Competence in labor disputes: domicile versus procedural address and former employer's seat

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Alba Iulia prin S.C C. S.R.L. - CUSTODE DE ARHIVĂ, solicitând instanţei obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe cuprinzând salariul brut realizat de către reclamantă, cu indicare expresă din ce era compus acesta (sporuri, prime, indemnizaţii şi acord global) aferent perioadei 17.04.1984 - 01.10.1994, caracterul acestor venituri, cu menţiunea, dacă aferent veniturilor respective, unitatea pârâtă a contribuit, la fondul de Pensii de Asigurări Sociale, respectiv dacă s-a reţinut CAS.

Prin sentinţa civilă nr. 373/2020 din 20 mai 2020 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Alba a reţinut, în esenţă, că, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, litigiile de natura celui dedus judecăţii sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi au domiciliul reclamantul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul, înţelegând prin domiciliu locul unde persoana fizica îşi are locuinţa statornică sau principală.

S-a arătat că în determinarea competenţei teritoriale a instanţei, în vederea soluţionării cauzei, se va avea în vedere domiciliul părţii, privit ca locuinţă statornică sau principală, şi nu domiciliul ales, pentru că altfel, se poate ajunge la situaţia paradoxală ca părţile să îşi aleagă singure instanţele la care să se judece.

S-a reţinut că, raportat la prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art. 95 pct. 4 C. proc. civ. şi cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, întrucât domiciliul reclamantei nu se află pe raza judeţului Alba, ci, se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Timiş, iar reclamanta nu are la data înregistrării cererii de chemare în judecată locul de muncă în raza de competenţă a Tribunalului Alba, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 881/2020 din 16 septembrie 2020 pronunţată de Tribunalului Timiş, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011:

"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", a doua ipoteză din textul de lege menţionat având în vedere nu locul de muncă al reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată, ci sediul angajatorului de la care reclamantul are pretenţii, dat fiind că la acest sediu este mai facilă administrarea probelor.

S-a apreciat că o altă interpretare ar conduce la concluzia că reclamantul se poate adresa instanţei de la actualul loc de muncă, potrivit art. 210, a doua ipoteză, din Legea nr. 62/2011, deşi doreşte să se judece cu un fost angajator care se află în circumscripţia teritorială a altui tribunal.

Totodată, având alegerea între două instanţe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., s-a constatat că reclamanta a ales să se adreseze tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul fostul angajator, aşa încât, Tribunalul Alba nu putea să îşi decline competenţa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe cuprinzând salariul brut realizat de către reclamantă, cu indicare expresă din ce era compus acesta (sporuri, prime, indemnizaţii şi acord global) aferent perioadei 17.04.1984 - 01.10.1994, caracterul acestor venituri, cu menţiunea, dacă aferent veniturilor respective, unitatea pârâtă a contribuit, la fondul de Pensii de Asigurări Sociale, respectiv dacă s-a reţinut CAS.

În speţă, competenţa se determină în raport de dispoziţiile Codului muncii privitoare la jurisdicţia muncii, competenţa fiind una exclusivă şi aparţinând tribunalului de la domiciliul/reşedinţa/sediul reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Este de menţionat că identificarea competenţei rationae loci şi rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înţelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice şi nu ca denumire dată adresei x domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

Chiar dacă reclamanta A. şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Alba, respectiv în Alba Iulia, la Cabinet avocat D., acest sediu nu poate atrage competenţa Tribunalului Alba.

Aceasta întrucât, legea are în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.

Singura dovadă în stabilirea competenţei, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social o reprezintă copia cărţii de identitate anexată în dosarul Tribunalului Alba, din care rezultă că reclamanta A. îşi are domiciliul în oraşul Timişoara, jud. Timiş, aşa încât, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Timiş.

Nici sub aspectul stabilirii competenţei în favoarea instanţei în a cărui circumscripţie îşi are locul de muncă reclamanta nu s-ar putea reţine că Tribunalul Alba este competent să soluţioneze litigiul, întrucât locul de muncă al reclamantei, respectiv sediul fostei societăţi angajatoare, nu mai există.

Aşa fiind, în condiţiile în care, reclamanta are domiciliul în Timişoara, judeţul Timiş, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, se constată că Tribunalul Timiş este instanţa competentă să soluţioneze prezentul litigiu de muncă.

Pentru considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.