Challenging currency risk allocation in foreign-currency loans: applicability of the monetary nominalism principle under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrară pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2016 prin declinare de la Judecătoria sector 3 Bucureşti reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membră a C. a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia din contract - art. 9;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- constatarea caracterului abuziv şi nulitatea art. 1.1 din actul adiţional nr. x din data de 27.02.2013 prin care se majorează rata dobânzii şi marja băncii;

- recalcularea dobânzilor datorate de către reclamant în perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Prin sentinţa civila nr. 2957 din 12.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Membra a C..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 9 din Contractul de credit bancar nr. x/14.02.2008 încheiat de părţi si s-a dispus eliminarea sa din contract.

S-a dispus stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

S-a dispus denominarea in moneda naţională a plaţilor.

S-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 1.1 din actul adiţional nr. x/27.02.2013 la contract.

S-a dispus recalcularea dobânzii datorate de reclamant in perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

A obligat parata să plătească reclamantului suma de 1488 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Între părţi s-a încheiat la data de 14.02.2018 un contract de credit bancar ipotecar, nr. x, prin care reclamantului i-a fost acordat un credit în sumă de 142.200 CHF pentru achiziţionarea unui imobil.

În cuprinsul art. 9 din contract este inclusă o clauză de risc valutar, articolul menţionând în mod expres că eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului.

Reclamantul are calitate de consumator, iar pârâta de profesionist în conformitate cu dispoziţiile legilor privind protecţia consumatorilor, iar în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii 193/2000, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 4.

Cu privire la clauza 1.1 din actul adiţional nr. x la contract, Tribunalul reţine că în speţă, contractul încheiat de părţi este un contract de adeziune, în care clauzele sunt impuse de bancă împrumutatului, acesta neavând posibilitatea să influenţeze conţinutul acestora în vreun fel, cu atât mai mult cu cât actul adiţional menţionat a fost încheiat ca urmare a încetării raporturilor de muncă dintre reclamant şi pârâtă. Tribunalul constată că nu poate reţine că reclamantul este un consumator calificat, datorită studiilor acestuia, ci că are calitatea de consumator mediu, ce nu putea anticipa consecinţele clauzelor contractuale fără o informare adecvată din partea băncii. Tribunalul reţine că această clauză nu a fost negociată, ci a fost impusă reclamantului. Aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, banca rezervându-şi dreptul de a modifica dobânda în mod unilateral, fără ca în contract să se prevadă motivele obiective care determină o astfel de modificare. Banca nu a acţionat, în consecinţă, cu bună credinţă, rata dobânzii fiind stabilită în sens crescător.

Rata dobânzii nu doar că este variabilă, ci şi revizuibilă, ceea ce face imposibil pentru client să cunoască, la momentul încheierii actului adiţional valoarea acesteia, ceea ce îi creează o situaţie de incertitudine şi o poziţie dezavantajoasă, punându-l în imposibilitatea de a cunoaşte cu certitudine sumele pe care le datorează băncii cu titlu de dobândă.

Cât priveşte clauza de risc valutar, Tribunalul a reţinut că, având în vedere diferenţele de curs de schimb raportat la momentul încheierii contractului şi creşterile ulterioare, s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent, împrumutatul este obligat la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Tribunalul a reţinut că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clientului. Astfel, riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu clientul, acesta neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CEE.

Între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, reclamantul fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată.

Pârâta, cu rea-credinţă a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu a prezentat dezavantajele acestui produs. Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului dea cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de risc valutar se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, calcularea ratelor şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul angajării în acest raport juridic.

Deoarece condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului s-au schimbat, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, este necesară revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Pentru înlocuirea clauzei abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii se realizează numai în moneda naţională.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile de excepţie din anexa 2, context în care executarea obligaţiilor contractuale se impune a se realiza în moneda naţională.

Cu privire la dobândă, având în vedere că instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 1.1 din actul adiţional nr. x, pârâta urmează să recalculeze dobânda pentru perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Impotriva acestei sentinte a declarat apel B. S.A. Membra a C. solicitand admiterea apelului, schimbarea sentintei si pe fond, respingerea cererii de chemare in judecata.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2372 din 19 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. Membră a C. împotriva sentinţei civile nr. 2957 din 12.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamantului de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii întrucât aceasta ar veni în contradicţie cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar, iar reclamantul - intimat a fost pe deplin informat în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că acesta şi-a asumat, în mod liber şi conştient, acest risc.

Condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a băncii nu sunt îndeplinite în speţă.

În ce priveşte motivul de apel referitor la aplicarea principiului nominalismului monetar, Curtea a arătat că întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Toate afirmaţiile intimatului-reclamant în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar reprezintă critici împotriva textului de lege care consacră principiul nominalismului. Or, aşa cum în mod corect a invocat apelanta, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu permit analiza din perspectiva caracterului abuziv a clauzelor contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea în speţă neexistând o asemenea derogare.

În condiţiile mai sus arătate în care clauza în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus.

În acelaşi sens se reţin considerentele de la paragrafele 35 - 43 ale Deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curţii Constituţionale referitoare la incidenţa principiului nominalismului.

Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către intimat, rezultă că banca parata a explicat, la incheierea contractului, ca rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamantului i s-a acordat un credit in sumă de 142.200 CHF.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă, riscul valutar, Curtea a reţinut că în speţă nu se poate susţine că reclamantul nu a putut să înţeleagă ca rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamantului i s-a acordat un credit in sumă de 142.200 CHF.

Nu exista caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga imprumutatul sa ramburseze creditul in moneda in care acesta a fost contractat.

In ce priveşte pretentia reclamantului cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor potrivit art. 969 C. civ.

Instanţa de judecata nu se poate substitui voinţei pârtilor si nu poate inlocui principala obligaţie aflata in sarcina intimatului, respectiv nu poate modifica obiectul contractului pe parcursul executării acestuia.

Prin decizia civilă nr. 1298 din 19 iunie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 2372 din 19.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, formulată de intimatul-reclamant A., în cauza având ca obiect apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. Membră a C., împotriva sentinţei civile nr. 2957 din 12.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Împotriva deciziei nr. 2372 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a declarat recurs reclamantul A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor motive de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2372 pronunţata in şedinţa publica din data de 19.12.2017, de către Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apei Curtea de Apel Bucureşti, instanţa care in urma analizării motivelor invocate sa dispună respingerea apelului pronunţat de către apelanta - parata si pe cale de consecinţa sa menţină ca temeinica si legala hotarârea pronunţata de către Tribuanlul Bucureşti ca instanţa de fond, hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata.

Primul motiv pe care se intemeiaza prezentul recurs este redat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;."

In fapt, Curtea de Apel Bucureşti a fost investita de către apelanta parata cu judecarea apelului ce viza întreaga soluţie a instanţei de fond.

Din apelul formulat in cauza de către B. rezulta ca aceasta a formulat apel cu privire la întreaga sentinţa civila a instanţei de fond inclusiv cu privire la capătul de cerere referitor la: constatarea caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 1.1 din actul adiţional nr. x/27.02.2013; dispune recalcularea dobânzii datorate de reclamant in perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului., astfel cum rezulta din chiar motivul de apel nr. VII existent la pagina nr. 13 a cererii de apel.

Deşi motivele de apel nu sunt dezvoltate suficient pentru a intelege ce se critica cu privire la acest capăt de cerere, instanţa de apel trebuie sa motiveze si cu privire la aceste critici de apel având in vedere ca deşi prin decizia civila nr. 2372 instanţa de apel arata ca: admite apelul formulat de apelanta -parata, schimba in tot sentinţa atacata, in sensul ca, pe fond, respinge acţiunea ca nefondata.

Având in vedere ca hotărârea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza, recurentul-reclamant a susţinut că este în prezenta imposibilităţii formulării recursului cu privire la acesta parte a deciziei civile, impunandu-se aşadar casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecarea instanţei de apel pentru motivarea hotărârii sub toate aspectele.

Alt motiv pe care îşi întemeiază recursul este redat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - "când hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material."

Consideră ca instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea normelor de drept material, reglementate de Legea nr. 193/2000. Analiza realizată de către instanţa de judecată în ceea ce priveşte aplicarea principiului nominalismului monetar a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, acest principiu fiind inaplicabil in primul rând în prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de judecată.

Din punctul recurentului de vedere, nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia in RON a creditelor in alta moneda si inghetarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

A susţine ca nominalismul monetar este (exclusiv) in favoarea creditorului, permitandu-i acestuia sa treacă asupra capului debitorului-consumator tot riscul hiper-valorizarii monedei contractului este, de aceea, absurd.

Normele relative la nominalismul monetar sunt supletive. Ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părtilor, ci sunt menite sa suplinească voinţa pârtilor. Părţile pot deroga de la ele.

Întrucât principiul nominalismului monetar este reglementat de norme supletive, este evident ca el nu intra sub incidenta si nici in înţelesul sintagmei "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii". De aici concluzia evidenta ca o clauza relativa la riscul valutar, chiar daca reflecta in contract principiul nominalismului monetar, poate sa fie supusa analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

In orice caz, acţiunile pe tema conversiei in RON si a îngheţării cursului francului elveţian sunt întemeiate nu numai pe legislaţia privind clauzele abuzive, ci si pe cea privind obligaţia băncii de informare a consumatorului, pe legislaţia privind practicile inselatoare sau agresive ale profesioniştilor, precum si pe legislaţia privind produsele defectuoase si reclama deceptiva.

Aşadar, in ceea ce privesc condiţiile a căror indeplinire este necesar a fi examinata in cauza, recurentul apreciază ca pentru a avea caracter abuziv, in sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, este necesar ca o clauza contractuala stipulata intr-un contract încheiat intre un consumator si un profesionist sa întrunească cumulativ, următoarele condiţii minimale: sa nu fi fost negociata cu consumatorul, sa fie de natura a crea un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor, contrar bunei credinţe si in detrimentul consumatorului, respectiv sa nu respecte criteriile de transparenta si inteligibilitate.

In concluzie, imprejurarea ca părţile au negociat si stabilit clauzele principale ale contractului (privire la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia ca acele clauze care sunt supuse analizei in prezenta cauza ar fi fost negociate. Necesitatea negocierii trebuie sa privească fiecare clauza in parte, iar faptul ca anumite clauze ale contractului au fost negociate nu justifică omisiunea profesionistului de a supune negocierii si restul clauzelor, intrucât caracterul negociat al clauzelor se impune a fi respectat pentru fiecare clauza in parte.

Potrivit art. 9 din contract, rambursarea ratelor de credit se va face in valuta in care a fost acordat creditul si împrumutatul autorizează mandatarul creditorului sa incaseze, fara acordul sau prealabil, suma debitului scadent de acesta in baza prezentului contract, prin debitarea automata, la scadente, a conturilor sale curente deschise la mandatarul creditorului si acesta este imputernicit de împrumutat prin contract sa efectueze, daca este cazul, si schimbul valutar in numele si pentru acesta, utilizând propriile cotaţii si completând documentele aferente acestei operaţiuni cu suportarea tuturor diferentelor de curs valutar de către împrumutat.

La data semnării contractului de credit din speţa (14.02.2008), cursul leu/franc elveţian era de 2,25 RON, la inceputul anului 2015, acest curs a depăşit 4 RON/1 franc elveţian, atingând chiar nivelul de 4,5817 RON/1 CHF la 23.01.2015, creşterea fata de momentul acordării creditului fiind de aproximativ 130 %.

In cazul contractului incheiat de recurent, informarea asumata de profesionist a fost sumara, înşelătoare, incompleta. Riscul valutar nu a fost prezentat in niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei in care era "denominat" creditul, ascunzandu-se trasaturile periculoase si cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

In speţa era vorba de contractarea unui credit pe 30 de ani, perioada in care era extrem de probabil sa apară alte crize financiare internaţionale, francul elveţian având deja 20 de episoade de apreciere substanţial in cei 13 ani anteriori acordării creditului (1993-2007).

Recurentul, in calitatea acestuia de consumator mediu, in înţelesul Directivei nr. 93/13/CEE si al Legii nr. 193/2000, a fost lăsat fara niciun fel de acoperire a riscului valutar, nefiind nici măcar informat in acest sens. Profesionistul B. S.A conform legislaţiei europene si naţionale privind obligaţia de informare a consumatorilor, avea obligaţia de a informa despre riscurile unui asemenea instrument financiar derivat (IFD) si despre posibilităţile de acoperire a riscurilor valutare ale unui IFD "denominat" in CHF.

Recurentul, începând cu anul 2008, continuând în anii 2011-2012, culminând cu luna ianuarie 2015 şi până prezent, au constatat/suportat manifestările unui risc valutar masiv "încorporat" în contractul de credit de la bun început de aparent benigna clauză din art. 6.1. Au suportat povara riscului valutar din perspectiva cursului aplicabil ratelor lunare de rambursare a creditului. Ca urmare a aprecierii treptate a CHF în raport cu toate monedele, acesta a ajuns la aceeaşi paritate cu EURO. în consecinţă, paritatea CHF/RON a ajuns la un nivel de peste 4 RON/1 CHF, ratele lunare în RON majorându-se şi cu 130% în comparaţie cu momentul semnării contractului de credit. Efectul maxim al riscului valutar până în prezent s-a concretizat în data de 23 ianuarie 2015, când paritatea CHF/RON a ajuns la nivelul record de 4.5817 RON/1 CHF, francul elveţian ajungând să fie mai valoros decât euro. în consecinţă, cursul aplicabil ratei din 26 ianuarie 2015 a fost de 4.484 RON/1 CHF, iar cursul aplicabil ratei din 26 martie 2015 a fost de 4,2173 RON/1 CHF.

În concluzie, francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare. Suntem, astfel, în prezenţa unui mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea valorii contractului în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la momentul acordării creditului va fi modificat, prin asumarea în întregime de către consumator a riscului valutar. Acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi a acordat cu titlu de credit o sumă de bani în RON, s-a protejat exclusiv pe sine de o eventuală devalorizare a monedei, valorizându-şi practic creanţa prin raportarea acesteia ia francul elveţian, cu consecinţa asumării exclusive a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, asumarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

În consecinţă un remediu plenar, apt să înlăture toate consecinţele negative care derivă din instituirea clauzei abuzive inserate în art. 9 îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.25 RON/1 CHF.

Exact în cheia paşilor de mai sus trebuie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate şi, după cum susţine recurentul, clauzele din contractele de credit ce privesc "riscul valutar"

- pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive;

-pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil;

-în fine, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

Raportat la obligativitatea deciziei CJUE, se arată că nu poate fi menţinută analiza instanţelor naţionale anterioară acestei decizii, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13. 1.1. Principiul nominalismului are caracter supletiv, astfel încât clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93713.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului".

Dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări in extenso, deoarece, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186716, la paragraful 31 din Decizie, excepţia fiind de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţa de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat (la alin. (13), teza a doua că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

În aceste condiţii, revine instanţelor naţionale obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa se poate asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă, obligaţie ce poate fi realizată atât prin legislativ sau executiv, cât şi prin puterea judecătorească a statului.

Prin urmare, instanţele naţionale trebuie să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

În acest sens, recurentul face trimitere la paragraful 31 din Decizia CJUE din cauza C-186/16, conform căruia, "procedând la verificările menţionate necesare, Instanţa naţională trebuie să ţină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, excepţia instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare".

Clauzele ce instituie riscul valutar în sarcina consumatorului, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat si casarea in totalitate a deciziei civile nr. 2372 pronunţata in şedinţa publica din data de 19.12.2017, de către Curtea de Apel Bucuresti, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, Curtea de Apel Bucureşti, instanţa care in urma analizării motivelor invocate sa dispună respingerea apelului pronunţat de către apelanta - parata si pe cale de consecinţa sa menţină ca temeinica si legala hotarârea pronunţata de către Tribunalul Bucureşti ca instanţa de fond, hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 20.07.2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 12.11.2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, din perspectiva criticilor aduse sentinţei de fond faţă de constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 1.1 din actul adiţional nr. x/27.02.2013.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, la probatoriul administrat, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Relevante sunt şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că"Una dintre garanţiile implicite ale desfăşurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţa de judecată, care, în mod necesar, are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă".

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În cauză, decizia atacată este complet nemotivată în ceea ce priveşte criticile aduse de recurenta-pârâtă faţă de capătul de cerere admis de către instanţa de fond referitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 1.1 din actul adiţional nr. x/27.02.2013 şi obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii datorate de reclamant pentru perioada 2010-2013 raportat la marja de la momentul semnării contractului.

Aceasta întrucât în considerentele sale se regăsesc exclusiv motivele pentru care a fost respins apelul faţă de criticile aduse de pârâtă capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, niciun argument propriu al instanţei de apel, neavând în vedere legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi nulităţii clauzei de la art. 1.1 din actul adiţional nr. x/27.02.2013.

În acest context apare cu evidenţă faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind astfel încălcat dreptul recurentului la un proces echitabil.

Prin nemotivarea hotărârii, recurentului i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte examinarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată criticile nefondate, pentru următoarele considerente:

În mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză privind riscul valutar inserată la art. 9 din contract este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2372 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ce priveşte clauza 1.1 din Actul adiţional nr. x din 27 februarie 2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2372 din 19 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului pârâtei B. S.A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 2957 din 12 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în ce priveşte clauza 1.1. din Actul adiţional nr. x din 27 februarie 2013.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.