CHF loan currency-risk clause survives challenge; partial invalidation of unilateral interest-rate clause upheld.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu S.C. C. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzei înscrise la art. 2.4 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu restituirea excedentului de dobândă; a clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale contractului de credit, privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente; a clauzei înscrise la art. 5 lit. c) din Condiţiile speciale ale convenţiei, privind comisionul de rambursare şi a clauzei înscrise la art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. c) şi lit. d) din Condiţiile generale ale contractului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 1170 Noul C. civ., Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Prin sentinţa civilă nr. 5848 din 13 mai 2016, Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la 22 iunie 2016.

Prin sentinţa nr. 1184/2016/CIV din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. (succesor cu titlu universal al S.C. C. S.A.); a fost redus onorariul de avocat al pârâtei de la 1.620 RON la 1.000 RON; s-a admis în parte cererea accesorie formulată de pârâtă privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost redus şi au fost obligaţi reclamanţii la plata, către pârâtă, a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1184/2016 din 15 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise în art. 3 lit. d) în condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/22.10.2007; a fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1184/2016, care nu sunt contrare deciziei şi a fost obligată intimata să plătească apelanţilor suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 din 30.05.2017 şi Hotărârea CJUE în cauza C-186/16.

Sub un prim aspect, recurenţii critică decizia atacată, cu privire la reţinerea instanţei de apel ca fiind neîntemeiată critica acestora potrivit căreia:

"banca nu a furnizat reclamanţilor informaţii în legătură cu natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi în special informaţii cu privire la riscul valutar, Curtea o va respinge ca neîntemeiată având în vedere nu doar împrejurarea că, împrumutul din prezenta cauză a fost acordat pentru refinanţarea unui alt împrumut (situaţie care presupune faptul că reclamanţii au manifestat prudenţă şi au avut în vedere oferta cea mai avantajoasă, respectiv faptul că alegerea acestui nou credit s-a făcut după studierea ofertelor băncii şi după informarea lor precisă asupra clauzelor noului contract, ci şi faptul că, acceptând creditul în moneda străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoştinţă de cauză, variaţia cursului valutar ".

Reţinerea instanţei de apel este nu doar greşită, apreciază recurenţii, ci şi cel puţin trunchiată, în sensul de a fi eludat necesitatea de a analiza aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 cu privire la caracterul negociat al contractului încheiat de părţile din prezenta cauză. O evaluare globală a contractului evidenţiază, fără echivoc, faptul că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant, fără a avea vreo importanţă "împrejurarea că împrumutul din prezenta cauza a fost acordat pentru refinanţarea unui alt împrumut".

Este unanim cunoscut faptul că, raportat la modul de exprimare a voinţei părţilor, aceste contracte sunt de adeziune, clauzele nefiind negociate direct cu consumatorii, ci sunt standard preformulate de către bancă. Este greşit a se reţine că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce acesta este redactat în întregime de către bancă, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica vreo clauză, ci doar de a adera sau nu la contract.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauza contractuală este necesar a fi redactată în mod clar şi inteligibil nu numai din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci şi că motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum şi relaţia dintre aceasta şi alte clauze ale contractului să fie clare şi inteligibile pentru consumator. Or, în prezenta speţă este lesne de observat, din modul de redactare a clauzelor, faptul că operatorul bancar înţelege să utilizeze anumite terminologii, considerate esenţiale, fără a avea în vedere şi puterea de înţelegere a consumatorului, persoana fizică, luat individual. În cazul unor eventuale majorări a dobânzii ori comisioanelor, banca nici măcar nu creează cadrul contractual formal pentru a se putea ajunge la o eventuală negociere cu consumatorul, pentru că aceste majorări doar se aduc la cunoştinţa consumatorului, fără a-i lasă acestuia din urma posibilitatea de a influenţa decizia băncii, astfel că, în realitate, consumatorul este pus în faţa unui fapt împlinit.

Intimata, mai susţin recurenţii, în calitate de specialist în operaţiuni bancare, optând pentru acordarea unor credite în CHF cu dobânda mai mică decât dobânda practicată pentru creditele în RON, a avut reprezentarea faptului că, datorită gradului mare de stabilitate al CHF, este exclusă posibilitatea de devalorizare a monedei CHF.

Arată că s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea data (1,7-2,2), însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro şi din euro în CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina recurenţilor obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora aceştia şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

În opinia recurenţilor, prin clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din Condiţii generale, pe care instanţa de apel a reţinut-o ca fiind transpunerea principiului nominalismului consacrat de lege, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Raportând comportamentul reclamanţilor la noţiunea de consumator mediu şi normal informat este mai mult decât evident faptul că recurenţii nu puteau să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian. În acest context, banca avea obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare.

Banca, apreciază recurenţii, a adoptat o practica incorectă prin omisiune, astfel cum aceasta este definită de art. 7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor.

Prin urmare, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, astfel cum acesta a fost formulat.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. A solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., prin încheierea din 7 noiembrie 2018 a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, până la soluţionarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

La termenul din 19 aprilie 2019 a fost admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenţii-reclamanţi, şi, în consecinţă, s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Prin încheierea de la acea dată, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenţii-reclamanţi nu şi-au încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susţineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-şi găseşte incidenţa, criticile recurenţilor-reclamanţi fiind nefondate.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din Condiţiile generale şi contestată de reclamanţi, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 2.4 din Condiţiile generale şi contestată de reclamanţi, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.