Prematurity of appeal against recusal rejection pending final judgment on presidential order for retention right

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 8.02.2019, sub numărul x/2017/a76, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B.., în calitate de administrator judiciar al C. S.A., în temeiul art. 997 şi următoarele din C. proc. civ., în temeiul art. 42 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, precum şi în temeiul art. 2495 C. civ., a formulat cerere de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se constate, în principal, existenţa dreptului de retenţie al reclamantei asupra imobilului ce face obiectul contractului de locaţiune nr. x/14.08.2013 sau, în subsidiar, să se constate existenţa dreptului la preaviz cu privire la denunţarea unilaterală a contractului, datată 22.06.2018, comunicată reclamantei la 06.07.2018, până la soluţionarea dosarului de fond ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenţie sau a dreptului la preaviz.

Prin sentinţa nr. 82 din 19 februarie 2019, Tribunalul Buzău a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de obiect a cererii având ca obiect ordonanţă preşedinţială, invocată de intervenientul principal C. S.A., prin administrator special şi excepţia lipsei de interes a cererii având ca obiect ordonanţă preşedinţială, invocată de intervenientul principal C. S.A., prin administrator special, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect ordonanţă preşedinţială privind pe reclamanta A. S.R.L., pe intervenientul principal C. S.A., prin administrator special D. şi pe pârâtul E., administrator judiciar al C. S.A., în procedura insolvenţei şi a admis cererea de intervenţie principală formulată de C. S.A., prin administrator special D..

Împotriva sentinţei nr. 82 din 19 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Buzău, A. S.R.L. a formulat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017/a76.

La termenul de judecată din 22 aprilie 2019, apărătorul apelantei-reclamante A. S.R.L. a formulat cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, judecătorii F. şi G..

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin încheierea din 7 mai 2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea de abţinere formulată de domnii judecători F. şi G., membri ai completului de judecată IA LPI, în cadrul dosarului nr. x/2017 Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recuzare formulată de petenta A. S.R.L. împotriva domnilor judecători F. şi G., membri ai completului de judecată IA LPI, învestiţi cu soluţionarea apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 82 din 19 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-intervenientă debitoare C. S.A., prin administrator special D. şi intimatul-pârât E., lichidator judiciar al C. S.A.

Împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, A. S.R.L. a declarat recurs, la 14 mai 2019 .

Motivele de recurs au fost depuse la 17 mai 2019 (plic-fila x), recurenta solicitând admiterea recursului şi casarea încheierii recurate prin care a fost respinsă cererea de recuzare cu privire la judecătorii F. şi G..

În susţinerea cererii de recurs, recurenta învederează faptul că judecătorii F. şi G. şi-au exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care au fost desemnaţi să o judece, aceştia devenind incompatibili în raport de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta susţine că cei doi judecători au pronunţat decizia nr. 29/30.01.2019 în dosarul asociat nr. x/2017, în cadrul căreia au respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al societăţii debitoare C. S.A., prin administrator special D., excepţie invocată şi în prezenta cauză atât la fond, cât şi în apel şi asupra căreia judecătorii sunt chemaţi să se pronunţe.

Acest aspect a fost avut în vedere chiar de judecători, care au înţeles să formuleze cerere de abţinere, în raport de aceleaşi motive invocate în cererea de recuzare.

Recurenta invocă în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine ca hotărârea recurată conţine motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, se reţine că "domnii judecători au analizat şi şi-au spus părerea...într-o altă cauză, iar nu în cea pendinte...", pentru ca apoi să se reţină că "dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. proc. civ., privind incompatibilitatea nu sunt aplicabile judecătorului sindic care pronunţă succesiv hotărâri în acelaşi dosar."

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta apreciază că au fost aplicate în mod greşit normele de drept material reprezentate de art. 142 din Regulamantul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17.12.2015, art. 5 alin. (1) pct. 8, art. 7, art. 8, art. 9, art. 40, art. 43, art. 45 şi art. 46 din Legea nr. 85/2014, precum şi de art. 42 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta consideră că s-a reţinut în mod greşit incidenţa dispoziţiilor deciziei nr. 1506/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în mod extras din context, precum şi a deciziei nr. 546/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care nu conţine o motivare în sensul reţinut în încheierea recurată, textul fiind preluat din considerentele deciziei nr. 2277 din 20.10.2015 a aceleiaşi instanţe.

La 10 iunie 2019, respectiv 11 iunie 2019, s-a comunicat cererea de recurs către intimata C. S.A., prin administrator special D. şi prin administratori judiciari H.. şi B..

Intimata nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să depună un punct de vedere cu privire la acesta.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia prematurităţii recursului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul are ca obiect încheierea din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A. S.R.L. împotriva domnilor judecători F. şi G., membri ai completului de judecată IA LPI, învestiţi cu soluţionarea apelului.

Obiectul litigiului îl reprezintă o cerere vizând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale, în sensul constatării existenţei dreptului de retenţie al reclamantei A. S.R.L. asupra imobilului ce face obiectul contractului de locaţiune nr. x/14.08.2013 sau, în subsidiar, emiterea a unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se constate existenţa dreptului la preaviz cu privire la denunţarea unilaterală a contractului, datată 22.06.2018, comunicată reclamantei la 06.07.2018, până la soluţionarea dosarului de fond ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenţie sau a dreptului la preaviz.

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Aceasta este situaţia şi în speţă, întrucât cauza dedusă judecăţii are ca obiect o cerere de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale, iar decizia pronunţată în apel este o hotărâre definitivă, prin urmare, nesusceptibilă de recurs, faţă de dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1000 alin. (1) din acelaşi cod.

Înalta Curte constată că la momentul promovării recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, cauza nu era soluţionată, fiind astfel atacată cu recurs o încheiere intermediară, prin care s-a respins o cerere de recuzare a completului învestit cu judecarea apelului, ceea ce înseamnă că recursul declarat împotriva acestei încheieri, înainte de soluţionarea cauzei, este prematur.

Prin urmare, în condiţiile în care art. 53 alin. (1) C. proc. civ. stipulează expres ca încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, recursul dedus judecăţii este prematur formulat.

Totodată, faţă de dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi dispozitivul încheierii atacate cuprinde menţiunea cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare, în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, menţiunea inexactă nu îndreptăţeşte recurenţii să declare calea de atac a recursului pentru că aceasta nu este prevăzută de lege.

Recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art. 493 alin. (5), va respinge ca prematur recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.1.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 7 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.1, ca fiind prematur formulat.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.