Validity of foreign-currency loan repayment clauses under the monetary nominalism principle and exclusion from unfair consumer contract review

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28.01.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

I. să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.1 şi 6.1.3 din Condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 108164/02.10.2008 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

II. obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi.

III. obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 3793/21.06.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel nemotivat, în termen legal, reclamanta, apel ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr unic.

Invocând efectul devolutiv al apelului, apelanta a solicitat instanţei să aibă în vedere toate argumentele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată, cu consecinţa admiterii apelului şi schimbării în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1012 din 8 mai 2018 a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3793/21.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 în contradictoriu cu intimatele - pârâte C. şi B. S.A, ca nefondat.

A admis cererea de cheltuieli de judecată a intimatei - pârâte şi a obligat apelanta - reclamantă la plata sumei de 3281,33 RON, cu acest titlu.

Curtea a reţinut că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reţinute în cazul serviciilor financiare.

Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea "declaraţie de conformitate", care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe.

Raportat la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare, Curtea a reţinut că aceste elemente vizau de fapt posibilitatea de variaţie a cursului unei monede a unei economii mai puternice faţă de moneda naţională (RON) la care reclamanta îşi raporta, se pare, cheltuielile angajate; or, acest aspect este de o evidentă notorietate pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar prevederile contractuale indicau această posibilitate atât explicit, cât şi implicit (prin obligarea de restituire în moneda în care s-a contractat, deci de raportare la cursul acesteia - dacă cursul nu ar fi variat o astfel de prevedere ar fi fost superfluă).

Pe cale de consecinţă nu se poate susţine că pârâta nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece avea obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, câtă vreme evoluţia cursului CHF nu depinde în nici un fel de conduita băncii, ci de factorii la care s-a făcut referire anterior.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutate urmând să se facă la cursul CHF/leu de la data contractării creditului, s-a mai reţinut că în materia contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii legiuitorul naţional şi cel european au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate în primul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune, aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa prin hotărârea ce o pronunţă poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF - leu la momentul încheierii contractului (curs care să fie valabil pe toată perioada derulării creditului), sau în sensul denominării în moneda naţională a plăţilor, astfel cum s-a solicitat.

Nu în ultimul rând, constată Curtea că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Reiese aşadar că prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi care prevăd, în esenţă, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 C. civ. din 1864.

Aceasta deoarece obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost obţinut reprezintă expresia principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din vechiul C. civ.

Faţă de cele de mai sus, reţinând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contestate transpun în contract o dispoziţie legală supletivă, şi, prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie a consumatorilor.

În ceea ce priveşte nulitatea clauzelor ce conferă băncii dreptul de a debita automat conturile împrumutatului cu sumele datorate conform contractului, pe măsură ce acestea devin scadente, cu autorizarea de a efectua orice operaţiune de schimb valutar în acest scop, apare ca evidentă neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului ei abuziv, neputând să se înţeleagă cum aceste clauze, foarte clare de altfel şi incidente doar în ipoteza unei neexecutări culpabile a obligaţiei împrumutătorului de a avea în cont, la scadenţă, suma necesară plăţii ratei/primei de asigurare, în moneda creditului, ar putea să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe; practic prin operaţiunile de schimb valutar la cursul zilei şi de plată, făcute în baza mandatului acordat de client, banca îşi ia măsuri pentru acoperirea unei neexecutări culpabile din partea consumatorului, care, în cazul în care şi-ar produce efectele integral, ar produce consecinţe mult mai grave pentru acesta din urmă (penalităţi de întârziere pentru neplată, eventual chiar rezilierea contractului de credit cu efectul declarării scadent a întregului sold).

Considerând temeinică soluţia cu privire la clauzele atacate, este evident că şi soluţionarea capetelor accesorii (ce vizează eventualele restituiri de prestaţii şi emiterea unui nou grafic de rambursare care să fie conform cu susţinerile reclamantei), în sensul respingerii, a fost corectă.

Pe cale de consecinţă, constatând că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în integralitate este legală şi temeinică, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Curtea a considerat nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă.

Împotriva deciziei civile nr. 1012 din 08 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a declarat recurs reclamanta A..

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul:

Recurenta - reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate sub aspectul soluţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Aplicarea greşită a deciziei CJUE din cauza C-186/16;

Prin Decizia pronunţată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de faţă şi trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE, doar una dintre întrebări vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivaţia pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor. Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...) ".

Înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauza să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. Echivocul şi caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia ca riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Astfel cum arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul naţional trebuie să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă).

Chiar şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Sub un alt aspect, se arată că, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase speţe, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-l informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoştinţele juridice şi economice necesare pentru a înţelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Se mai arată şi că, informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială pentru formarea consimţământului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CJUE pronunţate în cauza Andriciuc, C-186/16: 48.,,(...)pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală."

"In ceea ce priveşte împrumuturile în monedă străină, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (Recomandarea A - Conştientizarea riscurilor de către împrumutaţi, punctul 1)."

Astfel, pornind de la considerentele Curţii expuse la punctul 48 în Decizia pronunţată în cauza Andriciuc, C-186/16, se apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecaţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel, care, deşi constată o vădită încălcare de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, impusă de jurisprudenţa Curţii, totuşi lasă nesancţionată o astfel de încălcare, contrar obligaţiilor trasate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător. Dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Faptul că şi-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată faţă de moneda naţională nu are relevanţă în privinţa băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care (ar trebui să) ştie că o monedă străină mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulenţe financiare. Şi, de altfel, în contract sunt inserate mai multe tipuri de garanţie contra riscurilor, precum şi diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare şi altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri.

Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator. În plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

In schimb, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar şi în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca îşi permite să aştepte toţi cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Conduita inexplicabilă a instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

Sub un alt aspect, se arată că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

În conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

Codul consumului stabileşte două categorii de obligaţii de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populaţiei, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piaţă şi una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenţionează să achiziţioneze bunuri sau servicii prin natura lor riscante (sau care intenţionează sa adere fără rezerve la oferta de a contracta făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deşi pare a fi natural, adică presupus de însăşi formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic şi doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi şi cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda naţională, în schimbul unei alegeri conştiente a riscului de variaţie a cursului. În realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 şi 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, observăm că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

Deşi reţine în mod clar existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului(a se vedea în acest sens pagina 63, paragraful 7 din cuprinsul deciziei recurate), instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Recurenta consideră că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, şi nu în timpul sau după, colapsul consumatorului (eveniment care, materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 şi a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivităţii, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

In ceea ce priveşte Directiva 2014/17/UE, modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că şi anterior directivei, băncile aveau obligaţia de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Deliberată sau nu, această omisiune reprezintă, conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, o practică iresponsabilă care, în condiţiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acţiunii de faţă (chiar dacă, aşa cum rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creştere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Costul împrumutului său este exprimat, pentru consumator, în RON, şi depinde direct de fluctuaţiile cursului valutar. Comportamentul subversiv al băncii de a ascunde costul împrumutului în RON, raportat la posibilele fluctuaţii de curs valutar, şi de a pretinde că obligaţia sa şi costul său (ale împrumutatului) erau în CHF, înseamnă o gravă abatere de la raţiunea legii, aşa cum a fost interpretată de CJUE.

Recurenta precizează că a contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc. Iar daca împrumutaţii nu şi-au cunoscut întinderea obligaţiilor, contractul de credit a fost unul aleatoriu, nicidecum comutativ. Mai precis, contractul a fost pervertit într-unui aleatoriu.

Or, se arată, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul şi-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul preţului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voinţa unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc).

Se arată că, din această perspecivă, CJUE instituie o prezumţie de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente, aspecte nedovedite în cauză, după cum bine a reţinut chiar instanţa de apel, care însă, în mod greşit, nu sancţionează banca intimată.

Se arată şi că CJUE indică expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Se precizează că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în faţa instanţelor de fond s-a arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (D., E. şi F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilităţii civile, contravenţionale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populaţiei. Dimpotrivă, apariţia imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piaţă de comerciant este chiar declanşatorul obligaţiei de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piaţă, obligaţie care îi incumbă comerciantului.

Un alt aspect vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Din înscrisurile depuse la dosar în faţa instanţelor de fond rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu i-au fost aduse la cunoştinţă recurentei, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru produse/servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună rezultat din punerea produsului/serviciului pe piaţă, nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente a solicitat instanţelor de fond, înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, fiind invocate dispoziţiile art. 25 lit. b) şi art. 27 lit. a) din Codul consumului.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Consideră recurenta că la aprecierea caracterului toxic al acestor produse şi a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare raţiunea economica sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat daca, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate (raportată atât la informaţiile disponibile, cât şi la perioada de reflecţie) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înşelătoare sau agresivă din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Instanţa de apel a apreciat că deşi atât O.G. nr. 21/1992 cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noţiunea de produs este echivalentă cu cea de bun/serviciu.

Teoria instanţei de judecată de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor financiare/de creditare calificate de instanţă drept servicii financiare de natură bancară este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenţie de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabileşte o răspundere obiectivă.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Recurenta consideră că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanţa de apel.

In situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 14 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 26 septembrie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1012 din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

La termenul de judecată la 28 noiembrie 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, decisă la 9 iulie 2020.

Potrivit rezoluţiei din 28 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurentă, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

În Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurentă, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1012 din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1012 din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. şi C. PRIN B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.