Exclusion of currency repayment clauses reflecting mandatory national monetary nominalism norms from EU unfair contract terms directive scope

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 8 martie 2018, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtele D., prin mandatar E. S.A. şi E. S.A., au solicitat:

(1) să se constate ca fiind abuzivă şi, în consecinţă, nulă absolut clauza de la art. 6.1 teza I din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103914/19.03.2008 privind rambursarea creditului în valută în care a fost acordat;

(2) să se dispună îngheţarea cursului LEU-CHF la rata de schimb aferentă datei la care a fost încheiat contractul de credit (19 martie 2008);

(3) să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamantul A. a sumelor încasate în plus cu titlu de rată a creditului, sume rezultate din diferenţa de curs valutar la care au fost plătite ratele de credit;

(4) să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1989 din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâtelor D. prin mandatar E. S.A. şi E. S.A., fiind obligaţi reclamanţii la plata sumei de 4.996,32 RON către pârâta E. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A., B. şi C..

Prin decizia civilă nr. 265A/2019 din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1989 din 21 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, fiind obligaţi apelanţii să plătească intimatei E. S.A. suma de 2.771,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanţii A., B. şi C. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a respins apelul reclamanţilor, ce viza cererea privitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei din contract 6.1, cu referire la încasarea de către intimata-pârâtă a ratelor contractuale "rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

Instanţa de apel, printr-o amplă motivare, a analizat apelul, cu precădere, din perspectiva prevederilor de drept comun (art. 1578 şi 1579 din C. civ. de la 1864, teoria impreviziunii), or, în cauza de faţă este vorba despre o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deşi trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în această materie.

Din această perspectivă, caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnare a contractului, deoarece părţile nu se află pe poziţii de egalitate, nici în ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici în ce priveşte puterea de negociere, intimata-pârâta fiind un profesionist care se ocupă cu acordarea de credite, recurenţii fiind simple persoane fizice care nu au avut posibilitatea să negocieze, în cunoştinţă de cauză, contractul, ci doar să-1 semneze sau nu.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, jurisprudenţa CJUE privind limitele obligaţiei de informare, aceasta făcând referire la o clauză ce privea un litigiu între doi comercianţi, or, în speţa de faţă este aplicabilă legislaţia şi jurisprudenţa privind protecţia consumatorilor.

Există o practică constantă, atât a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Această problemă a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România.

Ca atare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligaţie.

Instanţa de apel, analizând cauza prin prisma legislaţiei naţionale (art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului si a teoriei impreviziunii), nu a realizat o analiză din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei pe care reclamanţii au criticat-o ca fiind abuzivă.

În acest context, recurenţii apreciază că instanţa de prim control judiciar trebuia să analizeze ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", această analiză trebuind făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.

Or, instanţa de apel nu a procedat în acest fel, aceasta nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 6.1 în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.

Or, nefăcând o asemenea analiză, recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 19.09.2019.

Prin încheierea din data de 23.01.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 21.05.2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 09 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 20.07.2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la clauza de risc valutar au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Această normă legală prevede trei ipoteze pentru care se poate dispune casarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau cuprinde numai motive străine de natura pricinii.

Se reţine în ceea ce priveşte prima ipoteză că hotărârea este motivată potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este incidentă în prezenta cauză, decizia instanţei de apel fiind clară şi logică, instanţa de apel a analizat întreaga situaţie de fapt existentă în dosar prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză şi că s-a preocupat să verifice dacă hotărârea apelată este fundamentată pe dispoziţiile legale aplicabile speţei.

În ceea ce priveşte cea de a treia ipoteză s-a susţinut că instanţa de apel a analizat apelul cu precădere din perspectiva prevederilor de drept comun, art. 1578 şi art. 1579 C. civ., or în cauza de faţă cererea are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze cuprinse într-un contract de credit.

Criticile recurenţilor sub acest aspect sunt nefondate, întrucât raţionamentul instanţei de apel se raportează atât la dispoziţiile C. civ., analizând principiul nominalismului monetar, cât şi la legislaţia europeană şi naţională de protecţie a consumatorului, respectiv la Directiva 93/13/CEE şi Legea nr. 193/2000.

Analiza făcută de instanţa de apel este una corectă, raportat la situaţia de fapt incidentă în cauză cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În mod corect a apreciat instanţa de apel că în prezenta cauză este vorba despre un contract de credit căruia i se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. 1864, faţă de data încheierii contractului de credit, anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evoca cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elveţieni, reclamanţii au primit suma împrumutată în CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Este de reţinut soluţia pronunţată de CJUE la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 în care s-a statuat:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reţinut că în această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Aşa fiind, criticile referitoare la clauza privind riscul valutar sunt nefondate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 265 A/2019 din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. să plătească intimatei E. S.A. suma de 3.963,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru plata avocatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 265 A/2019 din 15 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. şi D. PRIN MANDATAR E. S.A.

Obligă recurenţii-reclamanţi B., A. şi C. la plata sumei de 3.963,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei E. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.