CHF loan repayment clause upheld as suppletive national law outside unfair-terms review.

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 decembrie 2014, sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi printre care şi A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a obligaţiei de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice; a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Totodată, s-a solicitat şi conversia creditului în RON la cursul CHF/RON din data încheierii contractului.

La termenul din 3 iulie 2015, instanţa a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată, cererea reclamantei A. fiind înregistrată sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7016/2015 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu terţii C. şi D..

Analizând cererea din perspectiva răspunderii întemeiate pe dispoziţiile legii privind protecţia consumatorilor, a reţinut Tribunalul în esenţă că potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive instanţa trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. clauza contractuală să nu fi fost negociat; 2. prin ea însăţi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului nefiind respectată cerinţe bunei credinţe; că, informarea în perioada precontractuală trebuie să permită consumatorului să înţeleagă obligaţiile pe care urmează să şi le asume, astfel încât decizia pe care o va adopta să corespundă nevoilor sale. Or, contractând un credit într-o monedă străină consumatorul a acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia cursului valutar. Variaţia cursului valutar (în sensul aprecierii sau deprecierii) este o împrejurare previzibilă şi cu caracter de notorietate, care este cunoscută chiar şi de cel mai puţin avizat consumator, astfel că instanţa apreciază că nu era necesară o informare sau o avertizare specială.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi intervenientul C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 590/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. şi de apelantul-intervenient C. împotriva sentinţei civile nr. 7016/2015 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Reanalizând în aceste coordonate cererea introductivă de instanţă - adică, analizându-se angajamentul contractual prin prisma acuzaţiei consumatorului în sensul că, dacă ar fi cunoscut valoarea economică a propriei prestaţii, nu s-ar fi obligat în condiţiile specificate contractual -, Curtea a reţinut că, date fiind caracterul şi importanţa interesului public prezentat de protecţia consumatorilor care se găsesc într-o situaţie de inferioritate în raport cu vânzătorii sau cu furnizorii, Directiva impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alin. (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci şi patrulea considerent al acesteia, să prevadă mijloace adecvate şi eficace "pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori" - Hotărârea Kásler şi Káslerné Rábai (C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 78). În lipsa armonizării procedurilor naţionale pentru asigurarea respectării drepturilor de care consumatorii beneficiază în conformitate cu Directiva, normele referitoare la admisibilitatea cererilor întemeiate pe pretinsul caracter abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii reprezintă o chestiune care ţine de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre, cu condiţia însă ca acestea să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor situaţii similare supuse dreptului intern (principiul echivalenţei) şi să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivităţii). Articolul 6 alin. (1) din Directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar această dispoziţie trebuie considerată o normă echivalentă cu normele naţionale care au caracter obligatoriu în ordinea juridică internă - Hotărârea Gutiérrez Naranjo şi alţii (C-154/15, C-307/15 şi C-308/15, EU:C:2016:980, punctul 54 şi jurisprudenţa citată).

Formularea unor cereri prin care se solicită instanţei modificarea şi completarea conţinutului unui contract, conform voinţei subiective (la un anumit moment) a uneia dintre părţile în litigiu este inadmisibilă nu numai în raport de legislaţia internă, ci şi în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia "Articolul 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru,...care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze" - Hotărârea Banco Espanol de Credito S.A. (C-618/10, EU:C:2012:349, concluzii).

Îngheţarea" cursului de schimb la momentul acordării creditului - sancţiunea pretinsă de consumator - nu înseamnă eliminarea unei clauze pretins abuzive, ci o modificare esenţială (şi retroactivă) a contractului în sensul obligării instituţiei de credit la vânzarea unui produs care nici măcar nu făcea parte din oferta comercială de atunci, un produs hibrid - credit de RON cu costuri specifice creditului de valută.

Pentru aceste considerente, reţinând corectă soluţia de respingere a cererii, reţinută prin sentinţa civilă nr. 7016/10.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 însă nu întrucât s-ar fi probat comportamentul conform al profesionistului, ci pentru că, deşi consumatorul a dorit continuarea raportului juridic în cazul în care se probează ilicitul contractual, raportat la clauza contestată acest lucru nu este posibil, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate, fiind păstrată în tot sentinţa civilă atacată

Împotriva deciziei civile nr. 590/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi C..

Prin memoriul de recurs, reclamanţii A. şi C. au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, aplicarea deciziei CJUE din cauza C-186/16.

În acest context, recurenţii apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în cadrul întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-1 aplice judecătorul naţional atunci când acesta este sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Or, raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută. Analiza, în afară de faptul că a fost de-a dreptul haotică, nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă acestea "reflectă" principiul nominalismului monetar, acesta fiind reglementat de norme supletive; pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, chiar dacă intră în sfera noţiunii de "obiect principal al contractului", pentru că nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil;

De asemenea, clauzele sunt abuzive, pentru că au fost inserate în contracte nenegociate şi, contrar cerinţelor bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, dezechilibrul manifestându-se şi în timpul executării contractului.

În ceea ce priveşte principiul nominalismului, recurenţii arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În aceste condiţii, revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

În ceea ce priveşte redactarea clauzei, recurenţii arată următoarele: cerinţa privind redactarea clară şi inteligibilă şi transparenţa clauzei trebuie înţeleasă în mod extensiv (paragraf 44); contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Astfel, pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, eu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Nu numai că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaţionale, dar raporturile juridice inegalitare, de putere, dintre banca şi consumator îl fac pe acesta să fie, pur si simplu, dependent informaţional de bancă. CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

În acest sens, recurenţii susţin că în mod greşit a susţinut Banca-pârâtă că nu putea previziona evoluţia cursului valutar, că nu putea "prevedea imprevizibilul" şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la elementele de hazard viitor. La fel de greşit şi-a însuşit şi instanţa de apel acest argument.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare.

În conţinutul obligaţiei de informare/avertizare asupra riscurilor valutare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit. Aceasta este obligaţia de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuie să şi le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

Referitor la sancţiunea încălcării obligaţiei de informare si avertizare, recurenţii consideră că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, întrucât suntem în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

In situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor, recurenţii indică prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Referitor la clauzele contestate ce provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, recurenţii s-au raportat la considerentele CJUE, având în vedere că dezechilibrul trebuie analizat şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, aceasta face trimitere la Studiile şi Buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

Banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb şi ca atare, prezumţia cunoaşterii aprecierii cursului CHF - LEU nu poate opera decât în favoarea consumatorului şi în defavoarea profesionistului, Banca putea şi trebuia să cunoască despre "inevitabila", conform BNR-ului, apreciere a CHF-ului.

Mai susţin recurenţii, că a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului. In mod esenţial, însă, trebuie reţinut că, în contractele comercianţilor cu consumatorii (şi mai ales în contractele de credit), dezechilibrul este prezumat.

Contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară.

Nefiind negociate şi nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot degenera în aservirea sau menţinerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianţii, se găsesc într-o situaţie juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică şi temporală - în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie determinată de nevoia de a consuma.

Existenţa unui "dezechilibru semnificativ" nu necesită o incidenţă economică semnificativa a costurilor puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract.

Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii, aspect confirmat în cauza Ernst Georg Radinger, unde s-a reţinut că pentru un consumator, informaţiile prealabile şi concomitente încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri, au o importanţă fundamentală.

Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Astfel, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

Cu privire la consecinţele constatării nulităţii abuzive a clauzelor contestate, recurenţii arată că prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, ca urmare a nerespectării de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţia de informare şi de avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Cu titlu prealabil, recurenţii arată că în cazul în care instanţa va constata neîndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, astfel cum a fost explicată pe parcursul prezentului recurs, în mod necesar acest aspect va însemna şi neîndeplinirea celorlalte trei obligaţii, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele patru categorii de obligaţii, sancţiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută.

Este esenţial de reţinut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 25 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 28 martie 2019 a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 590/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La termenul de judecată la 23 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Potrivit rezoluţiei din 20 iulie 2020, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 12 noiembrie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

În Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (par. 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de apel, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă. Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, Curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurenţi, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 590/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. şi F. S.A. (succesoare în drepturi a D.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.