Recusal of appellate judges in insolvency proceedings: non-applicability of antepronunțare grounds to preliminary presidential orders and limits on broad impartiality claims under the European Convention on Human Rights.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1501/23.12.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia lipsei de interes invocată de debitoare faţă de cererea formulata de petenta A., precum si excepţia lipsei de interes invocata de petenta A. fata de cererea de deschidere a procedurii de insolventa formulata de debitoare, prin administrator B.; s-a admis cererea formulată de debitoarea S.C. C. S.R.L.; în temeiul art. 71 alin. (1) şi (2) din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L., potrivit art. 73 coroborat cu art. 45 alin. (1) lit. d) si art. 57 alin. (1) din Legea privind procedura de insolvenţă, văzând şi prevederile O.U.G. nr. 86/2006, s- a desemnat administrator judiciar provizoriu practicianul în insolvenţă D..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A. prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de introducere a S.C. C. S.R.L. în insolvenţă.

La 10.02.2020, debitoarea S.C. C. S.R.L. a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată A2, compus din doamnele judecător E. şi F., în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 2 şi 13 coroborate cu art. 44 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2020, pronunţată în dosar nr. x/2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a respins cererea de recuzare a completului de judecată A2, compus din doamnele judecător E. şi F., formulată de intimata debitoare S.C. C. S.R.L. în ceea ce priveşte judecarea apelului declarat de A. în calitate de persoană interesată-asociat şi administrator numit, împotriva hotărârii intermediare nr. 1501/23.12.2019 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2019 având ca obiect deschiderea procedurii la cererea debitorului.

Examinând cererea de recuzare, instanţa de apel a apreciat în esenţă că prin modul de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială din dosarul nr. x/2019 completul de judecată nu şi-ar fi spus părerea în ce priveşte soluţia ce ar trebui pronunţată în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurenta S.C. C. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii recurate şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de recuzare formulată, casarea deciziei civile nr. 167/A/16.03.2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele recursului au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 53 alin. (3) coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare, recurenta a formulat următoarele critici:

Sub un prim aspect se susţine că instanţa de apel a omis să analizeze incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., invocate prin cererea de recuzare, faţă de faptul că doamnele judecător îţi exprimaseră deja părerea la momentul soluţionării cauzei, cu privire la faptul că fostul administrator suspendat din funcţie s-ar putea face vinovat de posibila stare de insolvenţă a societăţii.

Se mai arată că în soluţionarea cererii de recuzare, instanţa de apel nu a analizat motivele privind lipsa de parţialitate a celor două judecătoare recuzate, în condiţiile în care împotriva acestora a fost formulată plângere la Consiliul Superior al Magistraturii.

Recurenta face trimitere la dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora instanţa trebuie să fie imparţială, or d-na judecător E. trebuia să se retragă de la soluţionarea cauzei, după suspendarea abuzivă şi neîntemeiată a administratorului unei societăţi comerciale din funcţia de administrare, pentru că prin managementul său defectuos a cauzat insolvenţa societăţii.

Recurenta menţionează că judecătorul recuzat a suspendat administratorul societăţii, într-o procedură de urgenţă, în baza unui probatoriu inexistent, ignorând voinţa societară.

În continuare, recurenta formulează critici faţă de decizia pronunţată în apel, arătând că motivarea hotărârii a fost efectuată prin preluarea în integralitate a motivelor de apel formulate de A., fără a prezenta motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, ignorând probele care au fost administrate în cauză.

În realitate, motivarea hotărârii se bazează pe soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Timiş prin sentinţa nr. 1161/27.09.2019.

Recurenta conchide şi arată că judecătorii recuzaţi au pornit la judecarea apelului cu o părere preconcepută atât asupra situaţiei juridice a societăţii, cât şi asupra asociatului minoritar al acesteia, pentru aceste motive decizia pronunţată de instanţa de apel fiind pronunţată de o instanţă greşit alcătuită, respectiv la judecarea cauzei a participat un judecător incompatibil.

În combaterea cererii de recurs, intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, susţinând că se impune în principal, admiterea excepţiei având în vedere că cererea de recurs nu a fost întemeiată în drept, iar criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata S.C. G. S.R.L. a formulat în cauză întâmpinare prin care a arătat că achiesează la cererea de recurs formulată şi solicită astfel admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte va examina cu precădere excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de intimata A. în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, reţinând următoarele:

Obligaţia de a respecta condiţiile de promovare care ţin de forma şi conţinutul cererii de recurs înscrisă în acest articol este rezultatul calificării căii de atac a recursului din cuprinsul prevederilor art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. drept cale extraordinară de atac care poate fi îndreptată împotriva hotărârilor definitive, în condiţiile legii şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs promovată de recurentă, se constată că aceasta a indicat dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale cu privire la soluţionarea cererii de recuzare.

În concret, Înalta Curte constată că argumentele invocate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de recuzare pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prima teză a acestui text de lege, respectiv când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiaza" aşa încât nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimata A. privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca neîntemeiată excepţia nulităţii cererii de recurs.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurentă cu privire la decizia pronunţată asupra apelului, încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 53 alin. (3) C. proc. civ. va limita analiza argumentelor propuse de recurentă la cele care privesc un control de legalitate a încheierii atacate şi înlăturării celor care privesc aspecte de netemeinicie a deciziei pronunţate în apel, care nu pot fi analizate în această etapă procesuală, faţă de soluţia pronunţată de instanţa de recurs, care a constatat că recuzarea a fost în mod corect respinsă.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că recurenta a supus analizei instanţei de recurs ipoteza consacrată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. referitoare la nemotivarea hotărârii.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În concret, se reproşează instanţei care a soluţionat cererea de recuzare că a omis să analizeze motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., invocat de recurentă, precum şi că nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 44 C. proc. civ., judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri.

În virtutea acestei dispoziţii legale, recurenta a formulat în faţa instanţei de apel cerere de recuzare prin care a invocat motivul de incompatibilitate vizând antepronunţarea.

Acest motiv vizează incompatibilitatea judecătorului care şi-a exprimat opinia în legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în pricina concretă pe care o judecă.

Recurenta a invocat acest motiv de recuzare, invocând faptul că doamnele judecător recuzate au format completul de judecată care a pronunţat decizia nr. 440/A/29.05.2019 în dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Timişoara prin care s-a decis pe calea ordonanţei preşedinţiale suspendarea din funcţie a administratorului S.C. C. S.R.L. şi că şi-ar fi spus părerea cu privire la soluţia ce urmează a fi dată în apel, anume că fostul administrator suspendat din funcţie ar fi vinovat de starea de insolvenţă a societăţii.

Înalta Curte reţine că acest motiv de incompatibilitate vizează numai pe acei judecători care au soluţionat fondul pricinii, adică este necesar să fi pronunţat o hotărâre prin care se rezolvă o problemă litigioasă, de natură să dezinvestească instanţa.

În jurisprudenţă s-a decis în mod constant, că dispoziţiile privitoare la incompatibilitate nu-şi găsesc aplicare în acele situaţii în care judecătorul s-a pronunţat asupra unor cereri care se judecă după o procedură sumară, în cadrul cărora nu se rezolvă fondul cauzei, cum este cazul ordonanţei preşedinţiale.

În cauza de faţă nu există acest motiv de incompatibilitate, întrucât prin decizia civilă nr. 440/A/29.05.2019 Curtea de Apel Timişoara a evaluat doar aparenţa de drept prin soluţionarea unei cereri de ordonanţă preşedinţială.

De altfel, modul de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială nu poate influenţa soluţia ce urmează a se pronunţa în litigiul de faţă, având în vedere faptul că acesta vizează contestarea de către A. a stării de insolvenţă şi inexistenţa datoriilor societăţii, ci nu eventuala responsabilitate a administratorului statutar H. cu privire la starea de insolvenţă.

Revenind la motivul de casare invocat de recurentă, Înalta Curte reţine că se invocă omisiunea instanţei de apel de a analiza motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Textul legal invocat de recurentă declară incompatibil pe judecător "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la parţialitatea sa" având în vedere că motivele de incompatibilitate sunt enumerate limitativ.

Argumentele recurentei întemeiate pe acest text legal au vizat aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se constată că orientarea doctrinară a acestei dispoziţii legale prin care pot fi recunoscute noi cazuri de recuzare, în virtutea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care conferă un sens mai larg noţiunii de parţialitate, nu este în sensul de a permite opţiunea între cele două metode de reglementare, respectiv cea exhaustivă şi cea de principiu.

În sprijinul acestei interpretări sunt şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia este necesar pentru admisibilitatea cererii de recuzare ca din motivarea acesteia să reiasă cu claritate cazurile de incompatibilitate ce ar putea fi încadrate în prevederile legale.

Or, motivul cererii de recuzare a fost reprezentat de incompatibilitatea vizând antepronunţarea, analizat în consecinţă de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de recuzare, astfel încât nu poate fi incidentă aplicarea dispoziţiei de principiu privitoare la invocarea incidentului procedural privind recuzarea şi în alte situaţii asemănătoare.

Pentru aceste considerente, se reţine că a fost respectată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 17 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 17 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele S.C. G. S.R.L. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.