CHF loan repayment clauses and monetary nominalism excluded from unfair contract terms review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. (actuala D.), au solicitat următoarele: constatarea nulităţii absolute a clauzelor din secţiunea nr. 6) alin. (1)/lit. b) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) pct. 4.1., 4.2, 4.5. secţiunea nr. 7) pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/18.06.2008, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B.; a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x încheiată la data de 18.06.2008 la art. 6 lit. b) teza I din Condiţiile speciale din secţiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 şi 4.5, secţiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale; a fost declarată nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi s-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-Leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, reclamantul urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea leu/chf de la data încheierii contractului, 18.06.2008 şi până la sfârşitul perioadei contractuale.

A fost respinsă cererea reclamantului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la secţiunea 4 pct. 4.1 teza I şi cererea privind restituirea creditului in RON ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea unui noi grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului in RON, ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În aceste condiţii, Tribunalul a făcut analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, din perspectiva Legii nr. 193/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei) precum şi sub aspectul nerespectării obligaţiei de informare a consumatorilor cu privire la contractul încheiat.

Tribunalul a redat dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), art. 4 alin. (3), art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 reţinând că din aceste texte reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, cumulativ, două condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul, şi 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din probele administrate în cauză pârâta, în opinia Tribunalului, nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanţii ar fi avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privinţa contractului care face obiectul prezentei cauze, deşi sarcina acestei probe le revene, potrivit art. 4 alin. (2) din Lege.

Astfel, tribunalul s-a raportat şi la interesele legitime ale reclamanţilor în calitate de consumatori şi a reţinut că obţinând un avantaj disproporţionat, echilibrul contractual s-a rupt. De altfel, a remarcat tribunalul că pârâta a omis să aibă în vedere faptul că în materia protecţiei consumatorului dovedirea dezechilibrului contractual este echivalentă cu încălcarea principiului bunei-credinţe. Aceasta nu înseamnă ca banca trebuie automat să acţioneze cu intenţia de a crea un prejudiciu consumatorului, este suficient să fie indiferentă la interesele sale legitime.

În concluzie, prin raportare la dispoziţiile legale sus menţionate, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri ulterioare acordării creditului si in afara exprimării consimţământului acestora, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate.

În privinţa clauzelor inserate în aceeaşi convenţie, referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, în suportarea riscului valutar doar de una din părţi, de dreptul pârâtei de a debita conturile reclamanţilor, Tribunalul a arătat următoarele:

Aşadar, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii astfel că, Tribunalul a constatat caracterul prestabilit şi impus consumatorilor contractului de credit, aceştia exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumator Tribunalul a apreciat că, pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate la valoarea de la data încheierii şi semnării contractului, calcularea ratelor şi plata ratelor de rambursare la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

Împotriva sentinţei civile nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta D. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 985 din 17 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate în convenţia de credit bancar nr. x încheiată la data de 18.06.2008 la art. 6 lit. b) teza I din Condiţiile speciale, din Secţiunea nr. 4 pct. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 şi 4.5, Secţiunea nr. 7 pct. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale, ca neîntemeiat. S-a respins capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului la valoarea de la momentul semnării contractului, ca neîntemeiat.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Curtea a găsit întemeiată critica formulată de apelantă referitoare la moneda in care a fost acordat creditul. Astfel, Curtea a constatat, contract reţinerilor primei instanţe, că obiectul contractului de credit a fost acordarea unui credit în CHF, acesta fiind remis efectiv în această monedă şi nu în RON.

In acest sens reţine că din contractul de credit rezultă că suma de bani împrumutată a fost pusă la dispoziţia împrumutaţilor in contul curent x in moneda CHF(art. 1 lit. c) din condiţiile speciale ale convenţiei). Acordarea unui credit bancar nu poate fi confundată cu utilizarea acestuia de către consumator. Împrejurarea că intimaţii - reclamanţi au avut nevoie de o altă monedă şi din acest motiv s-a realizat schimbul valutar nu poate conduce la concluzia că nu le-ar fi fost acordat un credit în CHF.

Curtea a găsit întemeiată şi critica potrivit căreia clauzele contestate nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind vorba de incidenţa finelui de neprimire al acţiunii dat de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit nr. x/18.06.2008, care prevăd obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Prin urmare, in virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze in moneda in care a fost acordat creditul, chiar şi in condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă deci o transpunere a legii in domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, nici un act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea in moneda străină.

În atare situaţie, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, Curtea a constatat că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, constată că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare Curtea nu poate analiza susţinerile intimaţilor referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de CJUE în cauza Andriciuc

Faţă de cele reţinute mai sus, in mod greşit prima instanţă a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/leu pentru efectuarea plăţilor la valoarea din momentul încheierii contractului.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea cererii, recurenţii susţin, în esenţă, că decizia atacată, a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

În conformitate cu deciziile constante ale CJUE, legislaţia protecţiei consumatorilor este guvernată de principiul efectivităţii motiv pentru care s-a decis că "modul în care este reglementat dreptul procedural naţional nu trebuie sa aibă drept consecinţă să împiedice exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13".

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor. Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportate de consumator, soluţie impusă de "principiul" nominalismului monetar, o regulă din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţele de fond au respins cererea introductivă şi apelul, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Directiva 93/13 îşi propune, printre altele, să protejeze consumatorii contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, prin cvadrupla sa superioritate contractuală (tehnică, juridică, economică şi temporală).

În speţă, arată recurenţii, Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Totodată, nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

Contractul de credit este unul nenumit şi nu se confundă cu împrumutul din dreptul comun, iar nominalismul monetar nu a fost conceput pentru a fi aplicat în contracte de credit cu durate de 30 de ani, în monede exotice, cu dobânzi stabilite prin formule şi cu multiple comisioane.

Astfel, în situaţia în care instanţa constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata şi moneda contractului, are obligaţia de a analiza caracterul abuziv al acesteia.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Consideră că instanţei de apel îi revenea obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Recurenţii apreciază că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: redactarea clauzei; informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei; informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei; obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii; atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE); banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie); obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare; sancţiunea încălcării obligaţiei de informare şi avertizare; caracterul abuziv al clauzelor.

Clauzele contestate, mai susţin recurenţii, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, iar Banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 07 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă

La termenul de judecată la 23 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Potrivit rezoluţiei din 20 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru urătoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie doar o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă)

Prin urmare, reţine CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurenţi).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, CJUE a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenţi, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 79 din 18 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.