Cassation appeal annulled for lack of procedural capacity of dissolved company and inapplicability of attorney's mandate preservation

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 5 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate că între părţile în litigiu nu s-a încheiat un contract de antrepriză;

2. în subsidiar, dacă va fi respins primul capăt de cerere, să constate rezoluţiunea contractului, ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către pârâtă;

3. să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei de 301.549,32 RON, reprezentând avansul achitat de reclamantă;

4. să o oblige pe pârâtă la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 12.893,46 RON, precum şi în continuare, până la restituirea avansului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1554 alin. (1) C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 957.807,59 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de pârâtă pe şantierele puse la dispoziţie de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 186 din 29 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a constatat că între părţi nu s-a încheiat un contract de antrepriză; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate; a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.073,49 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 380 din 27 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 301.549,32 RON şi la plata dobânzii legale, de la data primirii fiecărei sume din care se compune suma totală de restituit şi până la data restituirii; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 3.374,94 RON; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că: niciun element al dosarului nu permite identificarea eventualelor lucrări efectuate de apelanta-pârâtă, pentru că părţile nu au întocmit vreun înscris (proces-verbal) prin intermediul căruia să fi fost recepţionate/predate lucrările efectuate în regim de antrepriză.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că: este adevărat că din probele dosarului rezultă că anumiţi lucrători ai apelantei-parâte s-au deplasat pe şantierele unde apelanta-reclamantă derula lucrări de antrepriză în folosul societăţilor belgiene; rezultă chiar din recunoaşterile părţilor şi din anumite confirmări furnizate de reprezentanţii societăţilor belgiene că aceştia au efectuat anumite lucrări la faţa locului; astfel, sunt foarte probabile cheltuielile efectuate de apelanta-pârâtă, care a susţinut că a deplasat la faţa locului mijloace de transport proprii.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii şi cu privire la facturile emise de această parte, care cuprindeau menţiunea "lucrări conform deviz".

În concret, a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că: astfel de posibile lucrări nici măcar nu au fost indicate în mod unilateral de apelanta-pârâtă şi că părţile s-au aflat în divergenţă pe toată perioada negocierii ce a avut loc între ele cu privire la preţul lucrărilor ce urmau a fi executate.

Pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că: subsumat constatării privind lipsa raporturilor contractuale dintre părţi, sunt veridice informaţiile prezentate de apelanta-reclamantă, în sensul că deplasarea lucrătorilor şi a mijloacelor auto proprii s-a efectuat în scopul testării capacităţii acestora de a face faţă ritmului de lucru şi condiţiilor de calitate solicitate de partenerii contractuali belgieni; în acest context, par veridice şi susţinerile apelantei-reclamante, în sensul că partea adversă îi solicită achitarea unor sume cu titlu de avans lucrări pe care urma să le efectueze pentru că, altfel, nu ar fi avut capacitatea de a se deplasa pe şantierele belgiene.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a subliniat că sunt contradictorii considerentele anterior evocate de vreme ce instanţa de apel a reţinut că din actele dosarului nu rezultă efectuarea lucrărilor de către această parte, după care a reţinut că aceeaşi parte a efectuat lucrări pe şantierele belgiene.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1166, art. 1182 alin. (1)-(3), art. 1851 alin. (1), art. 1852 alin. (1) şi (3) C. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut că greşita aplicare a acestor dispoziţii rezultă din faptul că, deşi a existat o convenţie între părţile în litigiu cu privire la executarea unor lucrări de către această parte în derularea unor contracte de antrepriză încheiate de intimata-reclamantă cu societăţile belgiene, instanţa de apel a reţinut că nu a fost încheiat un contract de subantrepriză.

Recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel a dispus în mod greşit obligarea sa la restituirea sumei de 301.549,32 RON, întrucât intimata-reclamantă a solicitat restituirea acestei sume doar în ipoteza respingerii primului capăt de cerere ca urmare a constatării că între părţi s-a încheiat un contract de antrepriză în forma nescrisă, urmată de constatarea rezoluţiunii acestui contract.

În continuare, autoarea recursului a criticat considerentul prin care s-a reţinut că preţul lucrării de subantrepriză s-a aflat în divergenţă pe toată perioada negocierii asupra cuantumului său.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că a existat acordul părţilor asupra tuturor elementelor contractului, inclusiv asupra preţului, acesta fiind de 20 euro/oră pe muncitor, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

După evocarea unor consideraţii teoretice referitoare la contractul de subantrepriză, aceeaşi parte a învederat că a existat consimţământul liber al părţilor în vederea prestării de servicii specifice acestui tip de contract.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a obligat-o la restituirea sumei de 301.549,32 RON, în temeiul art. 1635 alin. (2) C. civ., deşi intimata-reclamantă nu a invocat acest text de lege în susţinerea pretenţiilor sale. În plus, a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor aplicarea acestui text de lege.

Cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale, autoarea recursului a învederat că a executat lucrările de subantrepriză, conform dovezilor aflate la dosarul cauzei, pe care le-a evocat în detaliu.

În acest context, recurenta-pârâtă a conchis că sunt întemeiate pretenţiile sale ce formează obiectul cererii reconvenţionale, întrucât art. 1856 C. civ. îi conferă o acţiune directă împotriva intimatei-reclamante, în calitate de beneficiară a lucrărilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 9 iulie 2019 .

Prin cererea depusă la 30 iulie 2019, recurenta-pârâtă a solicitat preluarea poziţiei sale procesuale de succesoarea C. S.R.L., în temeiul contractului de cesiune de creanţă din 14 mai 2018.

Cererea respectivă şi contractul de cesiune au fost comunicate intimatei-reclamante la 5 august 2019 .

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare la 1 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţiile lipsei calităţii de reprezentant, lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, lipsei calităţii procesuale active şi nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte şi societăţii C. S.R.L. la 5 august 2019 .

C. S.R.L. a fost depus răspuns la întâmpinare la 14 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-reclamantă, precizând, totodată, că îşi însuşeşte recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Părţile nu au menţionat dacă sunt de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 17 iulie 2020, societatea C. S.R.L. a formulat cerere de introducere în cauză a societăţii C. S.R.L., în calitate de succesor cu titlu particular al B. S.R.L., în temeiul art. 39 C. proc. civ.

La aceeaşi dată, C. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, apreciind că recursul este admisibil, întrucât a fost formulat de mandatarul persoanei juridice, în conformitate cu dispoziţiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţiile care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 32 C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes", dispoziţii care se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul apărărilor.

Aşadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată sau căi de atac, pârâtul trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor sus menţionate, astfel cum dispune alin. (2) al aceluiaşi articol normativ. Din perspectiva sistemului european al drepturilor omului în hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că pot fi aduse restricţii dreptului de acces la justiţie, întrucât acest drept, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile indivizilor.

Totodată, instanţa supremă reţine că art. 56 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile", iar alin. (3) al aceluiaşi text normativ prevede că "lipsa capacităţii procesuale de folosinţă poate fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă fiind lovite de nulitate absolută".

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Art. 244 C. civ. prevede că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar art. 251 alin. (1) din acelaşi cod dispune că persoanele juridice încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

În cauză, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a fost radiată din registrul comerţului la 27 februarie 2019, conform extrasului O.N.R.C nr. 384048/28.02.2019 aflat la dosarul de recurs, iar această parte a declarat recurs la 10 iunie 2019 .

Prin urmare, odată cu radierea, recurenta-pârâtă a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, încetându-şi existenţa ca subiect de drept şi nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, iar actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt nule.

Prin punctul de vedere depus la dosarul cauzei, avocatul recurentei-pârâte, domnul D., a învederat că recursul a fost formulat de către mandatarul avocat al B. S.R.L., în baza art. 87 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 88 din acelaşi cod.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 88 C. proc. civ., "mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil; mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului", iar potrivit art. 87 alin. (2) din acelaşi cod, "avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri".

Înalta Curte reţine că, în speţă, recurenta-pârâtă B. S.R.L. fiind radiată de la 27 februarie 2019, nu mai are capacitate procesuală de folosinţă, lipsind aptitudinea acesteia de a fi titulară de drepturi şi obligaţii pe plan procesual, respectiv de a fi parte în procesul civil, aşa cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse. În consecinţă, avocatul, chiar dacă a reprezentat partea la apel, nu mai poate face, după această dată, în mod valabil, acte sau operaţiuni procedurale în numele societăţii radiate, nefiind îndeplinită dubla cerinţă impusă de art. 87 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, "păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp".

Totodată, cu referire la ipoteza de care se prevalează recurenta-pârâtă, se reţine că dispoziţiile art. 88 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cazul mandatului de reprezentare în justiţie acordat de un mandant persoană juridică, dispoziţiile invocate având un caracter expres şi limitativ, referindu-se la persoana fizică, doar capacitatea de folosinţă a acesteia încetând prin moarte, conform art. 35 C. civ.

În cazul persoanelor juridice, puterea de a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa, concluzie care se impune în temeiul prevederilor art. 1307 alin. (2) C. civ.

Aşa fiind, faţă de cele expuse şi în considerarea prevederilor art. 56 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat D., împotriva deciziei civile nr. 380 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru lipsa capacităţii de folosinţă.

Cu privire la cererea depusă la 30 iulie 2019, prin care recurenta-pârâtă a solicitat preluarea poziţiei sale procesuale de către succesoarea C. S.R.L., în temeiul contractului de cesiune de creanţă din 14 mai 2018, instanţa supremă, faţă de reţinerea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei-pârâte, pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 56 alin. (3) C. proc. civ., va anula cererea de introducere în cauză a succesoarei C. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.

Înalta Curte, având în vedere faptul că, la data promovării căii de atac a recursului, 10 iunie 2019, societatea B. S.R.L. era deja radiată, deci capacitatea acesteia de folosinţă încetase, reţine că cererea de însuşire a recursului, formulată de C. S.R.L. nu poate acoperi viciul fundamental al cerererii recurentei-pârâte, care nu a fost de natură prin ea însăşi, să producă efecte juridice şi, în consecinţă, o va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., prin avocat D., împotriva deciziei civile nr. 380 din 27 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru lipsa capacităţii de folosinţă.

Anulează cererea de introducere în cauză a succesoarei C. S.R.L., ca fiind formulată de o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.

Respinge cererea de însuşire a recursului, formulată de C. S.R.L.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.