Currency risk clauses in CHF-denominated consumer credits fall outside EU Directive 93/13 where they transpose suppletive national monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 31.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat:

1. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din data de 07.04.2008 prevăzute la art. 6 - Dobânda curentă şi dobânda penalizatoare, respectiv art. 6.1 - 6.9, respectiv art. 7 Taxe şi comisioane, prin care i-a fost acordat creditul în sumă de 96.800 CHF şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, cu consecinţa eliminării acestora din contract;

2. Stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului: 1 CHF=2,285 RON, respectiv calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

3. Obligarea băncii la restituirea sumelor achitate în avans plus dobânda legala aferenta, reprezentând suma achitată în plus din cauza creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, de la momentul semnării contractului de credit până la momentul introducerii cererii de chemare în judecata, precum şi pe parcursul derulării contractului de credit.

4. Denominarea în moneda naţională a plăţilor la cursul de schimb CHF-LEU de la data acordării creditului, în virtutea principiului din regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar conform căruia preţul mărfurilor şi al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.

La data de 05.05.2016, reclamanta A. a depus precizări la acţiunea introductiva prin care a învederat următoarele:

Cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată solicită:

1. Constatarea caracterului abuziv si nulitatea absoluta parţiala a clauzelor de risc valutar inserate in Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din data de 07.04.2008 prevăzute la Cap. 6- Dobânda curenta si dobânda penalizatoare, respectiv art. 6.1, art. 6.2. "Dobânda este variabila in conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificata in mod unilateral de către Banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referinţa pentru fiecare valuta fără consimţământul clientului. Noul procent de dobânda se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilita de banca. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.", art. 6.9, respectiv Cap. 7 - Taxe si comisioane, art. 7.2. "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica unilateral nivelul comisioanelor si taxelor, fara consimţământul clientului", prin care i-a fost acordat creditul in suma de 96.800 CHF si suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, cu consecinţa eliminării acestora din contract;

Cu privire la petitul 3 al acţiunii, reclamanta a precizat că valoarea sumelor pretinse nu poate fi determinata in prezent, urmând ca instanţa sa dispună si sa încuviinţeze efectuarea unei expertize contabile judiciare în cauză, având ca obiectiv: calcularea sumelor achitate în avans plus dobânda legala aferentă, reprezentând suma achitată în plus din cauza creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, de la momentul semnării contractului de credit până în momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 15586/22.09.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 24.10.2016, sub nr. x/2016.

Prin încheierea de şedinţă din data de 01.03.2017, instanţa a respins excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei de obiect şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neintemeiate, pentru considerentele arătate în cuprinsul acestei încheieri.

Prin sentinţa civilă nr. 878/15.03.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 6.2 teza I din contractul de credit ipotecar nr. x din 07.04.2008 care prevede: dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii.

Prin aceeaşi hotărâre s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 7.2 din contractul de credit şi au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile nr. 878 din 15.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1106A din 24 mai 2018 a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A., împotriva sentinţei civile nr. 878 din 15.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat situaţia de fapt generatoare a litigiului care nu va fi reluată în sinteză de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza 1 C. proc. civ., recurenta arată că este întemeiat în raport de lipsa motivării respingerii probei cu expertiza.

Astfel cum a invederat instanţei, in faţa instanţei de fond, au fost administrate probatorii constând doar in inscrisuri, proba cu expertiza contabila având ca obiective tocmai stabilirea sumelor achitate in plus de către recurenta ca urmare aplicării clauzelor considerate abuzive in vederea compensării/restituirii acestor sume, fiind respinsa, atât in fond cat si in apel, fara insa ca instanţa de apel sa motiveze in vreun fel neincuviintarea unei probe care face imposibila punerea in executare a sentinţei.

In absenta unei expertize contabile care sa cuantifice pecuniar impactul clauzelor abuzive asupra derulării contractului (sumele de bani achitate in plus in mod abuziv de către recurenta), atât sentinţa civila de la fond cat si decizia din apel nu au aplicabilitate practica, lipsind astfel hotărârea judecătoreasca de unul din caracterele esenţiale - executorialitatea.

Este imperios necesar ca in rejudecare, instanţa de apel sa cerceteze si sa cenzureze in mod serios motivul respingerii probei de către instanţa de fond si, sa dispună efectuarea expertizei in vederea stabilirii modului si întinderii reparaţiei cuvenite recurentei ca urmare a suferirii efectelor clauzelor declarate abuzive.

Pentru acest motiv solicită admiterea prezentului motiv de recurs, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reiterează considerentele expuse Ia fond si in apel pe care instanţa nu le-a analizat in mod obiectiv:

Cu privire Ia clauzele de risc valutar se susţine că instanţa in mod nelegal, a apreciat ca nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, respingând cererea cu privire la clauza referitoare la riscul valutar.

Consideră abuziva clauza de risc valutar având in vedere prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate intre comercianţi si consumatori, care stipulează ca o clauza contractuala " care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca prin ea insasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ intre drepturile, obligaţiile pârtilor contractante ".

Clauza de risc valutar este abuziva fata de faptul ca acest risc este suportat exclusiv de consumatorul-imprumutat, determinând un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile asumate de parti.

Caracterul abuziv rezida si din natura prestabilita si impusa consumatorului, fara a-i acorda posibilitatea influenţării acesteia. Intimata in mod intenţionat nu a respectat obligaţia de consiliere, in mod voit a omis a furniza consumatorului informaţii privind riscul de hipervalorizare a monedei CHF.

Caracterul abuziv al acestor clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnări contractului. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează in cadrul acestora, constituie o incalcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată in dreptul european si naţional, intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderilor a drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, evident in detrimentul consumatorului. Banca a stipulat in convenţiile încheiate cu subsemnata obligaţia de a suporta exclusiv diferentele de schimb valutar, fara nici o distincţie si fara a limita in vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel ca in situaţia dublării valorii francului elveţian in raport cu moneda naţionala, convenţiile de credit încheiate intre parti dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura si conţinutul contractului de împrumut.

In aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă în vedere criteriul echivalentei prestaţiilor, fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligaţiile asumate de către parti, ori clauza de risc valutar care incumba in mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situaţiei consumatorului si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

Cerinţa privind transparenta clauzelor contractuale prevăzuta de Directiva 93/E nu poate fi redusa, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal si gramatical, deoarece consumatorul se afla intr-o poziţie de inferioritate fata de vânzător sau furnizor.

In concluzie, solicită se sa constate ca în cauza, nici anterior si nici in momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar in condiţiile in care pe parcursul derulării contractului a trebuit sa achite suplimentar paratei sume apreciabile de bani decurgând din variaţia cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal cat si a dobânzii lunare, exista un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Acest aspect trebuie examinat de instanţa de apel având in vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se număra publicitatea si informaţiile furnizate de imprumutator in cadrul negocierii unui contract de împrumut.

Mai precis, revine instanţei de apel obligaţia sa verifice daca consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale si care ii permit acestuia sa evalueze costul total al imprumutului sau.

Apreciază ca in cazul de fata instituţia bancara nu si-a îndeplinit aceste obligaţii si, în consecinţa, se poate constata caracterul abuziv al clauzei in litigiu, revenind instanţei de apel sarcina sa evalueze, pe de o parte, nerespectarea de către banca a cerinţei de buna-credinta si, pe de alta parte, dezechilibrul semnificativ intre părţile contractului.

Aceasta evaluare trebuie efectuata in raport cu momentul încheierii contractului de credit si tinand seama in special de expertiza si de cunoştinţele băncii in ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar si riscurile inerente contractării unui împrumut in moneda străina.

Cu privire la denominare recurenta arată că deşi in contract s-a menţionat acordarea unui credit de 94.830 CHF, tragerea efectiva a creditului s-a făcut nu in moneda CHF ci in moneda RON, fiind deosebit de important ca operaţiunile de schimb valutar s-au efectuat tot prin intermediul băncii parate asa cu rezulta din ordinul de vânzare valută nr. x/07.04.2008 ataşat la dosarul cauzei.

Din aceasta situaţie de fapt rezulta ca atât recurenta, cat si intimata, la data încheierii contractului au cunoscut si au acceptat ca obiectul efectiv al creditului îl constituie o suma de bani in moneda RON, iar operaţiunea pentru un produs de creditare in CHF a fost una de aparenta, lipsita de un fundament real atât timp cat moneda CHF nu circula pe piaţa interna si indusa tot de către unitatea bancara prin aplicarea unei dobânzi mai reduse decât Ia creditele in RON sau EURO.

La data incheierii contractului de credit, art. 3 alin. (1) din Legea 193/2000, in forma sa in vigoare Ia acea data, prevedea ca instanţa, in cazul in care constata existenta clauzelor abuzive in contract, aplica sancţiunea contravenţionala conform art. 15 si dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, in măsura in care contractul ramane in fiinţa.

Prin urmare, legea interna permitea ca in cazul in care intr-o procedura judiciara instanţa de judecata constata existenta unei clauze abuzive într-un contract sa dispună modificarea acesteia, in măsura in care se apreciază ca poate ramane in fiinţa contractul.

Instanţa de apel poate proceda la modificarea clauzei contractuale abuzive, având in vedere ca obiectul contractului de credit a fost o suma de bani in moneda naţionala RON, iar nu in valuta CHF.

In aceste condiţii sunt incidente in cauza prevederile art. 1578 vechiul C. civ. 1864, care consacra principiul nominalismului monetar: "in cazul contractelor de împrumut, conform căruia obligaţia ce rezulta dintr-un împrumut in bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerica arătata in contract; intamplandu-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plaţii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica împrumutata".

Având in vedere ca in anul contractării creditului - 2008, reclamanta am primit efectiv creditul in moneda RON la cursul de schimb CHF/RON de 2,285 RON, asa cum rezulta. din extrasul de cont si Ordinul de schimb valutar, trebuie sa restituie aceeaşi suma de bani in moneda naţionala RON in echivalent CHF, dar la acelaşi curs de schimb existent in luna iunie 2008, pentru a fi respectat principiul nominalismului monetar.

Dezechilibrul major contractual care rezulta dintr-un astfel de contract de adeziune consta in imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte si anticipa mărimea obligaţiilor sale. Asa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat intre comercianţi si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În ceea ce priveşte îngheţarea cursului se arată că se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plaţilor in temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii si semnării convenţiilor, calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la aceasta valoare pe întreaga perioada de valabilitate a contractului si restituirea sumelor plătite in plus către reclamantă.

Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de tise valutar, in detrimentul consumatorului, solicită să se observe ca se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel incat sa se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de plaţi care sa corespunda manifestării de voinţa in sensul angajării in acest raport juridic, si in consecinţa sa se dispună restituirea sumelor achitate in avans plus dobânda aferenta.

Astfel, solicită sa se constatate ca nu a fost niciodată informată complet, corect si precis de către banca, "in calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul financiar-bancar", înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilităţii creşterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 130% în cativa ani si asupra posibilităţii înregistrării unor pierderi semnificative, deşi aceste aspecte erau cunoscute profesioniştilor in privinţa monedelor de refugiu cum este francul elveţian.

Concluzionând ca moneda in care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenta unui dezechilibru vădit intre drepturile si obligaţiile părtilor, dar este si contrara bunei credinţe, consumatorul fiind obligat sa achite ratele intr-o alta moneda decât cea in care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fara nicio limita si fara ca acest risc sa-i fi fost devoalat explicit si negociat, fiind încălcata astfel si obligaţia de informare. In consecinţa, un remediu plenar, apt sa inlature toate consecinţele negative care deriva din instituirea clauzelor abuzive ii constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plaţilor in temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit".

In acest context, instanţa de apel in rejudecare urmează sa restabilească echilibrul contractual prin adaptarea contratului in scopul înlăturării efectelor nocive generate de instituirea acestora.

Concluzionând, având in vedere considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei menţionate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, respectiv Curţii de Apel Bucureşti.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 09 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 20.07.2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină respingerea probei cu expertiză contabilă, solicitată în cadrul judecării cauzei în fond cât şi apel.

Este adevărat că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Se mai observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat ca un pretext pentru a repune în discuţie probele asupra cărora s-au pronunţat instanţele devolutive.

Aceste probe nu pot să fie supuse analizei instanţei de recurs de vreme ce nu se încadrează în ipotezele motivului de nelegalitate indicat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât, contrar celor susţinute de recurenta, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă)

Prin urmare, reţine CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1106 A din 24 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1106 A din 24 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.