă de către pârâtă; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6636 din 21 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea astfel formulată de reclamanţii A. şi B. s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 4.3 teza a II-a şi art. 8.1 din contratul de credit nr. x din 21 mai 2007, fiind obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,5%/an iniţial convenită, de la data încheierii convenţiei şi până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a constatat nulitatea apelului formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6636 din 21 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A..

S-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în parte în sensul că:

În complet de divergenţă, cu majoritate,

S-a respins şi capătul de cerere având ca obiect restituirea dobânzii ca neîntemeiat, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 1.032 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanta-pârâtă C. S.A..

Cu opinia separată a doamnei judecător D., în sensul admiterii în parte a capătului de cerere având ca obiect restituirea dobânzii şi obligării pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei de dobândă doar pentru perioada cuprinsă între cel de-al doilea an de creditare şi data de 28.09.2010.

Împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, iar pârâta C. S.A. a declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor A. şi B..

Prin memoriul de recurs, reclamanţii A. şi B. au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar raportat la situaţia din speţa de faţă, motivul de recurs se referă la modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze excepţia nulităţii cererii de apel invocată din oficiu de către instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, analizând cu prioritate excepţia nulităţii cererii de apel a constatat că recurenţii au adresat cererea Curţii de Apel Bucureşti şi nu instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, respectiv Tribunalul Bucureşti. Faţă de aceste aspecte şi fără o analiză suplimentară, instanţa de apel a admis excepţia invocată din oficiu şi a constatat nulitatea cererii formulată de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel, în mod greşit, s-a întemeiat pe prevederile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia:

"Apelul şi când este cazul, motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii".

Or, textul legal aplicabil nu mai prevede în mod expres sancţiunea nulităţii pentru nedepunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă, caz în care sancţiunea incidentă ar putea fi numai o nulitate virtuală.

Nemaifiind vorba despre o nulitate expresă în care vătămarea este prezumata, decizia recurată este nelegală prin prisma faptului că instanţa de apel nu a analizat condiţiile prevăzute de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. necesare pentru a putea constata nulitatea cererii de apel, respectiv:

"Actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

În acest caz, este mai mult decât evident faptul că intimata nu a suferit nicio vătămare ca urmare a nerespectării cerinţei legale prevăzute la art. XIV alin. (1) din Legea 2/2012.

Pentru aceste motive, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că soluţia a fost pronunţată în temeiul unui text legal inaplicabil şi cu o vădită încălcare a regulilor de procedură prevăzute la art. 175 C. proc. civ.. Prin încălcarea acestei reguli procedurale s-a produs o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea în parte a deciziei recurate.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia recurenţilor, nulitatea prevăzută de dispoziţiile art. 471 alin. (1) C. proc. civ., chiar dacă este o nulitate expresă, rămâne totuşi o nulitate condiţionată de producerea unei vătămări

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aplica prezentului litigiu dispoziţiile art. 471 alin. (1) în forma actuală, recurenţii apreciază că nulitatea, deşi expresă, este o nulitate condiţionată de producerea unei vătămări.

Textul de lege instituie o nulitate expresă, vătămarea părţii fiind astfel prezumată, conform art. 175 alin. (2) C. proc. civ., partea interesată putând face dovada contrară. Această nulitate rămâne condiţionată de existenţa acestei vătămări, obligativitatea depunerii cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre se atacă neîncadrându-se în niciunul din cazurile prevăzute de la art. 176 C. proc. civ., respectiv nulitatea necondiţionată.

În situaţia condiţionării de producerea unei vătămări, se verifică dacă aceasta este imposibil de înlăturat altfel decât prin desfiinţarea actului, păstrându-şi actualitatea soluţiile jurisprudenţiale pronunţate sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Cele două condiţionări, respectiv producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului, exprimă concepţia Noului C. proc. civ. privind înlăturarea unui formalism excesiv în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice.

În concluzie, recurenţii apreciază că şi în reglementarea Noului C. proc. civ., producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului reprezintă cerinţe esenţiale ale nulităţii procedurale, întrucât procesul civil trebuie să se caracterizeze prin înlăturarea oricărui formalism inutil. Nulitatea ar trebui să opereze ca un ultim remediu, iar lipsirea de eficienţă a unui act de procedură nu ar trebuie să constituie un scop în sine.

Instanţa de apel nu a analizat niciunul dintre argumentele expuse, formulate prin concluziile scrise depuse în susţinerea respingerii excepţiei nulităţii, limitându-se să reia dispoziţiile legale şi să interpreteze în sens contrar dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 303/2009, fără a respinge motivat aceste susţineri.

Pentru aceste motive, recurenţii solicită instanţei de recurs să constatate că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că nu s-au îndeplinit condiţiile esenţiale privitoare la producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin anularea actului.

Sancţiunea nulităţii instituită prin art. 471 alin. (1) C. proc. civ., este similară cu sancţiunea nulităţii impusă prin art. 288 alin. (2) vechiul cod de procedură, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 303/2009.

Deşi instanţa de apel analizează susţinerile reclamanţilor privitoare la aplicabilitatea considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 303/2009 şi reglementărilor actuale ale art. 471 alin. (1) C. proc. civ., motivarea respingerii acestor argumente nu are legătură cu cele invocate.

Consideră recurenţii, că exigentele impuse de Curtea Constituţională nu au fost respectate prin teza finală a art. 425 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora în dispozitivul hotărârii trebuie să se menţioneze şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului.

Cu privire la vătămare, Curtea Constituţională, în cuprinsul deciziei sale, se referă şi la această vătămare, stabilind că o cerere de recurs greşit îndreptată nu este susceptibilă să fie vătămătoare atât timp cât principiile constituţionale privind liberul acces la justiţie şi folosirea căilor de atac impun "ca toate cererile greşit îndreptate sa fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze", fiind bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât şi considerentele acestora, chiar şi sub imperiul vechiul C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat aceste argumente, ci s-a limitat strict la a indica faptul că este incidentă o nulitate absolută expresă şi că prin dispoziţiile art. 425 alin. (3) C. proc. civ. sunt atenuate aceste consecinţe. Or, modificarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ., fiind o modificare relativ recentă, a fost aptă să conducă la erori, de natura celor din prezenta speţă, care nu ar trebui să conducă la privarea accesului liber la justiţie şi la exercitarea unei căi de atac, fără îndeplinirea condiţiilor privitoare la vătămare şi imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin anularea actului. Vătămarea nu s-a produs, având în vedere că cererea de apel a ajuns chiar la instanţa care a judecat apelul.

În concluzie, recurenţii apreciază că textul de lege supus analizei impune sancţiunea nulităţii condiţionată de producerea unei vătămări, chiar dacă aceasta este prezumată, iar în urma unei simple analize, instanţa competentă să soluţioneze apelul trebuia să constate că prin depunerea greşită a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare.

Pentru toate aceste motive, recurenţii apreciază că decizia recurată este nelegală şi netemeinică sub aspectul admiterii excepţiei nulităţii cererii de apel invocată de instanţă din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenţii arată că soluţia instanţei este greşită sub aspectul admiterii apelului declarat de pârâtă C. S.A., cu consecinţa respingerii şi a capătului de cerere având ca obiect restituirea dobânzii, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel argumentează în mod corect şi logic nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit şi reţine că se justifică restituirea sumelor încasate în temeiul ei, respinge cererea reclamanţilor având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă ca neîntemeiată.

Se susţine că soluţia este greşită întrucât, din dezvoltarea motivelor instanţei de apel, rezultă că se creează o confuzie între obligaţia de restituire şi dobânda aplicabilă în continuare contractului.

În privinţa întinderii obligaţiei de restituire în practica instanţelor de judecată s-au conturat două opinii, respectiv (i) restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive anulate şi (ii) restituirea doar a diferenţei peste dobânda fixă. A treia opinie, în sensul în care nu se poate restitui nimic, nu s-a conturat întrucât reprezintă practic un refuz de a soluţiona o cerere.

Oricare dintre cele două soluţii prezentate mai sus, nu reprezintă o intervenţie nepermisă în contract, aşa cum susţine în mod greşit instanţa de apel. Cele două soluţii stabilesc doar întinderea obligaţiei de restituire şi nu dobânda aplicabilă contractului. Prin urmare, stabilirea întinderii obligaţiei de restituire nu se confundă cu posibilitatea instanţei de judecată de a înlocui clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda "în funcţie de evoluţia pieţei financiare" aşa cum reţine instanţa de apel.

În stabilirea întinderii obligaţiei de restituire, recurenţii apreciază că argumentul oferit de instanţa de apel, în sensul că nu poate fi reţinută aplicabilitatea în continuare a dobânzii de 5,5% fixă din primul an este corect, având în vedere următoarele argumente:

Astfel, în Convenţia de credit nr. x din 21 mai 2007, care a stat la baza pronunţării deciziei recurate, spre deosebire de alte contracte de credit, spre deosebire chiar de contracte încheiate de aceeaşi intimată, nu se prevede, în art. 4.1 şi în prima teză a art. 4.3 că dobânda din primul an este X % şi că pentru perioada următoare banca are dreptul să modifice dobânda, pentru ca în teza a doua să arate modalitatea în care banca putea să facă această modificare.

Prin urmare, din modul în care chiar Banca a redactat contractul dintre părţile din cauză (un contract preformulat de bancă însăşi) nu rezultă absolut deloc că dobânda din primul an continuă să îşi producă efectele şi în anii următori, prin contractul dintre părţile din prezenta cauză Banca nu a stabilit că Banca are posibilitatea, facultatea, dreptul de a varia dobânda după primul an, ci că dobânda obligatoriu variază după primul an în funcţie în funcţie de "evoluţia pieţei financiare, (constatată nul absolut ulterior).

Prin urmare, în cazul contractului dintre părţile din prezenta cauză, modificarea dobânzii după primul an nu era o posibilitate lăsată la aprecierea Băncii, ci o chestiune definitiv tranşată a se produce obligatoriu.

În concluzie, obligând intimata doar la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată, conform ratei de 5,5%/an iniţial convenită de la data încheierii convenţiei, se înfrâng atât principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unei clauze lovite de nulitatea absolută, principiu reţinut şi de instanţa de fond dar nevalorizat, dar şi funcţiile nulităţii absolute.

Soluţia corectă ar fi fost obligarea intimatei la restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă în temeiul clauzei anulate, iar nu a diferenţei peste 5,5%.

Soluţia instanţei de apel, în sensul de a respinge capătul de cerere ca neîntemeiat, întrucât este neclar în ce măsură aplicarea clauzei de variaţie "evoluţia pieţei financiare" a produs efecte şi, în orice caz, nefiind anulată clauza care permite băncii ca după primul an de creditare să pretindă o dobândă variabilă, cererea de restituire a dobânzii încasate după acest prim an de creditare nu putea fi admisă, este profund greşită.

Deşi, instanţa de apel nu neagă dreptul recurenţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum, apreciază în mod greşit că în privinţa clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea, la momentul pronunţării acestei decizii, să determine cuantumul sumelor încasate necuvenit, întrucât, pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii o dobândă revizuibilă, începând cu cel de-al doilea an de creditare.

Faptul că într-un contract de credit o bancă are dreptul la încasarea unei dobânzi nu are nicio relevanţă asupra acestui capăt de cerere. Întreaga dobândă revizuibilă a fost determinată de intimată în mod discreţionar începând cu al doilea an de creditare, iar în aplicarea principiului restitutio in integrum, instanţa de apel, putea stabili întinderea obligaţiei de restituire raportat la specificul contractului. A respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea la restituire, întrucât nu poate fi stabilită care ar fi fost dobânda variabilă corectă, echivalează cu un refuz nejustificat de a judeca.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute parţiale a clauzei prevăzută la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la clauza cuprinsa la art. 4.3 teza a II-a, obligarea recurenţilor-reclamanţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

În acest context, recurenta apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la apelul său referitor la capătul de cerere privind clauza 4.3 teza a II-a din contractul de credit este nelegală prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor la care acesta a făcut referire din Legea nr. 193/2000.

Analizând această clauză, instanţa de apel a reţinut existenţa caracterului abuziv exclusiv pentru că a apreciat că modul în care a fost redactată clauza în discuţie nu conferă recurenţilor-reclamanţi un criteriu clar exprimat de variaţie a dobânzii.

Prin urmare, analizând clauzele exclusiv din perspectiva modalităţii de redactare, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 (1) din Legea nr. 193/2000, lăsând necercetate o serie de aspecte esenţiale în determinarea caracterului licit sau abuziv al clauzei.

În măsura în care ar fi analizat toate condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea 193/2000, instanţa de apel ar fi putut observa faptul că dispoziţia contractuală în discuţie exclude posibilitatea creării unui dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Astfel, analiza clauzelor criticate în prezenta cauză urmează să se facă potrivit dispoziţiilor aplicabile la data încheierii contractului de credit, în temeiul principiului tempus regit actum.

Făcând aplicarea acestora, recurenta susţine că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii au respectat intru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului.

Astfel, contrar instanţei de apel, recurenta apreciază că dobânda variabilă stabilită de către Banca, la aniversarea creditului este perfect legală, la data încheierii contractului, recurenta neavând obligaţia legală de a preciza în contract toţi indicii variabili în funcţie de care se calculau costurile de creditare ale băncii în perioada 2007-2010, ci trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificare dobânzii (Legea nr. 193/2000, Anexa alin. (1) lit. a) -"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, in mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia"), ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a doua, iar recurentul-reclamant şi-a asumat prin semnarea contractului de credit.

Referitor la condiţia caracterului clar şi inteligibil al clauzei 4.3 din contractul de credit, recurenta apreciază că aceasta este îndeplinită în cauză, sintagma "evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" fiind pe înţelesul unui consumator mediu informat, cu atât mai mult a recurentului-reclamant, care are o pregătire profesională peste medie, nefiind de natura să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin urmare, criteriul de variaţie a dobânzii a fost clar exprimat, fiind pe deplin respectat alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, dar şi lit. b), întrucât informarea recurentului-recurent cu privire la motivul de variaţie este de necontestat, fiind clar prevăzut în contract în cadrul clauzei 4.3 teza a II-a.

Mai mult, aşa cum a arătat şi în celelalte faze procesuale, acest criteriu de variaţie a dobânzii nici nu a fost aplicat în cazul de faţă.

După cum a arătat şi în fata instanţei de apel, la prima aniversare a creditului, potrivit clauzei 4.1 lit. b), apreciată de instanţe ca fiind perfect legală, banca a implementat dobânda revizuibilă de la acel moment, calculată potrivit formulei menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Afacerilor, aplicabilă creditelor cu dobânda variabila, şi anume 5,90%.

Acesta este un alt tip de dobândă, care nu a fost niciodată majorat potrivit criteriului menţionat în teza a II-a a art. 4.3 din Contract, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori (21.06.2010).

Dobânda revizuibila de 5,9%, stabilită la aniversarea creditului este un alt tip de dobândă, al cărui procent nu a fost stabilit în temeiul criteriului prevăzut de clauza criticată, şi anume evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii.

Procentul de dobânda din anul II de creditare a fost calculat de către banca pe baza unor indici de referinţă şi criterii pe care aceasta le-a utilizat inclusiv la stabilirea dobânzii iniţiale, pentru care recurentul-reclamant a optat la contractarea creditului, fără a solicita explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul de stabilire a acesteia.

Acesta era valabil pentru toţi clienţii băncii, fiind afişat la sediile acesteia, ca preţ al tipului respectiv de produs.

Abia ulterior, în condiţiile în care piaţa financiara ar fi evoluat de o asemenea natură, banca ar fi putut modifica dobânda contractuală în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a, însă nu a făcut-o.

Prin urmare, dobânda contractuală nu a fost niciodată majorată, potrivit criteriului menţionat în teza a II-a a art. 4.3 din contract.

Prin urmare, în perioada 2007-2010, în componenta dobânzii variabile, calificată de instanţa de apel ca fiind perfect legală, se regăseau toate costurile de finanţare ale băncii, abia începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, instituţiile bancare fiind obligate să reflecte variaţia dobânzii doar în funcţie de un indice de referinţă, în speţă Libor, celelalte costuri de finanţare ale băncii fiind asumate de către aceasta.

Mai arătă recurenta, că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe. Orice instituţie de credit, atunci când acorda un credit pe termen lung, nu are o sursă de finanţare pe aceeaşi perioadă, de aceeaşi mărime şi cu o structură similară respectivului credit (depozite ale clienţilor pentru care banca plăteşte, la rândul sau, dobânda), prin urmare, pentru acordarea împrumutului, banca cumpăra valuta de pe piaţa externă. De aceea, apare justificata inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin că dobânda se va modifica în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei financiare.

Referitor la dezechilibrul semnificativ, recurenta arată că nu se poate reţine în detrimentul recurentului-reclamant, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică.

Tot în acelaşi context, recurenta apreciază că nu poate fi reţinută nici reaua-credinţă a Băncii în redactarea şi executarea clauzei privitoare la dobândă, întrucât buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. de la 1864. Or, în cauza pendinte nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credinţe invocate în privinţa recurentei, dimpotrivă, buna-credinţă reiese din încheierea pe parcursul derulării contractului a celor patru acte adiţionale de restructurare prin care costurile contractului au fost reeşalonate, la cererea împrumutatului, care se confrunta cu dificultăţi financiare, acordându-se intervale de timp cu dobândă fixă redusă.

Faţă de cele prezentate, rezultă că, sintagma analizată nu are caracter abuziv, câtă vreme reprezintă doar o aplicare a dreptului conferit băncii prin art. 4.1 din contract, formularea, în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, având în vedere indicatori obiectivi şi cu caracter determinabil.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 17.01.2019.

Prin încheierea din data de 23.05.2019 recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost admise în principiu.

Înalta Curte, constatând lipsa nejustificată a părţilor de la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 28 noiembrie 2019, suspendarea judecării recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi a recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

De la 28 noiembrie 2019 şi până în prezent nu s-a mai îndeplinit nici un act de procedură, cauza rămânând în nelucrare din vina părţilor.

În urma referatului întocmit la data de 20 octombrie 2020, s-a pus în discuţie necesitatea constatării perimării cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 416 C. proc. civ.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la 12 noiembrie 2020 de către recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. cu privire la excepţia perimării, s-a solicitat respingerea acesteia, pentru următoarele considerente:

Raportat la prezenta cauză, termenul de perimare s-ar fi împlinit la 6 luni de la data de 28.11.2019, adică la 28.05.2020, potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit art. 41 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României s-a stabilit că "prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile,,

La data de 15.04.2020 prin Decretul nr. 240/2020 s-a prelungit cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, iar prin art. 63 alin. (11) s-a menţinut măsura suspendării de drept a cauzelor civile.

Recurenta-pârâtă susţine că potrivit Decretului nr. 240/2020 pentru toate termenele de decădere procedurale s-a ales instituţia întreruperii termenului, ceea ce implică curgerea unui nou termen, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă.

Pentru aceste considerente, susţine recurenta-pârâtă termenul de decădere de 6 luni prevăzut de art. 416 C. proc. civ., are regimul unui termen de decădere în curs la data prelungirii stării de urgenţă, astfel că intră în câmpul de aplicare al art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, prin urmare a fost întrerupt pe durata stării de urgenţă, iar de la 15.05.2020-data încetării stării de urgenţă-a început să curgă un nou termen de 6 luni, care se va împlini la 15.11.2020.

Înalta Curte, a luat în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 416 alin. (1), coroborat cu art. 420 alin. (1) din C. proc. civ., aspectul perimării recursurilor şi urmează să constate perimarea acestora, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, apel, recurs, revizuire şi orice cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

În speţa de faţă, cauza a rămas în nelucrare din vina părţilor mai mult de 6 luni, fără ca în acest termen să intervină o cauză de întrerupere în condiţiile art. 417-418 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 416 alin. (1) şi art. 420 C. proc. civ., va constata perimat recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte privind întreruperea termenului de perimare, în condiţiile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020, acestea nu vor fi reţinute având în vedere următoarele considerente:

Termenul de perimare este un termen imperativ, peremptoriu, întrucât în cadrul acestui termen partea interesată trebuie să efectueze acte de procedură în vederea judecării cauzei, altminteri intervenind stingerea procesului în faza în care se află. În mod normal sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenelor procedurale legale imperative este decăderea.

Înalta Curte apreciază că termenul de perimare nu este un veritabil termen de decădere, întrucât decăderea presupune efectuarea unui act procedural cu depăşirea termenului imperativ prescris de lege în acest scop, Aşadar, perimarea primează asupra decăderii, este o sancţiune mai drastică care, o dată aplicată, duce la stingerea procesului în sine şi face inutilă analizarea unei eventuale decăderi din dreptul de a cere repunerea cauzei pe rol, dacă o astfel de cerere a fost făcută după împlinirea termenului de perimare.

Prin urmare, Decretul nr. 195/16.03.2020 nu conţine dispoziţii aplicabile termenului de perimare, art. 41 din Decret făcând referire doar la prescripţii şi termene de decădere.

În schimb, ar putea fi considerate aplicabile termenului de perimare prevederile art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020:

"Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestaţiilor şi căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgenţă, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă".

Se observă că art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/14.04.2020 face referire la termene prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură, termene ce se află în curs de la data prelungirii stării de urgenţă.

Coroborat sunt aplicabile situaţiei în discuţie prevederile art. 418 alin. (3) C. proc. civ.:

"perimarea se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate". Suspendarea de drept a judecăţii, potrivit art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/16.03.2020 şi art. 63 alin. (11) din Decretul nr. 240/14.04.2020, dispusă ca măsură excepţională, determinată de manifestarea unei pandemii constituie, în mod cert, un motiv temeinic justificat ce le-a împiedicat pe părţi (chiar dacă nu în mod absolut) să stăruie în judecată.

Având în vedere cele anterior expuse instanţa arată că, termenul perimării a fost suspendat, în baza dispoziţiilor legii de procedură civilă, pe durata stării de urgenţă, iar la încetarea stării de urgenţă el şi-a reluat cursul firesc, indiferent în ce etapă a curgerii acestui termen s-a situat momentul declarării stării de urgenţă.

În consecinţă, se reţine că de la momentul îndeplinirii ultimului act de procedură, în cauză au trecut, în lipsa altor cauze de suspendare în afara stării de urgenţă, 6 luni şi 60 de zile (28.11.2020-20.10.2020), situaţie în care se constată că a intervenit perimarea recursurilor declarate în cauză.

Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ. şi urmează să constate perimarea recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi a recursului incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 72/2018 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunţare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.