CHF-denominated loan currency clause excluded from unfairness review as transposition of mandatory monetary nominalism, upholding bank's position

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 22.10.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. solicitând sa se constate nulitatea absoluta a clauzei 4.1 din Condiţiile Generale ale Convenţiei "orice plata efectuata in baza Convenţiei se va face in moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres in Condiţii Speciale.(...), să sa se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pentru toata perioada contractului, obligarea băncii sa aplice denominarea in moneda naţionala a plaţilor, pe principiul din regulamentul valutar ca preţul mărfurilor sau al serviciilor se plăteşte in moneda naţionala in contractele dintre resident, obligarea băncii să restituie împrumutatului sumele de bani (actualizate cu rata inflaţiei si cu aplicarea dobânzii legale) percepute si încasate de la data acordării creditului si pana in prezent reprezentând diferenţa de curs valutar intre valoarea CHF la momentul acordării creditului si suma achitata efectiv la fiecare scadenta, respectiv la suma de 75.368 RON calculata de la data de 16.01.2008, data acordării creditului si pana la data de 20.10.2014, data sesizării instanţei (conform tabel anexat) urmând ca aceasta suma sa fie actualizata si calculata" pana la data rămânerii definitive a hotărârii.

In drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2003, Directiva nr. 93/93.

Prin sentinţa civilă nr. 6739/27.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia nr. 513/2019 din 20 martie 2019 a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 6739/27.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A. (B.), ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 513/2019 din 20 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă reclamantul A. a declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

In esenţă se susţine că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt.

Clauza a cărei anulare s-a solicitat de la art. 4.1 din contractul de împrumut este o clauză abuzivă întrucât prin stabilirea cursului valutar exclusiv în sarcina împrumutaţilor s-a realizat un dezechilibru major.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra acestui risc este o încălcare a obligaţiei de informare fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul invocă practica Curţii Europene de Justiţie în cauza Kasler contra OTP Ungaria.

Recurentul citează condiţiile cerute de norma legală pentru ca o clauză să fie apreciată pretins abuzivă şi dispoziţiile art. 970 C. civ. pentru a demonstra că în cauză banca şi-a rezervat dreptul de a percepe restituirea împrumutului în moneda CHF de la data efectuării plăţii, având date despre evoluţia cursului de schimb, fără să aducă acestea la cunoştinţa reclamantului.

Acest comportament contravine dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/93/CEE. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător, iar diferenţa de curs valutar trebuie să fie supusă aprecierii instanţei cu privire la caracterul său abuziv.

Recurentul arată că instanţa de apel a respins apelul ca nefondat şi a reţinut că principalul argument care a condus la această soluţie a fost faptul că prevederea contestată constituie o aplicare a principiului nominalismului monetar, instituit prin art. 1578 C. civ., astfel încât nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. instanţa de apel apreciind în mod greşit că prevederea contractuală contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii. De asemenea a apreciat în mod greşit că prevederea contractuală contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie şi că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestei clauze.

Instanţa de apel a tratat problema dedusă judecăţii din perspectiva prevederilor de drept comun, ori contractul de credit se supune Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.

Posibilitatea ca instanţele naţionale să analizeze carcaterul abuziv ce ţin de caracterul adecvat al preţului, are o practică constată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind tranşată şi în jurisprudenţa CJUE.

Consideră recurentul că instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectiva clauză contestată intră în sfera noţiunilor de obiect principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Dintr-un alt punct de vedere se arată că principiul nominalismului monetar trebuia analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ.

În raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementat de Legea nr. 193/2000.

Susţine că prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în cauză, acest text se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale.

Prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, astfel încât nu este un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Se mai susţine în esenţă că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului aşa cum a fost ea conservată de moneda de cont mai stabilă, putând fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În ce priveşte îngheţarea cursului de schimb valutar CHF -leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate la valoarea de la data încheierii acesteia, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamant.

Ca efect al constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 4 din contract, solicită să se constate că se impune admiterea capetelor subsecvente din cererea principală, dispunerea stabilizării cursului de schimb CHF -leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului.

De asemenea solicită obligarea băncii la denominarea plăţilor, şi să restituie împrumutatului sumele de bani actualizate cu rata inflaţiei şi cu aplicarea dobânzii legale percepute şi încasate de la data acordării creditului şi până în prezent reprezentând diferenţa de curs valutar între valoarea CHF si suma achitată efectiv la fiecare scadenţă.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 17.10.2019.

Prin încheierea din data de 06.02.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A..

Prin încheierea pronunţată la 21.05.2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 20.07.2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22.11.2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut ca motiv de respingere a apelului dispoziţiile de drept comun ce reglementează principiul nominalismului monetar, în timp ce, în cauza de faţă, s-a formulat o cerere în constatare a caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract de credit, contract care, deşi trebuia să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, era necesar să fie examinat cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A mai susţinut recurentul că instanţa avea sarcina de a verifica dacă respectiva clauză contestată 4.1 din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit, potrivit căreia orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în Condiţii Speciale, intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de altă parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În continuare recurentul, în mod contradictoriu, susţine că instanţa de apel trebuia totuşi să analizeze principiul nominalismului monetar prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit, dar să aibă în vedere că aceste dispoziţii nu sunt de ordine publică, aşa încât art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 13/2000 nu sunt aplicabile în speţă, ele referindu-se la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care amândouă părţile nu le pot evita, situaţie neîntâlnită în cauză.

Se mai învederează că nu se poate vorbi de un risc natural asumat şi nici de un risc convenţional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, fapt pentru care este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Criticile recurentului sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurentul reia alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 4.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 513/2019 din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. (B..).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 513/2019 din 20 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.