Moral damages for continuous harm: Prescription commencement date and applicability of pre-2014 criminal law limits in delictual liability cases

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 mai 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 750.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit in ultimii trei ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată, ca urmare a accidentului de circulaţie a cărui victimă a fost.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. din 1864 şi cele ale art. 41-44 şi 48-58 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 3323 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii apelate şi, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea acţiunii, aşa cum aceasta a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1500/A din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat, apelul formulat de apelanta- reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3323 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient forţat C..

În termen legal, invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1500/A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 3323 din 1 noiembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă şi trimiterea cauzei în rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în vederea soluţionării acţiunii pe fond, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de intimata-pârâtă B. S.A., ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamanta a apreciat că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este nelegală pentru motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

A arătat că, prin cererea introductivă, a solicitat instanţei să oblige intimata-pârâtă B. S.A. la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamanta în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

A considerat soluţia de respingere a acţiunii, pe considerentul împlinirii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, ca fiind nelegală.

Susţine că prejudiciul solicitat are un caracterul continuu, întrucât se resimte şi se materializează zilnic, limitările şi restrângerile aduse unui mod de viaţă normal, specific unei persoane de vârsta recurentei-reclamante, având loc în fiecare moment.

Ca atare, a apreciat că dreptul la acţiune ia naştere zilnic, corespunzător momentului în care urmarea păgubitoare se manifestă, fiind restrânsă posibilitatea de deplasare.

Faţă de natura continuă a prejudiciului, a considerat că solicitarea de acordare de despăgubiri pentru ultimii 3 ani nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece dreptul material la acţiune începe să curgă în momentul naşterii dreptului subiectiv la despăgubire, care apare la data manifestării prejudiciului: zi de zi.

Pe de altă parte, a apreciat decizia recurată ca fiind nelegală, întrucât, în materia prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, ci prevederile C. civ. în vigoare.

A făcut referire la stabilirea momentului naşterii dreptul la acţiune ca fiind situat, cel mai târziu, la data de 20 august 2014 - data întocmirii expertizei medico-legale solicitată de Tribunalul din Tivoli.

Potrivit dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a C. civ.:

"prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Per a contrario, prescripţiile începute după intrarea în vigoare a noului C. civ. sunt guvernate de dispoziţiile acestuia.

Conform dispoziţiilor art. 1394 C. civ., în materia răspunderii civile delictuale, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

Or, în raport de data accidentului, legea penală în vigoare stabilea, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) din C. pen. din 1969, pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale era de 5 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. d) din C. pen. din 1969.

Ca atare, recurenta-reclamantă a considerat că în cauză operează instituţia prorogării termenului de prescripţie, ceea ce face ca termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune să nu fie cel general de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., ci cel de 5 ani, egal cu termenul de prescripţie a răspunderii penale.

Aşadar, dacă termenul de prescripţie a început să curgă la 20 august 2014, a susţinut că la 8 mai 2018 (data depunerii cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă), termenul de prescripţie nu era împlinit, iar dreptul material la acţiune a fost exercitat în termen.

Recurenta-reclamantă a mai invocat nelegalitatea hotărârii instanţei de apel şi din perspectiva raportării acesteia la deciziile de speţă pronunţate de instanţa supremă, în care se statuează cu privire la consecinţele juridice ale prejudiciului cu caracter continuu: decizia nr. 2316 din 3 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia Civilă (în cuprinsul deciziei se reţine că "prejudiciul cauzat atât de infirmitate, cât şi de traumele fizice şi psihice inerente unor intervenţii chirurgicale, are un caracter continuu") şi decizia nr. 289 din 20 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă (s-a reţinut că "agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Situaţia este aceeaşi şi în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii. în consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv").

A apreciat că, sub aspectul naşterii dreptului la acţiune, aceste decizii sunt aplicabile speţei, deoarece vizează situaţia în care prejudiciul are caracter continuu.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020 a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia.

Criticile recurentei nu susţin acest motiv de recurs, întrucât vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Se reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea instanţei de apel.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Contrar susţinerilor recurentei, argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv incidenţa prevederilor art. 3 şi art. 8 ale acestui act normativ, fiind nefondate criticile recurentei-reclamante sub aspectul incidenţei termenului de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, respectiv a greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Acţiunea dedusă judecăţii vizează daune morale pretinse pentru ultimii trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, fiind de necontestat, că singurele dispoziţii aplicabile în cauză cu privire la termenul în care poate fi introdusă o cerere în răspundere civilă delictuală sunt dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În raport cu prevederile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aspect care determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, iar nu a prevederilor C. civ. adoptat prin Legea nr. 71/2011, cum în mod greşit pretinde recureta.

Prin urmare, în raport cu data la care a avut loc accidentul de circulaţie, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauza prin fapte ilicite, consacrată în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul de circulaţie, având ca autor pe intervenientul forţat C., accident soldat cu vătămarea corporală gravă a reclamantei.

Accidentul de circulaţie a avut loc la 26.07.2008, iar la 23.12.2008 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forţat şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ acestuia.

Prin urmare, din perspectiva analizării dreptului material la acţiune, reclamanta a cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958), astfel că termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului material la acţiune a început să curgă de la 26.07.2008 (când a avut loc accidentul) sau cel mult de la 23.12.2008 (când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forţat), termenul de prescripţie fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată (08.05.2018).

Din perspectiva momentului cunoaşterii pagubei, recurenta critică decizia atacată, susţinând că raportat la caracterul continuu al suferinţelor resimţite, în cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul material la acţiune nu s-a prescris.

Fără a nega suferinţa fizică şi psihică prilejuită reclamantei prin accidentul din 26.07.2008, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să constate că prejudiciile invocate de reclamantă nu s-au născut în ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată şi au fost cunoscute cu mai mult de 3 ani anterior promovării acţiunii, fiind lipsit de relevanţă invocatul caracter continuu al prejudiciului moral suferit, în condiţiile în care fapta delictuală pretins cauzatoare a prejudiciului este una singură, iar de la data săvârşirii acesteia au trecut mai mult de 3 ani, din înscrisurile depuse la dosar nereieşind că rezultatele iniţiale ale vătămărilor suferite în urma accidentului s-ar fi amplificat în perioada de 3 ani, anterioară demarării acţiunii.

S-a constatat că reclamanta nici nu a învederat că prejudiciul estetic s-ar fi ivit în ultimii 3 ani, ci a arătat că acesta constă în modificările ireversibile aduse corpului său, modificări ce erau cunoscute reclamantei încă după accident şi după primele intervenţii chirurgicale.

În ceea ce priveşte prejudiciul juvenil, justificat de reclamantă prin faptul că accidentul s-a petrecut când avea vârsta de 17 ani şi prejudiciul de agrement, constând în imposibilitatea de a avea o viaţă activă, s-a constatat că şi acestea au fost, de asemenea, cunoscute reclamantei la scurtă vreme de la producerea accidentului, ce a avut drept consecinţă dificultăţi în deplasare, astfel cum atestă referatul de expertiză medico-legală solicitat de Tribunalul Trivoli în dosarul având ca obiect recursul reclamantei A. împotriva evaluării anterioare, întocmit la data de 20.08.2014.

Or, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că cel mai târziu la 20.08.2014 (data raportului de evaluare medicală întocmit cu ocazia litigiului aflat pe rolul Tribunalului Trivoli), reclamanta cunoştea atât prejudiciul, cât şi persoana vinovată de producerea acestuia, termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit la data formulării acţiunii, respectiv la 08.05.2018, aspect reţinut cu justeţe şi de instanţa de apel.

Raportând dispoziţiile legale aplicabile la datele concrete ale speţei, în cauză nu se poate pune semnul egalităţii între momentul producerii prejudiciului moral şi întinderea în timp a efectelor acestuia, pretinsa faptă cauzatoare de prejudicii fiind una singură, indiferent de manifestarea "zi de zi" a consecinţelor acesteia.

Aşa fiind, nu poate fi acreditată susţinerea recurentei, potrivit căreia solicitarea de acordare de despăgubiri morale pentru ultimii 3 ani nu poate fi considerată ca prescrisă, deoarece prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă din momentul naşterii dreptului subiectiv la despăgubire, respectiv de la data manifestării prejudiciului, iar întinderea în timp a efectelor acestuia nu constituie motiv de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei.

O interpretare în sensul propus de recurentă ar transforma acţiunea într-una imprescriptibilă şi ar lipsi de efecte dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de reclamantă, reiterată şi în recurs, s-a arătat în mod corect că aceasta vizează situaţii diferite, situaţii ce vizează boli incurabile cu evoluţii ce nu sunt predictibile şi nu vătămări cauzate de accidente de circulaţie.

În altă ordine de idei, este de menţionat că jurisprudenţa naţională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută de particularităţile concrete ale speţei.

Aşa fiind, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, reţinând în mod legal caracterul nefondat al apelului sub aspectul modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către prima instanţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1500/A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1500/A din 2 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.