Reduction of penalty clause in installment sale: applicability of partial performance exception versus disproportionate damages

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la 7 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună reducerea clauzei penale cuprinse în lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie 2012 la Notar Public D., cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea formulată la 27 decembrie 2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat ca pe lângă capetele de cerere formulate prin cererea introductivă, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare şi cuantumul stabilit de instanţă în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 850/2017 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune referitor la cererea de modificare a acţiunii şi în consecinţă a respins ca prescrisă cererea de modificare a acţiunii; a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C..

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În ce priveşte autoritatea de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 488/26.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2014 rămasă definitivă prin decizia nr. 1217/14.11.2016 a Curţii de Apel Bacău, instanţa a respins-o, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 431 C. proc. civ. sub aspectul identităţii de obiect şi cauză între cele două litigii, iar pe de altă parte, în dosarul nr. x/2014 nu s-a tranşat chestiunea reducerii prestaţiilor, ci doar restituirea preţului achitat.

Însă, în soluţionarea cauzei instanţa a ţinut seama de puterea lucrului judecat prin raportare la problemele dezlegate definitiv în dosarul nr. x/2014.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune referitor la cererea de modificare a cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D. şi cuantumul stabilit de instanţă în cazul admiterii primului capăt de cerere, instanţa a admis-o având în vedere dispoziţiile art. 2517, 2523,-2524 C. civ.

Dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data când declaraţia de rezoluţiune unilaterală autentificată sub nr. x la BNP D. a devenit irevocabilă, respectiv 21.10.2013, deci dreptul de a cere restituirea sumei ce ar fi redusă din clauza penală s-a prescris la data de 21.10.2016, ori cererea de modificare a acţiunii a fost depusă la data de 27.12.2016, deci peste termenul legal de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta a solicitat reducerea clauzei penale cuprinse la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare, apreciind că aceasta este disproporţionată, că sunt incidente dispoziţiile de la lit. a) din contract, care îi obligă la plata penalităţilor de întârziere în caz de neplată a ratelor la termenele scadente, că aplicarea lit. b) din contract este excesivă şi abuzivă (rezoluţiunea de drept a contractului), că a achitat o parte însemnată din ratele de preţ, având întârziere la plată doar ultima rată, cea aferentă lunii august 2013, astfel că prejudiciul pe care l-a suferit este mai important decât paguba suferită de vânzătoare, deoarece a pierdut dreptul de proprietate şi posesie asupra bunului, iar sumele achitate cu titlu de preţ nu i-au fost restituite, fiind indisponibilizate şi folosite de pârâtă mai bine de 1 an.

Ori, atât Tribunalul Bacău cât şi Curtea de Apel Bacău au reţinut cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2014 că: denunţarea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare a fost întemeiată, că preţul achitat nu are o valoare însemnată faţă de preţul contractat, respectiv 1.282.500 RON din totalul preţului de 4.850.000 RON, că vânzătorul are dreptul de opţiune între posibilitatea solicitării penalităţilor/executării în continuare a contractului, sau dreptul de a denunţa unilateral convenţia, cu consecinţa activării clauzei penale care permitea păstrarea tuturor sumelor achitate cu titlu de daune interese, cuantificate anticipat de părţi în momentul încheierii contractului, lege pentru acestea.

Ca urmare, instanţa a analizat doar dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru reducerea prestaţiei, pornind de la existenţa clauzei penale inserate în contract şi asumată pe deplin de către reclamantă la data încheierii contractului, principiul libertăţii contractuale fiind reţinut cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2014, precum şi limitele prevăzute de legea civilă respectiv art. 1541 C. civ.

Ca urmare, aceste limitări legale îndreptăţesc pârâta la reţinerea avansului, atât din perspectiva clauzei penale stipulate expres în contract-lege a părţilor, cât şi ca urmare a compensaţiei cauzată de folosirea imobilului.

De asemeni, nici ipoteza prevăzută la art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu este aplicabilă în cauză, deoarece la data încheierii contractului părţile erau în cunoştinţă de cauză, atât cu privire la posibilitatea rezilierii contractului stipulat în favoarea pârâtei cât şi cu privire la efectele denunţării unilaterale, asumate pe deplin de către reclamantă ca urmare a menţionării clauzei penale în contract.

Ca urmare, reţinerea avansului achitat are la bază atât dispoziţiile contractuale (părţile asumându-şi cuantificarea anticipată a daunelor interese, ca fiind echivalentă cu ratele achitate conform art. 1538 alin. (5) C. civ.) cât şi dispoziţiile legale, pârâta fiind îndreptăţită să reţină contravaloarea folosinţei bunului, conform art. 1531 alin. (2) C. civ., deoarece chiriile au fost folosite de către reclamantă în folos propriu, iar pârâta a fost privată de un atare folos nerealizat cât şi faţă de dispoziţiile art. 1757 alin. (1) C. civ.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 850/2017 din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal şi, în consecinţă a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea şi a fost redusă clauza penală de la 1.282.500 RON la 1.000.000 RON, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile.

În cauza de faţă sunt realizate cerinţele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., având în vedere executarea numai în parte a contractului (din preţul total de 4.800.000 RON s-a achitat 1.282.500 RON) precum şi cerinţa ca această executare parţială să fi profitat creditorului (ratele din preţ fiind virate într-un cont special la E. cu scopul rambursării unui credit acordat intimatei-pârâte - în calitate de vânzător - de către E.).

Faţă de cele mai sus reţinute, Curtea de Apel a apreciat asupra reducerii clauzei penale în raport de executarea parţială a contractului încheiat de părţile litigante.

În ceea ce priveşte motivul de apel formulat de apelanta-reclamantă vizând prescripţia dreptului la cererea de modificare a acţiunii, respectiv restituirea sumei redusă de instanţă, Curtea de Apel, a apreciat că acesta vizează o eroare materială strecurată în sentinţa civilă apelată, nefiind vorba de o eroare de judecată supusă căii de atac prevăzută de lege.

Instanţa de fond s-a aflat în eroare cu privire la obiectul cererii de modificare ce presupune corijarea erorii de instanţa care a pronunţat hotărârea pe calea procedurii instituite de art. 442 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunţată de către Curtea de Apel Bacău, secţia a I civilă s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. privind completarea deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Cererea de completare a fost constatată neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel, chiar dacă prima instanţă a respins cererea de modificare a cererii introductive prin admiterea excepţiei prescripţiei, aceasta constituie doar o eroare materială a instanţei de fond, care nu poate acoperi decăderea reclamantei-apelante din dreptul de a-şi modifica cererea introductivă cel mai târziu la primul termen la care acesta este legal citat - art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Cum reclamanta-apelantă a depăşit acest termen imperativ şi legal în speţă a operat decăderea acesteia din dreptul de a-şi modifica (completa) cererea introductivă, în sensul solicitării şi restituirii părţii din cuantumul clauzei penale (din preţul achitat deja), sancţiune care a operat în condiţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Oricum, chiar dacă instanţa de apel s-ar fi exprimat insuficient de clar în considerentele deciziei, eroarea materială putea privi doar utilizarea greşită a sancţiunii care intervenise (prescripţie în loc de decădere, cum ar fi fost corect), dar care nu se putea confunda cu eventuala eroare de judecată a primei instanţe (care ar fi presupus admiterea greşită a acestei excepţii); or, acest aspect, referitor la eventuala soluţionare greşită şi pe fond a excepţiei decăderii de către prima instanţă, nu rezultă din considerentele deciziei a cărei completare se solicită, astfel că apelul nu a fost admis şi cu privire la această excepţie.

Cu această precizare (clarificare, lămurire) suplimentară a considerentelor deciziei civile nr. 1070/21.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul cu nr. x/2016, cererea de completare a acestei decizii, în sensul că instanţa de apel ar trebui să se pronunţe şi pe capătul de cerere privind restituirea părţii din preţ ce depăşeşte cuantumul clauzei penale fixat (micşorat) de instanţa de apel, este neîntemeiată, deoarece decăderea operată în faţa primei instanţe cu privire la învestirea primei instanţe şi cu acest capăt (subsidiar) de cerere a fixat totodată şi cadrul procesual care putea fi devoluat în faţa instanţei de apel, cadru procesual din care lipsea capătul de cerere privind restituirea sumei de bani reţinută de pârâtă peste cuantumul clauzei penale stabilită de instanţa de apel, astfel că în apel instanţa nici nu se putea pronunţa pe acest capăt de cerere.

Împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. şi pârâta C..

Împotriva deciziei nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a I civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul reducerii clauzei penale până la înlăturarea caracterului vădit excesiv al acesteia, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, în sensul în care ar fi trebuit să reducă clauza penală mult mai mult, raportat la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, având în vedere că optica instanţei a fost aceea că pârâta este îndreptăţită să reţină contravaloarea folosinţei bunului, deoarece chiriile au fost folosite de către reclamantă în folos propriu, iar pârâta ar fi fost privată de un atare folos nerealizat.

Or, instanţa de apel nu a reţinut că părţile au convenit ca ratele de preţ ce trebuiau să fie achitate de reclamantă să fie virate într-un cont special al intimatei A.F.C.M.B. pentru a fi rambursat un credit bancar pe care aceasta îl obţinuse.

Acest aspect nu a fost reţinut în mod corect de către instanţă, întrucât chiriile au fost folosite pentru a achita preţul vânzării, respectiv pentru a stinge parţial creditul contractat de pârâtă.

Astfel, prejudiciul pârâtei cu privire la chiriile neîncasate nu există, întrucât aceste chirii s-au întors practic tot în folosul pârâtei, fiind achitat parţial creditul bancar.

În continuare, recurenta susţine că, cuantumul clauzei penale de 1.000.000 RON este unul excesiv, raportat la cuantumul chiriei pentru un an de zile, având în vedere că penalitatea poate fi redusă în cazul în care este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.

Or, în interpretarea dată de către instanţa de apel, aceasta nu a ţinut cont de sensul dispoziţiilor art. 1541 C. civ. şi nu a analizat caracterul excesiv al penalităţii în raport de limita conferită de prejudiciul suferit efectiv de intimată.

În situaţia de faţă, reclamanta a achitat parţial preţul contractului, pârâta putându-se bucura de sumele de bani încă de la momentul achitării. Mai mult decât atât, în urma intervenirii rezoluţiunii unilaterale, dreptul de proprietate asupra imobilului, obiect al contractului, a revenit în patrimoniul pârâtei.

Pe cale de consecinţă, nu se justifică cuantumul excesiv al clauzei penale, pârâta rămânând atât cu dreptul de proprietate asupra imobilului, cu creditul achitat parţial şi cu o parte însemnată din preţ.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei, conform căreia, la data încheierii contractului reclamanta şi-ar fi asumat efectele denunţării unilaterale, ca urmare a menţionării clauzei penale în contract, recurenta apreciază că un astfel de raţionament lipseşte de efect şi valabilitate însăşi dispoziţiile legale privind reducerea clauzei penale excesive.

Aceasta întrucât, la nivel teoretic, orice parte dintr-un contract "îşi asumă" efectele acestuia. Cu toate acestea, legiuitorul a instituit câteva mijloace de protecţie şi remedii faţă de unele stipulaţii care atrag prejudicii excesive şi abuzuri în circuitul civil, un astfel de remediu fiind reducerea clauzei penale excesive.

Nu trebuie exclusă de plano posibilitatea instanţei de judecată de a reduce sau majora cuantumul daunelor-interese stabilite atunci când între prejudiciul real suferit de către creditor şi suma stipulată există o disproporţie vădită.

O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de C. civ., întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi, întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. în caz contrar, el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C..

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâta C. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la modul de soluţionare a capătului de cerere privind reducerea penalităţilor şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte incidenţa pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta susţine că acesta constă în nesocotirea regulilor procedurale care reglementează judecata cauzei în complet de divergenţă, mai precis încălcarea art. 399 C. proc. civ., raportat la art. 390 din acelaşi cod.

În acest sens, arată că, în timpul pledoariei, după ce li s-a acordat din nou cuvântul pentru a pune concluzii aferente apelului reluat, unul din magistraţi a solicitat antamarea prevederilor 1541 lit. a) raportat la art. 1757 alin. (2) C. proc. civ., (fără a li se comunica chestiunea divergentă, ci doar anumite prevederi legale considerate a reprezenta divergenţa).

O asemenea manieră de a nu oferi detalii minimale lămuritoare referitoare la divergenţă, care să-i conducă la posibilitatea de a analiza pe moment necesitatea administrării unui probatoriu suplimentar sau care să le ofere dreptul de a-şi pregăti corespunzător apărarea, prin invocarea unor prevederi legale fără nici o detaliere a contextului aflat în divergenţă, în opinia recurentei este nelegală.

Faţă de această modalitate deficitară de îndeplinire a obligaţiilor procedurale, reglementate imperativ de art. 399 alin. (2), raportat la art. 390 C. proc. civ., recurenta solicită instanţei de recurs să constate nulitatea parţială a deciziei criticate, întrucât dreptul său la apărare a fost practic iremediabil lezat, în legătură cu modul de soluţionare a subiectului aflat în divergenţă.

Un alt motiv de nelegalitate evocat de recurentă este cel fundamentat pe pct. 8 din art. 488 C. proc. civ., în contextul soluţionării capătului de cerere privind reducerea penalităţilor, în sensul în care decizia criticată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a legii, în speţă, a art. 1757 alin. (2), coroborat cu art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., prin raportare la art. 1538 şi art. 1350 C. civ.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut ca fiind suficientă şi necesară reducerea penalităţii (clauzei penale), numai ca urmare a faptului că aceasta a reţinut cu titlu de clauză penală, suma de 1.282.500 RON, din preţul total de 4.800.000 RON.

Prin urmare, instanţa reţine că simpla executare parţială a contractului, dă dreptul la reducerea penalităţii, deoarece aceasta ar fi profitat, invocând art. 1541 lit. a) coroborat cu art. 1757 alin. (2) C. civ.

Pe de alta parte, instanţa coroborează în mod greşit art. 1541 lit. a) cu art. 1757 alin. (2) C. civ., având în vedere că acesta din urmă nu este aplicabil spetei, reglementând vânzarea în rate a unui imobil cu rezerva proprietăţii. Ori, în speţă, vânzarea imobilului a fost convenită cu cedarea proprietăţii la data încheierii contractului, şi astfel inclusiv cu cedarea folosinţei bunului/fructelor acestuia.

Într-adevăr, în cazul în care ipoteza de la 1757 C. civ. ar fi fost incidentă, respectiv dacă pârâta ar fi reţinut proprietatea sau cel puţin folosinţa bunului imobil (generator de chirii importante) se putea vorbi de premisa unui profit care să fi fost analizată ca atare, deoarece ar fi încasat atât chiriile cât şi avansul, însă în speţă nu a fost cazul. Cedând proprietatea la data încheierii contractului, cumpărătorul a încasat chiriile, iar contravaloarea acestora li s-ar fi cuvenit oricum spre restituire, după reziliere şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu titlu de folos nerealizat, chiar dacă nu ar fi fost prevăzută o clauza penala în favoarea pârâtei.

Mai mult, prin modul greşit de interpretare şi aplicare a art. 1541 lit. a) C. civ., fără a fi analizată propriu-zis teza profitului pârâtei, ci doar considerându-se eronat că simpla încasare a avansului duce la un profit în favoarea pârâtei, instanţa de apel generează o contradicţie evidentă cu prevederile art. 1538 alin. (4) (ce reglementează clauza penală, ca estimare anticipată a prejudiciului, asumată de părţi la data încheierii contractului, prejudiciu ce nu mai trebuie dovedit) raportat la art. 1350 alin. (2) C. civ. (ce stipulează principiul recuperării integrale a prejudiciului, inclusiv componenta folosului nerealizat). În opinia recurentei este suprimată practic nelegal, aplicabilitatea/forţa obligatorie a clauzei penale, deoarece pe principiul reţinut de instanţă, orice sumă ar fi fost încasată de pârâtă cu titlu de clauză penală, ar fi putut face obiectul reducerii, ca urmare directa a încasării sale. Raţionând într-o asemenea manieră deficitară, recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat inclusiv principiile interpretării unui contract - în acord cu legea şi cu scopul de a-şi produce efectele (nesocotind astfel şi art. 1266-1269 C. civ.).

În concret, recurenta consideră că litera (a) din art. 1541 C. civ. trebuie coroborată şi interpretată în acord cu alin. (4) de la art. 1538 C. civ.

Interpretarea corectă prin coroborare a articolelor de mai sus, ar fi subzistat numai în situaţia în care, în primul rând ar fi fost dovedit de reclamant/analizat de instanţa "profitul" generat de reţinerea avansului (văzut ca diferenţa pozitivă dintre preţul încasat şi prejudiciul înregistrat de pârâtă), iar mai apoi, acesta să nu fie acoperit de scopul/efectele clauzei penale (de a estima anticipat, prejudiciul posibil, la data încheierii contractului).

Aceasta deoarece, în favoarea pârâtei subzistă o prezumţie legală de prejudiciere în cuantumul care putea fi estimat cu ocazia asumării anticipate a clauzei penale de către părţi, cuantum ce nu mai trebuie dovedit (conform alin. (4) de la art. 1538 C. civ.). Pe cale de consecinţa, reclamanta, în virtutea rolului său procedural, trebuia să răstoarne cu probatorii specifice, prezumţia prejudiciului asumat de comun acord (ca fiind întregul avans achitat), respectiv să dovedească ipoteza "profitului" înregistrat.

Ori, în speţă nu s-a făcut o asemenea dovadă, dimpotrivă, părţile au putut estima rezonabil la data inserării clauzei penale în contract, atât prejudiciul înregistrat din perspectiva chiriilor neîncasate (folos nerealizat), ca având un cuantum apropiat de avansul achitat de apelantă, cât şi din perspectiva pierderilor înregistrate ca urmare a culpei cumpărătoarei.

O menţiune specială se cuvine a fi acordată pasivităţii culpabile a reclamantei pe tot parcursul litigiului şi în toate etapele sale, în ceea ce priveşte lipsa probatoriului relevant pentru susţinerea tezelor de mai sus, aceasta neputând dovedi cel puţin cuantumul plăţilor achitate cu titlu de avans, astfel cum a fost acesta menţionat în acţiune.

De asemenea, recurenta arată că intimata nu a dovedit nici contravaloarea chiriei încasate în perioada în care a fost proprietara imobilelor în discuţie, din care să rezulte valoarea disproporţionată dintre chiriile încasate şi preţul achitat/reţinut în favoarea pârâtei.

Faţă de acest motiv de nelegalitate, dacă s-ar interpreta că simpla plată a avansului profită creditorului preţului şi că această ipoteza ar fi suficientă pentru reducerea penalităţii, clauza penală ar fi practic suprimată, iar art. 1538 (cu precădere alin. (4) şi-ar pierde aplicabilitatea pentru care a fost reglementat de legiuitor (şi anume, pentru estimarea anticipată a prejudiciului, asumată în consens la momentul încheierii contractului, cu putere de lege între părţile contractante).

În speţă, interpretarea instanţei de apel apare cu atât mai eronată cu cât, între părţi s-a derulat anterior un litigiu principal având ca obiect anularea rezoluţiunii, reîntoarcerea spatiilor la reclamanta A. şi restituirea avansului (dosar x/2014), finalizat definitiv în favoarea pârâtei. Cu acea ocazie, instanţa a conferit definitiv, în mod expres, eficienţă maximă clauzei penale acum reduse, reţinând că avansul achitat a fost nesemnificativ faţă de preţul total datorat, că rezoluţiunea a fost legală/temeinică şi că, raportat la principiul reglementat la art. 1270 C. civ. (convenţia-lege a părţilor), clauza penală îşi produce efectele pentru care a fost asumată, neputând fi cenzurată.

Pe cale de consecinţă, chiar dacă în cele două litigii sunt vizate ipoteze legale diferite, interpretarea Curţii de Apel antagonizează nepermis prevederile art. 1538 alin. (4) cu cele ale art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Mai ales că, aşa cum s-a arătat în mod eronat, instanţa de apel se raportează la ipoteza stipulată de art. 1757 alin. (2) C. civ. (neincidentă în speţă, deoarece reglementează expres varietatea de vânzare a imobilului cu rezerva proprietăţii - nu a fost cazul), rezultând aplicarea greşită a prevederii legale respective.

Mai susţine recurenta, că reducerea penalităţii a fost operată şi cu încălcarea art. 1270 - art. 1271 C. civ., în contextul în care nu au fost analizate teza penalizării excesive/a impreviziunii, ca premise de reducere a penalităţilor.

Aşa cum se retine în jurisprudenţa relevantă, reducerea clauzei penale trebuie privită ca o excepţie de la regulă, excepţie ce urmează a opera facultativ şi limitativ.

Raţionând astfel, instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece a transformat diminuarea penalităţii, dintr-o excepţie facultativă, de aplicat cu rezervă în cazuri temeinic justificate, într-o regulă obligatoriu de operat, ori de câte ori s-ar activa clauza penală şi astfel, creditorul obligaţiei de plată ar reţine o suma de bani.

Ori, o astfel de abordare încalcă art. 1538 si art. 1350 C. civ., nesocotind în plus principiile legale de interpretare a unei convenţii şi cu precădere art. 1270 C. civ. (contractul-lege a părţilor).

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. împotriva deciziei de completare nr. 123/2019 din 6 februarie 2019 pronunţată de către Curtea de Apel Bacău, secţia a I civilă.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. a solicitat instanţei admiterea recursului şi casarea deciziei atacate pentru ca, în rejudecare, să dispună completarea hotărârii în urma omiterii pronunţării asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie de Notar Public D. şi cuantumul stabilit de instanţă în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Având în vedere soluţia instanţei de apel, recurenta a formulat cerere de completare a hotărârii pentru ca instanţa să se pronunţe asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare.

În acest context, se arată că instanţa, după ce a judecat cererea de completare a hotărârii a respins-o ca nefondată, motivând că cererea a fost introdusă tardiv, însă în opinia recurentei cererea modificatoare nu este tardivă, aceasta fiind introdusă cu respectarea termenului imperativ impus de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Data depunerii cererii modificatoare este de 21 decembrie 2016, aspect ce poate fi verificat prin confruntarea datei poştei, respectiv a datei înregistrării la serviciul registratură, primul termen de judecată acordat în cauză fiind la 31 mai 2017.

Mai susţine recurenta, că instanţa a indus părţile în eroare prin motivarea succintă şi echivocă, atât la soluţionarea apelului, cât şi la soluţionarea cererii de completare, în cazul acesteia din urmă fiind vorba şi de o eroare a instanţei.

Astfel, instanţa întâi motivează succint hotărârea din apel susţinând că instanţa de fond dintr-o eroare materială a respins cererea modificatoare drept prescrisă, fără să arate în ce constă eroarea materială. Instanţa de apel nu a arătat nicicând că de fapt în cauză s-ar fi impus decăderea din dreptul de a depune cererea modificatoare.

Ulterior, în judecarea cererii de completare, instanţa de apel susţine că, de fapt, se impunea decăderea, cererea modificatoare fiind introdusă tardiv, deşi nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au sesizat acest aspect. În cazul în care ar fi fost incidentă decăderea, instanţa de fond s-ar fi pronunţat la momentul depunerii cererii modificatoare şi nu odată cu hotărârea pronunţată în fond.

Recurenta apreciază că decizia atacată este nelegală având în vedere că instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la data introducerii cererii modificatoare şi drept urmare a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere introdus prin cererea modificatoare, sens în care consideră că în cauză sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a săvârşit o eroare materială în ceea ce priveşte respingerea ca prescrisă a cererii modificatoare şi, având în vedere că s-a arătat că nu este incidentă nici decăderea, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra cererii modificatoare.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel doar a redus clauza penală fără a stabili şi dreptul recurentei de a încasa de la intimata-pârâtă suma de bani reprezentând diferenţa dintre cuantumul clauzei penale stabilite la lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 19 noiembrie 2012 de Notar Public D. şi cuantumul stabilit de instanţă în cazul admiterii primului capăt de cerere.

Formularea capătului de cerere ce face obiectul cererii modificatoare are efectul unei veritabile acţiuni în realizare, în scopul recuperării prejudiciului suferit, oferind recurentei posibilitatea de a recupera suma reţinută în mod disproporţionat de către pârâtă cu titlu de clauză penală, reprezentând în fapt o parte însemnată din preţul plătit de către reclamantă, conform celor arătate în cererea de chemare în judecată.

Instanţa de apel a înţeles să reducă clauza penală de la suma de 1.282.500 RON la suma de 1.000.000 RON şi, pe cale de consecinţă, instanţa de apel ar fi trebuit să oblige intimata-pârâtă să restituie reclamantei suma de 282.500 RON.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 martie 2019, recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de recurs declarată de pârâta C..

Prin întâmpinarea depusă, la 4 martie 2019, pârâta C. a solicitat, pe cale de excepţie anularea recursului pentru neinvocarea motivelor de nelegalitate, ci de netemeinicie, precum şi respingerea recursului ca inadmisibil, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, la 7 mai 2019, privind decizia de completare, pârâta C. a solicitat pe cale de excepţie inadmisibilitatea/nulitatea căii de atac, respectiv autoritatea de lucru judecat faţă de împrejurarea că prezentul recurs vizează modul de soluţionare a apelului cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere completator (privind restituirea contravalorii penalităţilor reduse), aspect ce trebuia să constituie motiv de recurs declarat împotriva deciziei nr. 1070/2018, iar nu împotriva deciziei de completare nr. 123/2019. Totodată, se susţine că reclamanta este ţinută, prin incidenţa autorităţii de lucru judecat în contextul nerecurării, de dezlegarea dată apelului cu privire la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere din acţiune, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a menţinut definitiv în dispozitivul deciziei nr. 1070/2018 celelalte dispoziţii ale Tribunalului, deci inclusiv respingerea capătului de cerere privind pretenţiile (restituirea penalităţilor reduse).

Prin încheierea de la 02 iulie 2020, în raport de contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi G. S.R.L., faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs a introdus în cauză, în calitate de recurent-reclamant cesionara, menţinând în cauză şi cedenta.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor la 03 iulie 2019.

Prin încheierea din data de 28 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii şi a admis în principiu recursurile, acordând termen de judecată pentru soluţionarea acestora, în şedinţă publică.

Analizând recursurile declarate de către recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar F. şi G. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că raportat la poziţia procesuală a recurentelor şi la temeiurile de drept invocate, precum şi la soluţia pronunţată în cauză, care vizează buna administrare a justiţie, considerentele instanţei vor fi comune ambelor recursuri declarate împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Totodată, faţă de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, vor fi analizate doar motivele care fundamentează această soluţie, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere şi celelalte critici formulate de către recurente.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Neamţ la 07 octombrie 2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a solicitat reducerea clauzei penale cuprinsă în lit. d) pag. 3 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., prin care pârâta C. a înstrăinat reclamantei A. S.R.L. o serie de spaţii comerciale din Piaţa Centrală a Municipiului Bacău la preţul total de 4.850.000 RON, plătibil în rate lunare în perioada noiembrie 2012- august 2013.

În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1538 alin. (1) şi (2) raportat la art. 1541 C. civ., întrucât la data de 30.08.2013, reclamanta-cumpărătoare nu achitase din preţul total al contractului de 4.850.000 RON decât suma de 1.282.500 RON, pierzând şi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Se mai reţine că pârâtă a emis Declaraţia unilaterală de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., autentificată sub nr. x/17.10.2013 la acelaşi birou notarial, iar ca efect al rezoluţiunii, vânzătoarea a redevenit proprietara imobilelor vândute prin operarea transferului de proprietate în cărţile funciare, conform pactului comisoriu prevăzut în contract.

Litigiul de faţă este generat de reţinerea cu titlu de daune interese de către C. a sumelor de bani achitate de către cumpărătoare, conform lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare ("d - în situaţia în care prezentul contract este rezoluţionat, vânzătoarea are dreptul să păstreze toate sumele de bani achitate până la acea dată de către cumpărătoare, indiferent de cuantumul acestora").

Prin cererea înregistrată la secţia I Civilă a Tribunalului Bacău, la data de 17.10.2014, reclamanta A. S.R.L. prin H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C., să se dispună, în principal, constatarea nulităţii Declaraţiei autentificată sub nr. x/17.10.2013, la BNP D. privind rezoluţiunea unilaterală a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., constatarea valabilităţii titlului său de proprietate, cu privire la imobilul situat în Bacău, str. x (Piaţa Centrală) nr. 1, jud. Bacău, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.11.2012 şi lăsarea în deplina sa proprietate şi posesie a acestui imobil.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282.500 RON, reprezentând preţ parţial achitat de către reclamantă, în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., actualizată cu indicele de inflaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 488 din 26 noiembrie 2015 Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea principală şi acţiunea subsidiară formulată de reclamanta, ca nefondată. Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia nr. 1217/14.11.2016 a Curţii de Apel Bacău.

Având în vedere că părţile au prevăzut în contractul de vânzare cumpărare, condiţiile în care intervine rezoluţiunea unilaterală a contractului, instanţa a constatat neîntemeiată acţiunea principală şi în temeiul art. 1250 C. civ. cu art. 1549 şi următoarele C. civ. a respins acţiunea principală, ca nefondată.

În ceea ce priveşte acţiunea subsidiară, instanţa a reţinut că, în cazul vânzării cu plata în rate, potrivit art. 1757 alin. (1) C. civ.,în cazul rezoluţiunii contractului pentru neplata preţului, vânzătorul este ţinut să restituie toate sumele primite, dar este în drept să reţină, pe lângă daune interese, o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător"

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol din C. civ., atunci când s-a convenit de către părţi, ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi să reducă aceste sume, la cererea cumpărătorului.

Având în vedere că părţile au stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, ca în cazul rezoluţiunii contractului "vânzătoarea are dreptul să păstreze toate sumele de bani achitate până la acea dată de către cumpărător, indiferent de cuantumul acestora" şi că reclamanta nu a solicitat instanţei reducerea clauzei penale, ci doar restituirea preţului achitat pârâtei, în baza contractului, instanţa consideră neîntemeiată şi acţiunea subsidiară, motiv pentru care în temeiul art. 1757 şi art. 1549 alin. (1) C. civ., a respins, ca nefondată şi acţiunea subsidiară.

Prin modalitatea de formulare a petitului prezentei cereri de chemare în judecată, se reţine că finalitatea urmărită de reclamante ca urmare a respingerii acţiunii privind constatarea nulităţii rezoluţiunii unilaterale a contractului, precum şi respingerea cererii privind restituirea preţului achitat pârâtei este reductibilitatea clauzei penale cuprinsă în lit. d) pagina 3 din contractul de vânzare-cumpărare, invocând dispoziţiile art. 1541 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ., cu referire la caracterul excesiv al acesteia, dar şi cu privire la achitarea unei părţi din preţul contractului.

Considerentele relevante ale litigiului purtat între părţi ce a format obiectul dosar nr. x/2014 soluţionat de Tribunalul Bacău se referă la legitimitatea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală a contractului din partea creditorului, pentru neplata preţului, reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 1549 alin. (1) C. civ.. De asemenea, s-a mai reţinut cu putere de lucru judecat că preţul achitat nu are o valoare însemnată faţă de preţul contractat.

De asemenea, se referă la ipoteza vânzării cu plata în rate, fără rezerva proprietăţii, potrivit art. 1757 alin. (1) C. civ. şi la incidenţa dispoziţiilor art. 1757 alin. (2) C. civ. în situaţia în care s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână în tot sau în parte, dobândite de vânzător.

Considerentele hotărârii recurate pronunţată de instanţa de apel sunt în sensul că cele două cazuri în care cuantumul penalităţii poate fi redus, nu pot fi îndeplinite cumulativ, în cauza de faţă fiind realizate cerinţele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., având în vedere executarea parţială a obligaţiei principale stabilită prin contract. Ipoteza prevăzută de art. 1541 alin. (1) lit. b) se referă la neexecutarea contractului.

Înalta Curte arată că din economia art. 1538 C. civ., se deduce regula potrivit căreia în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract.

De la această regulă art. 1541 alin. (1) C. civ. prevede două excepţii: reducerea ei când obligaţia principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului şi reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanţa constatând că penalitatea este mult disproporţionată faţă de prejudiciul pe care părţile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

Ambele excepţii rămân la aprecierea instanţei, aceasta nefiind obligată la reducerea penalităţilor.

Prima excepţie reprezintă o reiterare a art. 1070 coroborat cu art. 1101 C. civ. de la 1864.

Cea de a doua excepţie de la regula enunţată prevede că instanţa poate reduce penalitatea în mod excepţional, atunci când este mult dispoporţionată faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului, iar alin. (2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuşi, să rămână superioară obligaţiei principale.

Valorificând şi considerentele sentinţei civile nr. 488 pronunţată la 26 noiembrie 2015 de către Tribunalul Bacău, prin care s-a reţinut legalitatea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune din partea creditorului pentru neplata preţului, în mod nelegal a constatat instanţa de apel că nu pot fi analizate cerinţele reducerii cuantumului penalităţii din perspectiva art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Totodată, în ceea ce priveşte cerinţele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., Înalta Curte apreciază fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul încălcării prin hotărârea atacată a prevederilor citate, raportat la pretenţiile deduse judecăţii, care decurg din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012, întemeiate pe caracterul excesiv al penalităţii în raport de limita conferită de prejudiciul efectiv suferit de pârâtă.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.11.2012 la BNP D., pârâta, în calitate de vânzător, a vândut reclamantei, în calitate de cumpărător, un spaţiu comercial situat în Bacău, str. x (Piaţa Centrală) nr. 1, compus din 4 suprafeţe de: 248,02 mp, 671,94 mp, 335,06 mp şi 598,39 mp, cu dreptul de proprietate indiviz asupra terenului corespunzător acestor suprafeţe, precum şi dreptul de proprietate perpetuă şi forţată asupra părţilor comune din imobil aferente suprafeţei indivize corespunzătoare suprafeţelor vândute, individualizate conform numerelor cadastrale atribuite de OCPI Bacău.

Preţul vânzării, ce includea şi valoarea mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar, a fost stabilit la 4.850.000 RON, urmând a fi plătit în 10 rate lunare, în perioada noiembrie 2012- august 2013, conform graficului din anexa 1 la contract.

Dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial a fost transferat pârâtei, la data autentificării contractului, respectiv la 19.11.2012.

Deşi modalitatea de achitare a preţului a fost stabilită de către părţi a fi plătită în rate, vânzătorul nu şi-a rezervat dreptul de proprietate până la achitarea integrală a preţului, conform dispoziţiilor art. 1684 C. civ.

Pornind de la rolul pe care îl îndeplineşte clauza penală, acela de a constrânge la executarea obligaţiei şi de la considerentele reţinute cu putere de lucru judecat prin sentinţa nr. 488 din 29 noiembrie 2015 de către Tribunalului Bacău, prin care s-a reţinut rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului, instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt incidente prevederile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., apreciind că reclamanta se află în ipoteza în care obligaţia principală a fost parţial executată.

De esenţa contractului de vânzare-cumpărare este plata preţului, în speţa de faţă denunţarea fiind solicitată pentru neexecutarea obligaţiei principale, privind preţul vânzării, iar modalitatea de achitare în rate a preţului agreată de părţi nu transformă contractul într-unul cu executare succesivă. O vânzare, chiar şi în rate, va fi considerată tot un contract cu executare dintr-o dată (uno ictu), chiar dacă prestaţia caracteristică (preţul vânzării) se face prin mai multe acte; prin urmare, în caz de neexecutare, preţul vânzării va trebui restituit integral, chiar dacă a fost achitat în tranşe.

În consecinţă, instanţa de apel urmează să verifice în raport de aceste considerente, dacă este incidentă ipoteza condiţiilor cerute de art. 1541 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., faţă de pretenţiile deduse judecăţii prin care s-a solicitat reducerea cuantumului excesiv al penalităţilor stabilite prin clauza penală inserată în contract în situaţia rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare din culpa cumpărătorului, pentru neplata preţului, şi nu pentru executarea parţială a obligaţiei.

Ca efect al admiterii cererii de recurs împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, cu consecinţa casării acesteia, nu se mai impune analiza motivelor de recurs formulate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar F. şi G. S.R.L. împotriva deciziei nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, faţă de dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., aceasta fiind de asemenea casată.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu prevederile art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa deciziile recurate nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 şi nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR F. şi G. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 şi nr. 123/2019 din 06 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 1070/2018 din 21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează deciziile recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.