Labor dispute recusal challenge rejected as premature; appeal against interlocutory bias order inadmissible pending final merits decision.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Cultural Român (ICR), a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului, în calitate de angajator, la plata diferenţelor dintre drepturile salariale stabilite pentru funcţia de expert IA şi cea de consilier juridic IA, de la 01.06.2017 până la zi, actualizată cu rata indicelui de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data depunerii cererii până la plata efectivă; obligarea ICR la calcularea şi stabilirea drepturilor salariale cuvenite reclamantei prin reconstrucţie salarială, respectiv plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite, calculate şi stabilite pentru perioada 08.11.2015-30.05.2017, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă; acordarea de către pârât a sporului de mobilitate şi confidenţialitate în cuantum de 15% la salariul de bază, calculat de la data înregistrării cererii până la plata efectivă, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile Codului muncii, C. proc. civ., precum şi a celorlalte acte normative invocate în cuprinsul cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 3065 din 28 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite, calculate şi stabilite deja în conformitate cu actul adiţional la contractul individual de muncă, încheiat în decembrie 2017, prin care au fost aplicate dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 şi cele efectiv încasate pentru perioada 1 noiembrie 2015-1 iunie 2017, actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data scadenţei până la plata efectivă; a fost respinsă pentru rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele Noul C. proc. civ. precum şi celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul prezentei cereri de apel.

Pârâtul Institutul Cultural Român a formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe şi împotriva încheierii din 22 ianuarie 2019, solicitând admiterea apelului cu consecinţa schimbării încheierii de şedinţa din data de 22.01.2019, în sensul admiterii excepţiilor prescripţiei şi inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii capătului 2 de cerere formulat de reclamantă ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca prescris, iar în rest, menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică; în subsidiar, admiterea apelului cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei civile nr. 3065/28.05.2019, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., solicită să se dispună obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, aferente fazelor procesuale fond şi apel.

În drept, apelantul-pârât a invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., Ordinul Ministrului Muncii nr. 42/2011, art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 171 din Codul Muncii, art. 2531 din C. civ., precum şi toate celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.

La 12 decembrie 2019, reclamanta a formulat cerere de recuzare împotriva doamnelor judecător B. şi C., cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii, petenta a susţinut că membrii completului de judecată şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauză, soluţionând un alt dosar având ca părţi acelaşi pârât, Institutul Cultural Român, dar reclamanţi diferiţi, obiectul ambelor cereri vizând acordarea drepturilor salariale aferente perioadei iunie 2014- iunie 2017, ca urmare a realizării de către ICR a reconstrucţiei drepturilor salariale din luna iulie 2017.

Prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de recuzare a doamnelor judecător B. şi C..

Împotriva încheierii de şedinţă din 13.01.2020 a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea încheierii atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut, în principal, că doamnele judecător B. şi C. au dat dovadă de lipsă de imparţialitate, întrucât şi-au exprimat părerea anterior cu privire la acelaşi apel, declarat de aceeaşi parte, Institutul Cultural Român, apel care priveşte aceleaşi aspecte de acordare a drepturilor salariale pe ultimii 3 ani de la reconstrucţia salarială realizată de către ICR în luna iulie 2017 şi care se întemeiază pe aceleaşi motive ca şi cele din dosarul x/2018

Arată recurenta că, în dosarul x/2018, aflat pe rolul aceleiaşi curţi de apel, Institutul Cultural Român a solicitat respingerea cererii de acordare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, solicitând casarea sentinţei civile nr. 7416/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care reclamanţilor - salariaţi în cadrul Institutul Cultural Român, li s-a recunoscut acest drept. Apelul ICR a fost soluţionat de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia nr. 2403/24.04.2019, pronunţată de doamnele judecător B. şi C., prin care s-a admis apelul ICR şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Mai arată recurenta că în prezentul dosar, apelul formulat de ICR cuprinde aceleaşi motive de nelegalitate care au fost analizate de către doamnele judecător a căror recuzare se solicită, în cadrul dosarului nr. x/2018

Recurenta susţine că, deşi instanţa, prin încheierea din 13.01.2020, a recunoscut că există o similaritate privind problema juridică dedusă judecăţii, a apreciat apoi că nu se impune recuzarea întrucât nu sunt aceiaşi angajaţi şi este vorba despre raporturi de muncă diferite. Însă, recurenta subliniază că temeiul legal al acordării drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani este acelaşi în ambele dosare, iar apelul ICR vizează aceleaşi motive în ambele dosare.

În concluzie, recurenta susţine că doamnele judecător a căror recuzare se solicită au soluţionat şi s-au pronunţat pe aceleaşi motive de apel invocate de aceeaşi parte litigantă, fiind întrunite condiţiile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. proc. civ.. De asemenea, recurenta susţine că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe independente şi imparţiale ocrotit în mod expres de art. 6 din CEDO.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât la 2.03.2020, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi. Doar intimatul-pârât a înţeles să depună, la dosar, un punct de vedere asupra concluziilor raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia prematurităţii recursului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, constată următoarele:

Recursul are ca obiect încheierea din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. împotriva domnilor judecători B. şi C., învestiţi cu soluţionarea apelului.

Obiectul litigiului îl reprezintă o cerere vizând plata unor drepturi salariale, a sporului de mobilitate şi confidenţialitate, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Aceasta este situaţia şi în speţă, întrucât cauza dedusă judecăţii are ca obiect un conflict de muncă, iar decizia pronunţată în apel este o hotărâre definitivă, prin urmare, nesusceptibilă de recurs, faţă de dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 483 alin. (2) din acelaşi cod.

Înalta Curte constată că la momentul promovării recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, cauza nu era soluţionată, fiind astfel atacată cu recurs o încheiere intermediară, prin care s-a respins o cerere de recuzare a completului învestit cu judecarea apelului, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva acestei încheieri, înainte de soluţionarea cauzei, este prematur.

Prin urmare, în condiţiile în care art. 53 alin. (1) C. proc. civ. stipulează expres ca încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, recursul dedus judecăţii este prematur formulat.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi dispozitivul încheierii atacate cuprinde menţiunea cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare, în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, menţiunea inexactă nu îndreptăţeşte recurenta să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

Recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art. 493 alin. (5), va respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru Cauze privind Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale în dosarul nr. x/2018, ca fiind prematur formulat.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.