Abusive character of currency risk clauses in foreign currency loans and exclusion under consumer protection law based on statutory nominalism

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la 5 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Membră a D., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să:

- constate nulitatea absoluta a clauzei prevăzută la art. 5 lit. a) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x încheiat la 19 mai 2008 privind comisionul de administrare - raportat la faptul că aceasta este abuzivă şi încalcă prevederile Legii nr. 193/2000;

- oblige pârâta să-i restituie suma de 840 CHF (3.410 RON calculată la un curs de 4,06 RON valabil la 1 septembrie 2016) reprezentând comisionul de administrare credit şi în plus, dobânda legală, calculată la această sumă, din momentul introducerii acţiunii şi până în momentul plătii;

- constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la Art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 8.1 şi art. 9 pct. 9.1 (sintagma la cursul practicat de Banca in ziua operării) (sintagma la cursul practicat de Banca în ziua operării) din Contractul de Credit nr. x încheiat la 19 mai 2008, raportat la faptul că acestea sunt abuzive şi contravin prevederilor Legii nr. 193/2000, impunând consumatorului achitarea ratelor la un alt curs decât cel în raport cu care s-au eliberat sumele împrumutate, cu efectul transpunerii în totalitate a riscului valutar asupra acestuia;

- să se constate că obiectul contractului de credit a fost reprezentat de un credit în moneda RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o moneda străină;

- stabilizeze şi să aplice, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU, egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit - curs BNR 2,24 RON şi în consecinţă, să se dispună, plata şi încasarea ratelor până la ajungerea la termen a contractului, la cursul de 2,24 RON, indiferent de modalitatea în care se acoperă ratele, prin depunere la casierie sau prin transfer din alte conturi;

- oblige pârâta să-i restituie suma de 36.782,33 RON achitată ca diferenţă de curs între cursul din momentul contractării şi cursul la care s-a efectuat plata ratelor, calculată de la data încheierii contractului şi până la data introducerii acţiunii, precum şi la restituirea sumelor ce urmează să fie achitate cu acest titlu după această dată;

- constate nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 14 din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 19 mai 2008 raportat la faptul că aceasta este abuzivă şi încalcă prevederile Legii nr. 193/2000. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale C. civ., ale O.G. nr. 21/1992 şi pe jurisprudenţa CJUE invocată în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa nr. 2223 din 22 februarie 2017, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamanţii B. şi A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 11 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin cererea depusă la 30 martie 2017, reclamanţii şi-au modificat capetele ii) punctele 2 şi 3, solicitând ca instanţa să dispună stabilizarea şi aplicarea pe tot parcursul derulării contractului de credit a unui curs CHF - LEU echitabil, a cărui valoare să fie calculat după formula: cursul din momentul contractării 2.2415 RON + 50% din media diferenţelor de curs înregistrate pentru perioada cuprinsă între momentul contractării şi prezent (1,2391 RON), respectiv de 2,8610 RON, iar pe de altă parte, obligarea pârâtei la restituirea sumei achitată cu titlu de diferenţă curs, peste valoarea stabilită, începând cu momentul încheierii contractului şi până în momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 267/2018 civ. din 8 martie 2018 Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile nulităţii acţiunii pentru netimbrare, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii.

A admis în parte acţiunea civilă, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. membră a D..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x încheiat la 19 mai 2008, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 840 CHF încasată cu titlu de comision de administrare, precum şi dobânda legală la această sumă începând cu data de 5 septembrie 2016 (data introducerii acţiunii) şi până la plata efectivă a sumei.

A respins în rest acţiunea astfel cum a fost precizată şi a luat act că reclamanţii înţeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 33/2019 din 1 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 267/2018 civ. din 8 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii arată că prin hotărârea instanţei de apel s-a constatat că, clauzele prevăzute la art. 1.2, 8.1, 8.2 şi 9.1 din Contractul de credit nu au caracter abuziv şi că instanţa nu poate interveni în contract pentru stabilirea unui curs echitabil în modalitatea cerută de apelanţi.

Faţă de concluzia instanţei de apel, recurenţii apreciază că, considerentele expuse sunt rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a normelor de drept material aplicabile, respectiv, Legea nr. 193/2000, art. 1578 din C. civ., art. 970 C. civ. de la 1864, şi celelalte norme invocate în prezentul recurs, care au condus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

În acest context, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o aplicare şi o interpretare greşită a art. 1578 C. civ. de la 1864, stabilind că acest principiu a fost transpus prin clauzele invocate de apelanţi ca fiind abuzive. Totodată, bazat pe această premisă greşită, a considerat că sunt excluse de la analiza caracterului abuziv clauzele invocate, făcând aplicarea art. 3 al (2) din Legea nr. 193/2000.

Art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului, nu este aplicabil în contractul dedus judecăţii, reprezentând o normă de drept care nu a avut în vedere contractele de împrumut încheiate în valută.

De asemenea, clauzele invocate ca fiind abuzive, nu sunt o transpunere automată în contract a principiului nominalismului monetar, respectiv a art. 1578 C. civ. de la 1864, acestea reprezentând în fapt, consimţământul cerut consumatorului de legislaţia specială, pentru derularea operaţiunilor în valută pe teritoriul României. Mai mult decât atât, clauzele invocate reprezintă o reglementare diferită de norma generală prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin raportare la aceste aspecte, recurenţii consideră, că clauzele contestate nu transpun principiul nominalismului, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă pentru creditor şi să suporte singur riscul valutar.

Din această perspectivă, trebuie analizată şi modalitatea în care instituţiile bancare pot încheia contracte de împrumut în valută, pe teritoriul României, existând reglementări speciale în acest sens.

O astfel de normă, este Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar. Modalitatea de aplicare a acestuia în raporturile dintre instituţiile financiare şi rezidenţi este explicată de BNR- Direcţia Reglementare si Autorizare prin adresa nr. x/16.05.2005 comunicată Asociaţiei Române a Băncilor în care se arată "Derularea operaţiunilor în valuta între rezidenţi este condiţionată de acordul de voinţă al părţilor".

Astfel, Regulamentul BNR nr. 4/2005 şi acordul de voinţă exprimat în Contract, în limitele arătate pe parcursul judecăţii, sunt temeiurile care stau la baza derulării raporturilor juridice aparent în CHF şi nu norma legală generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În aceste condiţii, recurenţii consideră că ar fi trebuit, pentru o interpretare şi o aplicare corectă a unei norme legale instituită în anul 1964 la o situaţie litigioasă ce îşi are izvorul într-un contract încheiat în anul 2008, să se realizeze o diferenţiere, în momentul analizei limitelor aplicării principiului nominalismului monetar şi a efectelor acestei reglementări, între un contract de credit încheiat cu o instituţie financiar bancară şi o persoana fizică în anul 2008 şi orice alt fel de contract de împrumut.

O astfel de diferenţiere nu a fost avută în vedere de instanţa de apel, ajungându-se în mod nelegal, la oferirea unui caracter obligatoriu într-un contract de credit încheiat cu o instituţie financiar bancară, în mod nejustificat, a unei norme supletive.

În acest context, consimţământul dat de consumator trebuie să fie analizat prin raportare la legislaţia protecţiei consumatorului, verificându-se dacă nu a fost limitat şi influenţat de poziţia de superioritate avută de creditoare si de constrângerile inerente necesităţii.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 3 din Legea nr. 193/2000, considerând că o clauză trecută în contractul de credit în temeiul unei norme supletive (art. 1578 din C. civ. de la 1864), este exceptată de la verificarea caracterului abuziv .

Recurenţii consideră că această interpretare este contrazisă de considerentele deciziei CJUE pronunţată în cauza Andriciuc contra C.. Deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre în vederea aplicării corecte şi unitare a dreptului Uniunii. Legea nr. 193/2000 reprezintă un act normativ care transpune directiva 93/13 motiv pentru care, interpretarea şi aplicarea corectă a acestuia, trebuie să se facă de instanţa de judecată, prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Principul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletiva, de la care părţile pot deroga. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care în considerentele deciziei nr. 62/2017 punctul 37 arată:

"Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens". Astfel nu se poate concluziona în mod corect că obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF este o transpunere automată a principiului nominalismului în contractul de credit dedus judecăţii.

Această obligaţie este consecinţa unei clauze cuprinse în acest contract, clauză preformulată, care nu a fost negociată cu împrumutatul şi care împovărează suplimentar consumatorul faţă de costurile pe care acesta le putea prevedea în mod real la momentul încheierii contractului de credit.

În cazul de faţă, recurenţii consideră că toate probele administrate până în prezent, dovedesc faptul că acest contract este un contract de adeziune, ceea ce presupune ca toate clauzele sunt preformulate de către intimată, în cauză nu s-au purtat negocieri cu privire la acestea sau la mecanismul generat, aspecte care influenţează costurile contractului pe toată perioada de derulare.

Într-o altă critică, instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat şi la interpretarea dată de CJUE în cauza Andriciuc, precum şi a O.U.G. nr. 21/1992 (art. 7,9,10 şi 18), a Legii nr. 296/2004 (art. 8, 27, 48, 57) în momentul în care a reţinut că nu se analizează caracterul abuziv al unei clauze în raport de respectarea obligaţiei de informare a consumatorului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, respectarea obligaţiei de informare este un element intrinsec analizei din perspectiva stabilirii existenţei unui dezechilibru creat de clauza abuzivă.

In plus, nerespectarea obligaţiei de informare a afectat manifestarea de voinţă a consumatorului, acesta dându-şi consimţământul cerut de lege pentru încheierea unui contract de credit în valută, neavând însă toate datele necesare luării unei astfel de decizii.

Din ansamblul motivării CJUE din hotărârea pronunţată în Cauza Andriciuc şi alţii contra C., rezultă următorul aspect: caracterul clar şi inteligibil, trebuie să privească, atât redactarea clauzei cât şi informarea, în faza pre-contractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

În acest context, instanţa urmează să constate că această obligaţie de informare, aşa cum se conturează în raport de legislaţia aplicabilă şi de jurisprudenţa dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, are un conţinut amplu, care trebuie să cuprindă o informare cu privire la caracteristicile specifice a unui produs financiar cum este Creditul în CHF şi al unei monede cu caracteristici speciale cum este francul elveţian.

În plus, respectarea obligaţiei de informare a profesionistului, era vitală pentru a asigura o protecţie efectivă a consumatorului, având în vedere că în România francul elveţian nu era o monedă folosită în tranzacţiile de pe piaţa liberă, nu exista în realitate la casele de schimb si în majoritatea situaţiilor nici la Băncile care au acordat împrumuturi în această monedă.

Astfel, obligaţia de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete şi solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil pentru creditor că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede şi nu cu privire la faptul că este o valută care prin esenţă poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea.

De altfel, profesionistul a avut la îndemână mijloace evidente de analiză a evoluţiei şi naturii acestei monede în momentul în care a creat produsul de creditare în CHF, monedă fără circulaţie efectivă în România. Mai mult decât atât avea obligaţia efectuării acestei analize pentru a pune pe piaţă un produs sigur care să nu afecteze interesele economice şi viaţa consumatorilor.

Totodată, conform celor statuate de CJUE în decizia pronunţată în cauza Andriciuc, această obligaţie de informare trebuia materializată şi în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creşte.

În lipsa acestor informaţii, consumatorul şi-a exprimat consimţământul necunoscând situaţia, fiind supus efectelor unor clauze care generează costuri suplimentare pe care nu le-au putut prevedea la momentul semnării contractului, fapt ce conduce la caracterul abuziv al clauzei, prin raportare la Legea nr. 193/2000 al (1) din Anexa lit. d).

În concluzie, o interpretare şi aplicare corectă a art. 4 din Legea nr. 193/2000 presupune analiza respectării obligaţiei de informare pentru a stabili îndeplinirea condiţiei dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului, nerespectarea acestei obligaţii trebuind să fie sancţionată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei invocate.

Mai susţin recurenţii, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 696 şi 670 din C. civ. de la 1864, reţinând necesitatea dovedirii veniturilor debitorilor si a faptului că aceştia sunt debitori care nu mai pot plăti creditul.

În contextul actual al numeroaselor reglementări în materia protecţiei consumatorilor, care au în componenţa lor reglementări fundamentate pe teoria impreviziunii sau care reprezintă veritabile aplicări ale teoriei impreviziunii la nivel legislativ prin norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 77/2016 privind darea în plată sau Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, trebuie făcută o diferenţiere în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii şi temeiurile de drept invocate.

Astfel, în cadrul Legii nr. 77/2016 teoria impreviziunii a suferit o metamorfoză, prin interpretarea dată de decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016, care include în condiţiile reţinerii impreviziunii şi a aplicării legii dării în plată a unei condiţii referitoare la solvabilitatea debitorilor, la veniturile acestora.

Cu toate acestea, în forma ei primară şi în interpretarea dată acestei instituţii în contextul vechiul C. civ., impreviziunea presupune un dezechilibru contractual prin raportare strict la obligaţiile contractuale.

Astfel, nu trebuie făcută confuzie intre aplicarea impreviziunii în contextul cererilor formulate în temeiul Legii nr. 77/2016 care impune şi o componentă socială şi aplicarea teoriei impreviziunii în contextul art. 970 din C. civ. de la 1864.

În cazul de faţă, obiectul acţiunii formulate de recurenţi este constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar cuprinse în contractul de credit nr. x din 19 mai 2008 încheiat cu C. şi stabilirea unui curs echitabil de plată a ratelor, ca efect al constatării caracterului abuziv.

În acest context, este greşită interpretarea dată de instanţa de apel art. 970 din C. civ. de la 1864, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2006 privind Legea nr. 77/2016. Decizia indicată anterior este o decizie obligatorie de interpretare constituţională a Legii nr. 77/2016, lege care nu are legătură cu prezenta cauză.

Astfel, se apreciază că din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în legătură cu Directiva 93/13/CEE, se desprinde o obligaţie a instanţei de judecată de a stabili, în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecinţele eliminării acesteia din contract şi modalitatea în care aceasta urmează să producă efecte pe viitor, obligaţie existentă pentru a se atinge scopul Directive 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii şi nu de a le crea o situaţie mai grea în urma aplicării prevederilor acesteia.

Se susţine în final, că simpla constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei din contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient. În acest sens, pentru înlăturarea dezechilibrului creat de clauzele abuzive, instanţa de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice şi aplicând principiul solidarismului şi art. 970 din C. civ. de la 1864 să reglementeze modalitatea de continuare a raporturilor contractuale.

La data de 04 iunie 2019, intimata S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, punctând asupra criticilor formulate prin cererea de recurs.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 19 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 23 ianuarie 2020 a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 33/2019 din 01 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

La termenul de judecată la 21 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020. Potrivit rezoluţiei din data de 20 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Se reţine că judecata pe fond a cauzei a vizat următoarele capete de cerere:

- constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de administrare cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit nr. x încheiat la 19 mai 2008 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei încasată cu acest titlu, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei;

- constatarea nulităţii absolute şi a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar cuprinsă în art. 1 pct. 2, art. 8 pct. 1 şi art. 9 pct. 1 din contractul de credit nr. x încheiat la 19 mai 2008;

- stabilizarea cursului de schimb şi aplicarea pe toată durata creditului a unui curs de schimb echitabil RON/CHF în valoare de 2,8610 RON/CHF şi plata ratelor lunare funcţie de acest curs;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţă de curs valutar, peste valoarea stabilită, începând cu momentul încheierii contractului şi până în momentul rămânerii definitive a hotărârii;

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit, referitor la comisionul de administrare şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 840 CHF încasată cu acest titlu, precum şi dobânda legală şi a respins în rest acţiunea.

Se mai reţine că recurenţii au adus critici deciziei pronunţate de instanţa de apel, în ceea ce priveşte capetele de cerere respinse de către prima instanţă, soluţie menţinută de către instanţa de apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile faţă de cele trei capete de cerere respinse, se referă la trei aspecte, şi anume greşita aplicare a principiului nominalismului monetar, a prevederilor legale privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi a teoriei impreviziunii.

Criticile referitoare la modalitatea de aplicare a principiului nominalismului monetar sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit clauzei inserate la art. 8.1 şi 8.2 din contractul de credit, părţile au agreat că, orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face conform graficului de rambursare în rate de credit lunare".

Potrivit clauzei inserate la art. 9.1 din contractul de credit s-a convenit în sensul că "eventualele diferenţe de curs valutar sunt în sarcina împrumutatului".

Verificarea caracterului abuziv al acestor clauze a fost corect realizată de către instanţa de apel, aceasta statuând printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că astfel de clauze reflectă principiul nominalismului monetar, care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

De altfel, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că "excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor în sensul că instanţa de apel a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat şi la interpretarea dată de CJUE în cauza Andriciuc, precum şi a O.U.G. nr. 21/1992 se constată că acestea au drept fundament solicitarea de revizuire a efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus pe reclamanţi într-o situaţie de inferitoritate faţă de bancă.

În mod corect au apreciat instanţele de fond faptul că din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 clauzele în litigiu nu au o natură abuzivă.

Deşi contractul nu a fost negociat, fiind un contract preformulat, nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, şi, implicit în favoarea băncii, câtă vreme variaţia cursului de schimb poate determina fie o creştere a gradului de îndatorare a împrumutatului, fie o scădere a gradului de îndatorare a împrumutatului.

În condiţiile în care clauzele contractuale sunt în acord cu principiul nominalismului consacrat atât de C. civ. cât şi de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, nu s-a putut aprecia că aceste clauze au un caracter abuziv.

Dat fiind faptul că variaţia cursului valutar este o împrejurare de fapt previzibilă, reclamanţii fiind deci în măsură să înţeleagă la încheierea contractului consecinţele generate de variaţia cursului, clauzele contestate fiind în concordanţă cu dispoziţiile în materia protecţiei consumatorului, în mod corect s-a apreciat că obligaţia împrumutaţilor de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu poate avea caracter abuziv, deoarece este în sensul art. 1578 din C. civ.

În ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă, riscul valutar, Înalta Curte reţine că pentru a proteja consimţământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate intr-o formă clară şi comprehensibilă.

În speţă nu se poate susţine că reclamanţii nu au putut să înţeleagă ca rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit in sumă de 84.030 CHF.

Nu exista caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga imprumutatul sa ramburseze creditul in moneda in care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

Pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie statuează că obligaţia de informare are nişte limite reprezentate de condiţiile unei bune funcţionări a pieţei. Cantitatea şi conţinutul informaţiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieţei (Hotărârea CJCE din 4 martie 2004, Cauza Cofinoga Merignac SA/Sylvain Sachithanathan).

Tot din perspectiva obligaţiei de informare, dar şi a puterii de negociere, se reţine că, consumatorul a avut posibilitatea să aleagă între oferte in raport de interesele sale şi de posibilitatea de a-şi asuma obligaţiile contractuale, în raport cu prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora "Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici", astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

In ce priveşte pretentia reclamanţilor cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, se constată că reclamanţii au solicitat instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor potrivit art. 969 C. civ.

Părţile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale şi, în ipoteza în care voinţa reclamanţilor coincide cu cea a paratei, contractul poate fi modificat.

Toate aspectele invocate de reclamanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a art. 696 şi 670 din C. civ., prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2006 privind Legea nr. 77/2016 se reţine că în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu sunt incidente situaţiile reglementate de instanţa de contencios constituţional, deoarece raportându-ne la considerentele deciziei sus menţionate, mecanismul impreviziunii nu se aplică automat, ci numai dacă se invocă şi se dovedesc îndeplinite situaţiile premisă.

În condiţiile mai sus arătate, în care clauza în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului, astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel are în vedere considerentele de la paragrafele 35 - 43 ale Deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curţii Constituţionale referitoare la incidenţa principiului nominalismului.

În ceea ce priveşte criticile aduse de recurenţi cu privire la soluţionarea capetelor de cerere privind stabilizarea cursului de schimb şi aplicarea pe toată durata creditului a unui curs de schimb echitabil RON/CHF în valoare de 2,8610 RON/CHF şi plata ratelor lunare în funcţie de acest curs, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenţii reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 9.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutaţilor, contrar bunei-credinţe.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutaţii despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constantă, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor referitoare la solicitarea de restituire a sumei reprezentând diferenţa de curs valutar, se reţine că şi acestea sunt neîntemeiate, având în vedere considerentele anterior arătate, potrivit cărora reclamanţii s-au obligat să restituie creditul în aceeaşi monedă în aceeaşi valută în care a fost acordat, plata ratelor aferente creditului fiind independentă de evoluţia cursului de schimb.

În considerarea celor cel preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 33/2019 din 01 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA IASI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.