Exclusion of foreign currency repayment clauses from unfairness review under Directive 93/13 and limits on assessing administration fees

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti la data de 06.10.2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C., să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: art. 4.3, 5.1 lit. C), 5.2 din Convenţia de credit nr. x din data de 23.09.2008 şi art. 4.3, 5.1 lit. B), 5.1 lit. C), 5.2 din Convenţia de credit nr. x din data de 25.01.2008; să se dispună exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare şi de reeşalonare a creditului; să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, comision de reeşalonare a creditului, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării pana la data restituirii integrale, precum şi a dobânzilor calculate şi încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit şi eliminarea acesteia; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 201 (1) şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1195/13.02.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2014 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 20.03.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1788/21.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capetelor 5 şi 6 din acţiune.

S-a constatat caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.3, doar teza finală, privitor la modul de înştiinţare a creditorului despre noile nivele ale dobânzii, respectiv ultimul paragraf din art. 4.3, precum şi al clauzelor prevăzute în art. 5.1. C şi 5.2 din contract nr. x/23.09.2008, ca şi al tezei finale, paragraf ultim din art. 4.3 din contract x/25.01.2008 şi al clauzelor din art. 5.1. C şi 5.2 din acest din urmă contract.

A fost admis în parte capătul 2 de acţiune şi s-a dispus exonerarea, pentru viitor, de la plata comisionului de administrare.

A fost respinsă, în lipsa unor probatorii, capătul de cerere vizând restituirea sumelor încasate în baza clauzelor anulate.

S-au respins, ca nefondate, capătul 1 de acţiune vizând clauza 4.3, mai puţin teza finală, din ambele contracte, ca şi cererea de reeşalonare a debitului din capătul 2 de acţiune, precum şi restul capetelor de acţiune, respectiv 5 şi 6 ca nefondate.

A fost admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată, proporţional cu capetele de cerere admise şi cu volumul de muncă şi obligată pârâta C. la 2.000 RON (cheltuieli judecată).

La data de 11.01.2017, prin Serviciul registratură al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă s-a înregistrat cererea pârâtei C. privind completarea sentinţei civile nr. 1788/2016, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 442/10.02.2017, instanţa a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1788/2016, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1788/21.03.2016 au declarat apel reclamanţii şi pârâta C..

Împotriva sentinţei civile nr. 442/2017 a declarat apel pârâta C..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 874 din 18 aprilie 2018 a respins apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1788/21.03.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 şi cel formulat de apelanta-pârâtă C., împotriva sentinţei civile nr. 1788/21.03.2016 şi a sentinţei civile nr. 422/10.02.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta C..

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşita a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. si de Legea nr. 193/2000, întrucât instanţa de apel a aplicat cu prioritate in judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi, ea era investita cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulata în baza Legii nr. 193/2000.

Instanţa de apel a statuat ca nu poate îngheţa/converti creditul in RON si ingheta cursul de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plaţilor in temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia deoarece aceste dispoziţii ar fi in contradicţie cu art. 1578 din C. civ. 1864, referitor la principiul nominalismului monetar.

Atât in fata instanţei de fond cat si in fata instanţei de apel susţine că a arătat ca nu poate fi aplicată dispoziţia generala prevăzuta de art. 1578 C. civ.. cu prioritate fata de Legea speciala 193/2000, aceasta din urma aplicandu-se cu intaietate fata de dispoziţiile C. civ.

In primul rând, recurenţii au investit instanţa de fond si instanţa de apel cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a clauzelor menţionate, formulata in baza legii speciale (Legea nr. 93/2000), fara a intemeia vreo pretenţie pe dispoziţia generala prevăzuta de art. 1578 C. civ.

Se mai susţine că în mod greşit instanţa de apel a aplicat si interpretat dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând ca solicitările reclamanţilor sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fara a avea in vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezulta ca, daca exista o fluctuaţie a "preţului" monedelor, anterioara scadentei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai in banii lichizi ai epocii, adică in "specia" aflătoare in curs la data plaţii.

La momentul edictarii C. civ. din 1864 nu exista o moneda naţionala a României, Leul romanesc nefiind in circulaţie in 1864, ci intrând in circulaţie abia începând cu 22 aprilie 1867 când, prin lege, a fost declarată moneda naţionala a României. Din acel moment, leul romanesc a devenit singura "specie" aflătoare in curs pe teritoriul României, plăţile fiind liberatorii doar daca erau efectuate in RON. Aşadar, in caz de fluctuaţie a "preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 in acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, in "specia aflătoare in curs", adica în RON.

In practica, reclamanţii au avut doar impresia ca au primit credit in franci elveţieni. In realitate, aceşti bani, care nu au circulaţie in România, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit si de tezaurizare, nu au fost nici deţinuţi de banca la momentul editarii, nici remisi fizic sau prin virament bancar debitorului. De fapt, consumatorii nu au dorit, in niciun moment, contractarea unui credit in franci elveţieni, ci au fost "conduşi" spre acest tip de credit, fie pentru ca "nu se calificau" pentru aceeaşi suma in RON, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixa) mult mai mici, fie pentru ca francul elveţian era prezentat ca cea mai stabila moneda din lume.

Astfel, în opinia recurentului instanţa de apel trebuia sa aplice cu prioritate excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.., care in viziunea legiuitorului reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Aplicarea greşita a normelor de drept material rezida si din faptul ca, art. 1 alin. (2)din Directiva 93/13 a CJUE, face distincţie clara intre normele obligatorii din dreptul naţional si cele supletive, in sensul ea sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflecta acte cu putere de lege (imperative) ["art. 1 alin (2): Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii (...)"

Instanţa de apel a aplicat in mod greşit aceasta norma de drept, in sensul ca a statuat excluderea de la analiza, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul in CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletiva (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi). Totodată instanţa de apel a aplicat in mod greşit norma de drept material reprezentata de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţata in cauza C186/16, concluzionând ca instanţa europeana nu a facut distincţie intre normele care se aplica intre părţile contractante independent de alegerea lor si cele de natura supletiva, ci a indicat ca sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative cat si cele supletive.

Prin urmare recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare, iar ca urmare a rejudecarii apelului, respingerea acestuia si menţinerea soluţiei pronunţate de către instanţa de fond integral, concluzionând în sensul că instanţa de apel a aplicat in mod greşit Legea nr. 193/2000, precum si art. 1092 C. civ., considerând ca nu poate fi determinata suma care ar trebui restituita reclamantului cu titlu de comision de administrare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei S.C. C. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanţa a respins excepţia absolută a lipsei coparticipării procesual active, întrucât se impunea soluţionarea unitară a litigiului cu privire la toate părţile din contract.

Aşa cum a subliniat şi doctrina, coparticiparea procesuală este în principiu facultativă, însă atunci când între mai multe persoane există o strânsă legătură, coparticiparea procesuală este obligatorie.

Consideră faptul că, nu este cu putinţă ca un act juridic să fie anulat faţă de o parte şi să rămână valabil faţă de altă parte. Datorită naturii raportului juridic dedus judecăţii, raportul de drept material litigios creează o dependenţă procesuală între coparticipanţi, astfel că orice posibilitate de fracţionare este exclusă şi prin urmare, declanşarea, continuarea şi finalizarea prezentului proces civil nu se poate realiza decât în comun.

Întrucât, instanţa trebuie să constate nevalabilitatea unui contract, respectiv, pronunţarea unei hotărâri uniforme, reprezintă o necesitate juridică obiectivă în materia nulităţii actelor juridice, neputând fi conceput ca acelaşi act să fie valabil faţă de emitent şi nevalabil faţă de beneficiar.

Precizează faptul că, în cazul admiterii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a prevederilor contractuale menţionate anterior, s-ar ajunge în situaţia în care clauzele contractuale, deşi nevalabile faţă de reclamant, ar rămâne valabile şi ar produce efecte faţă de ceilalţi doi codebitori.

Având în vedere argumentele invocate mai sus, consideră că se impune admiterea excepţiei lipsei coparticipării procesuale active, iar în consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul excepţiei puterii de lucru judecat.

In cauza dedusa judecaţii, a fost invocata excepţia puterii de lucru judecat, excepţie in raport de care Curtea a omis sa se pronunţe.

La data de 28.06.2016, Tribunalul Bucureşti a respins cererea de chemare in judecata formulata de către ANPC privind constatarea caluzelor abuzive in contractele de credit incheiate cu C.. La data de 12.01.2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanta ANPC si a menţinut sentinţa civila pronunţata in dosarul x/2015 ca temeinica si legala.

Sentinţa civilă anterior pronunţată nu are autoritate de lucru judecat întrucât nu există identitate de părţi, însă are putere de lucru judecat şi anume naşte prezumţia absolută de validitate a dezlegării date de către instanţa de judecată cu privire la caracterul neabuziv al comisionului de administrare, având in vedere si imprejurarea ca in prezenta cauza contractul de credit a fost incheiat de C..

Atât prezentul dosar, cât şi dosarul x/2015 vizează aceeaşi situaţie de fapt, şi anume existenţa unui contract de credit care conţine aceleaşi clauze. Solicită instanţei de recurs ca, în temeiul art. 431 C. proc. civ. să aplice efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, să admită apelul formulat, sa modifice sentinţa apelata cu consecinţa respingerii cererii de chemare in judecata ca neintemeiată. Interpretând per a contrario, statuările ce preced, se degajează concluzia conform căreia, in ipoteza in care, instanţa constata in mod definitiv ca banca nu a inserat clauze abuzive in contractele incheiate cu clienţii sai, aceasta hotărâre se aplica si clienţilor care nu au fost parte in litigiu, dar care sunt reclamanţi in alte litigii impotriva băncii.

Dintr-un alt punct de vedere se reţine că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală întrucât prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale. Recurenta arată că ne aflăm în prezenţa unui contract de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, care este supus dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 "costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale".

Având în vedere natura Contractului, în speţă devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiţie fiind de a fi prevăzut expres în contract.

De asemenea, perceperea comisionului de administrare şi a celui de acordare, astfel cum am menţionat, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Prin urmare, solicită să se constate că acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislaţia specifică protecţiei consumatorului în raport cu instituţiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie.

Aşadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atât timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât şi de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

În continuare, se susţine că instanţa de apel a făcut in cauza o aplicare greşita a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Clauzele privind comisionul de administrare si dobânda sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv - aplicarea art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 având în vedere următoarele argumente:

Este incontestabil faptul că aceste tipuri de comisioane reprezintă prestaţii esenţiale în cadrul contractului de credit, câtă vreme comisionul de administrare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către Bancă, cu caracter repetitiv, pe întreaga durată a creditului, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului - servicii esenţiale pentru executarea contractului.

Caracterul de prestaţie esenţială în economia contractului rezultă şi din voinţa părţilor, care au privit aceste comisioane, încă de dinaintea acordării creditului, ca fiind costuri principale ce au determinat semnarea contractului, reprezentând astfel "esenţa însăşi a raportului contractual".

În acest sens, se poate observa că aceste costuri se regăsesc atât în cuprinsul documentelor premergătoare încheierii contractului supus analizei, dar şi în contract (pe prima pagină, alături de dobândă) şi în cuprinsul graficelor de rambursare înmânate, sub semnătură, reclamanţilor, fiind evident că sunt sigurele elemente de cost considerate de părţi drept esenţiale pentru încheierea contractului.

Clauzele contestate sunt clare şi inteligibile, comisioanele enumerate au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, având în vedere următoarele:

- obligaţia de plată a comisioanelor a fost în mod clar şi transparent exprimată în contract (situaţiile în care se percep şi cuantumul lor fiind prevăzute în cadrul ofertei înmânate clienţilor, pe prima pagină în contractul de credit, precum si în graficul de rambursare). Acest articol de completează cu articolul din Condiţiile Generale unde sunt prevăzute frecventa şi modul de calcul a comisioanelor/dobânzii.

- în redactarea acestor clauze nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuţi unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguităţi, nici în ceea ce priveşte modul de calcul şi nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului.

- modul de formulare al costurilor contestate permite evaluarea consecinţelor economice ale perceperii acestora, prin modul de calcul clar şi transparent, oferta înaintată clienţilor si contractul propriu-zis cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (de asemenea, parte integrantă a contractului) menţionând valorile efective atât lunare, cât si totale ale comisioanelor.

- cu respectarea exigenţelor impuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care prin cauza C-26/13, Arpâd Kâsle Zrt, subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată "astfel încât [consumatorul] să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte".

Clauzele sunt criticate din perspectiva caracterului adecvat al contraprestaţiei Băncii faţă de cuantumul plătit de reclamanţi în temeiul lor.

Prin susţinerile privind pretinsa valoare disproporţionată a comisionului de administrare faţă de contraprestaţia efectivă a Băncii, reclamantul critică, în realitate, raportul calitate/preţ al serviciilor prestate de Bancă aferente acestor comisioane. Or, recurenta-pârâtă arată că este evident că o astfel de analiză nu poate fi făcută de către instanţa de judecată, acesta fiind şi motivul pentru care atât Directiva 93/13, cât şi Legea nr. 193/2000, exclud, în mod expres un "control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate.

Sub acest aspect, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în cauza Kasler C-23/13, paragrafele 54 şi 55, următoarele:

"(...) această excludere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora".

Astfel cum a arătat în esenţă avocatul general la punctul 69 din concluzii, "excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control".

În concluzie, prin raportare la argumentele expuse anterior, textele normative incidente, precum şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti, rezultă că, pe calea acţiunii în constatarea clauzelor abuzive, nu se pot critica clauzele privind comisioanele, întrucât reprezintă prestaţii esenţiale, clare si lipsite de echivoc, ce nu pot fi criticate din perspectiva caracterului adecvat al cuantumului plătit de reclamant în temeiul lui fată de contraprestatia Băncii realizată în contul lui.

Sub un ultim aspect se critică faptul că în mod eronat a reţinut instanţa de judecată că există presupuse prestaţii care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecăţii în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Se susţine că în mod eronat a reţinut instanţa de judecată că există presupuse prestaţii care nu au corespondent în raportul juridic dedus judecăţii în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi că acesta reprezintă o dobândă mascată, creând astfel un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Faţă de aceste aspecte, arată pârâta că este complet nerezonabil să se presupună că pentru efectuarea de operaţiuni care, în esenţă, îi permite, clientului să îşi execute obligaţiile contractuale, Banca nu este îndreptăţită să perceapă un cost în acest sens, câtă vreme, astfel cum prevede în mod expres şi art. 1499 C. civ. (respectiv art. 1105 vechiul C. civ.) orice debitor este dator să suporte cheltuielile pentru executarea obligaţiei care îi incumbă.

Perceperea acestuia a fost permisă de legislaţia aplicabilă în vigoare la data acordării creditului şi de O.U.G. nr. 50/2010.

Pretinsa obligaţie a Băncii de a fi enumerat, în mod exhaustiv, în cadrul contractului, întregul set de activităţi ce urmau a fi prestate pe intervalul de 360 de luni, adaugă la lege şi este superfluă, câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl defineşte, arătând, în mod expres, raţiunea pentru care se percepe:

"pentru operaţiunile de monitorizare, înregistrare şi efectuare de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului".

Mai întâi, nici dispoziţiile legale aplicabile la momentul încheierii contractului de credit supus analizei şi nici cele în vigoare la acest moment nu impun o inventariere a tuturor activităţilor prestate de Bancă, precum cea reclamată de împrumutat.

Apoi, câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl defineşte, arătând, în mod expres, raţiunea pentru care se percepe:

"pentru operaţiunile de monitorizare, înregistrare şi efectuare de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului" şi nu impune includerea în contract o prezentare detaliată a tuturor activităţilor prestate de Bancă în contul acestui comision, a sancţiona Banca pe acest motiv apare disproporţionat.

De altfel, raţiunea perceperii comisionului de gestionare/administrare a creditului rezultă chiar din denumirea sa şi înţelesul semantic al acestuia.

In acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit ca "legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se cricumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului"

Sub aspectul pretinsului caracter de dobândă ascunsă al comisionului de administrare credit, pârâta arată că şi în cuprinsul graficului de rambursare (emis la încheierea contractului de credit), precum şi în cadrul ofertei prezentate de către banca reclamantului, Banca a indicat, în mod distinct, cuantumul dobânzii faţă de cuantumul acestui comision de administrare, cele două tipuri de costuri având raţiuni distincte şi făcând parte din dobânda anuală efectivă, respectiv: comisionul fiind perceput în contul prestării unor servicii către client, în activitatea de monitorizare a creditului, iar dobânda reprezentând preţul folosinţei sumelor împrumutate.

Pe de altă parte, susţinerea faptului că Banca a "mascat" o dobândă suplimentară prin perceperea acestui comision reprezintă o veritabilă acuzaţie de dol, care potrivit art. 1214 alin. (4) din C. civ. trebuie dovedită, iar nu doar afirmată. Un astfel de comportament al Băncii nu poate fi probat având în vedere că ambele costuri au fost aduse la cunoştinţa clienţilor încă de dinaintea semnării contractului, în mod clar şi separat. Rolul şi modul în care se percepe comisionul de administrare sunt definite extrem de clar în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine demonstraţia potrivit căreia în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezenţa unor clauze abuzive atât în ceea ce priveşte existenţa comisionului de administrare si posibilitatea de modificare a dobânzii, astfel incat instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

O clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: să nu fi fost negociată; să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor considerate a fi abuzive, apreciază că a făcut pe deplin această probă prin depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client. Doar ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, clientul având posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă. Faptul că nu a făcut-o nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit întrucât condiţia impusă de lege este ca un client să aibă posibilitatea să influenţeze o clauză, nu neapărat să îşi şi manifesteze acest drept.

Prin urmare, părţile au negociat clauzele contractuale cu ocazia incheierii contractului de credit.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit nu sunt contrare cerinţelor bunei-credinţe exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, uşor de înţeles, de priceput, de desluşit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecinţelor pe care le va produce, mai precis - în cazul unei clauze privind preţul contractului, să aibă reprezentarea exactă a preţului care va fi achitat sau a modului în care se va calcula, iar clauzele privind comisionul de administrare îndeplinesc ambele această condiţie.

Învederează instanţei că astfel cum Banca percepe dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noţiuni, la fel de clar din cuprinsul denumirii comisionului de administrare rezultă contraprestaţia băncii, chiar dacă această noţiune nu a fost definită expres în cuprinsul convenţiei. Iar in ceea ce priveşte comisionul de administrare, cerinţa este pe deplin îndeplinita prin faptul ca obligaţia sa economica, sub aspectul cuantumului, este determinata si fixa inca de la semnarea contractului.

Faptul ca plata comisionului se face in alta moneda nu influenţează indeplinirea condiţiei intrucat restituirea in moneda străina este o condiţie generala, aplicabila tuturor plaţilor, inclusiv in ceea ce priveşte restituirea principalului, a dobânzii si a oricăror alte costuri, nefiind specifica comisionului de administrare. Deci evaluarea consecinţelor economice ale clauzei care reglementează comisionul de administrare este întotdeauna posibilă in cazul unui consumator mediu.

Clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, accesorii şi inseparabile faţă de creditul acordat, constând în administrarea lunară a împrumutului.

Această administrare implică unele activităţi specifice şi cu caracter repetitiv efectuate de banca, fiind imposibil ca, la momentul acordării creditului, Banca să enumere, în cadrul contractului, în mod exhaustiv, toate activităţile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval de timp atât de mare de timp. Pentru aceste considerente, solicită instanţei să dispună admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, modificarea in parte a sentinţei apelate in sensul respingerii acesteia integral ca neîntemeiate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 25.10.2018.

Prin încheierea din data de 31.01.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din data de 28.03.2019 judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 20.07.2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, pricina fiind repusă pe rol la termenul din data de 21.11.2020.

Analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile aduse capătului de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar, recurentul susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., art. 970 C. civ. şi a jurisprudenţei CJUE exprimată în cauza C-618/10 Andriciuc şi alţii vs. România.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului ca instanţa să acorde efecte Cauzei Andriciuc, instanţa supremă reţine faptul că, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauza contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale, respectiv a principiului nominalismului, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecţie, cu consecinţa imposibilităţii analizării pe fond a caracterului abuziv al acesteia.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum am mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

În ceea ce priveşte criticile aduse de reclamant faţă de respingerea capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare, Înalta Curte constată că acestea nu au fost dezvoltate şi argumentate astfel cum dispun cerinţele art. 488 C. proc. civ.

În realitate, recurentul îşi exprimă nemulţumirea faţă de respingerea acestui capăt al cererii, fără a argumenta în drept criticile, situaţie în care acestea scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Sub un prim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul respingerii excepţiei lipsei coparticipării procesual active.

Critica este nefondată în raport de dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., care instituie posibilitatea, ci nu obligaţia ca într-o cauză, calitatea de reclamant să o aibă titularul dreptului sau obligaţiei suspusă judecăţii, fără a condiţiona acest drept de coparticiparea codebitorilor.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul excepţiei puterii de lucru judecat, excepţie asupra căreia, susţine recurenta, că instanţa a omis să se pronunţe.

Solicită instanţei de recurs să facă aplicarea efectului pozitiv al puterii lucrului judecat faţă de sentinţa civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 prin care s-a statuat asupra lipsei caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare prevăzută la art. 5 lit. c) din contractul de credit, se constată că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al acesteia, ajungând la concluzia că dezechilibrul contractual al comisionului de administrare este creat de faptul că nu a fost explicitat în contract motivul şi scopul perceperii acestuia în măsura în care acest comision era dublat de alte comisioane.

În acord cu cele statuate de prima instanţă, s-a reţinut că acest comision de administrare lunar, deşi este clar şi inteligibil exprimat, este abuziv perceput, comisionul de administrare şi de acordare neputând exista pentru acelaşi credit.

Sub aspectul puterii de lucru judecat, se reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât controlul efectuat de ANPC care a vizat întreg portofoliul de contracte al pârâtei, s-a desfăşurat în limitele unei proceduri speciale, procedură având drept scop corectarea sau alinierea activităţii băncii la normele vizând protecţia consumatorilor în general, ocazie cu care se verifică practicile comerciale bancare utilizate de bănci faţă de consumatori.

Sub al treilea aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât prevederile Legii 193/2000 exclud din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, posibilitatea perceperii comisionului de administrare fiind reglementată de două legi speciale, respectiv Legea nr. 190/1999 şi O.U.G. nr. 50/2010.

Raportarea recurentei la O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare la un moment ulterior încheierii contractului de credit nefiind aplicabil în cauză. Or, nulitatea unor clauze contractuale nu se poate raporta decât la legislaţia în vigoare la momentul încheierii acestuia.

De asemenea, trimiterea recurentei la prevederile Legii nr. 190/1999 nu poate fi reţinută, întrucât contractul în cauză, încheiat între o parte având calitatea de profesionist şi altă parte având calitatea de consumator, este în sfera de aplicare a definiţiei contractului încheiat de un profesionist cu consumatorul de la pct. 14 din Legea nr. 296/2004.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a vizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă arătând, în esenţă, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi exclusă de la analiza caracterului abuziv, deoarece defineşte obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurenta-pârâtă, aceasta nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecinţă, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

A mai susţinut recurenta-pârâtă, tot în cadrul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că instanţa de apel a aplicat greşit textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece, în lipsa analizei care să constate dacă prevederea contractuală privind comisionul de administrare este sau nu exprimată într-un limbaj clar si inteligibil, a fost greşit reţinut de instanţă că această prevedere creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, ca o consecinţă a inexistenţei unei negocieri.

Înalta Curte constată că, potrivit deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că dispoziţia din contract privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, acestea neaflându-se pe poziţii de egalitate. Ca urmare s-a apreciat că este admisibil acest capăt de cerere, întrucât se întemeiază pe lipsa unei contraprestaţii a băncii sau a unui cost concret, fiind evident dezechilibrul întrucât nicio contraprestaţie nu corespunde comisionului de acordare sau a celui de administrare, acestea fiind activităţi concrete şi obligatorii ale unei astfel de instituţii în derularea activităţii.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Astfel, se confirmă faptul că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că este abuzivă clauza privind comisionul de administrare în măsura în care se suprapune cu comisionul de acordare.

În acest sens, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea statuând că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatorii, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţa de apel a restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare la condiţia de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, deşi instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze.

Rezultă că în speţă s-a reţinut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel referitoare la clauza din art. 5 alin. (1) lit. c) din contractul de credit, în considerarea unei situaţii de fapt insuficient lămurite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, astfel încât, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării în parte a deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare. Urmează să se rejudece apelul declarat de pârâta C. în ceea ce priveşte comisionul de administrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. şi cu recurenta-pârâtă C.

Admite recursul recurentei-pârâte C. împotriva deciziei civile nr. 874 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. şi cu recurentul-reclamant A..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel spre rejudecarea apelului pârâtei declarat împotriva sentinţei 1788 din 21 martie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.