Exclusion of cassation appeal against final appellate judgment in commercial register complaint proceedings

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 21.06.2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov (ORC Ilfov) şi C..:

- admiterea cererii de repunere în termen;

- anularea rezoluţiei nr. 30167/08.12.2015, pronunţată de ORC Ilfov în dosar nr. x/07.12.2015, prin care s-a admis cererea de înregistrare a Raportului de lichidare nr. x/27.11.2015;

- anularea rezoluţiei nr. 120/05.01.2016, pronunţată de ORC Ilfov în dosar nr. x/04.01.2016, prin care s-a dispus admiterea cererii de radiere;

- anularea parţială a raportului de lichidare nr. 6165/27.11.2015 întocmit de C.. şi refacerea acestuia cu includerea în tabel a tuturor bunurilor imobile aparţinând S.C. D. S.R.L.;

- obligarea lichidatorului C.., prin asociat coordonator E., la distribuirea bunurilor deţinute de către societatea D. S.R.L. către asociaţii fondatori B. şi A., potrivit art. 235 din Legea 31/1990;

- obligarea ORC Ilfov la eliberarea fiecărui asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, potrivit art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 235 şi urm. din Legea nr. 31/1990, art. 186 C. proc. civ., art. 6 şi urm. din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin sentinţa nr. 1823/2016 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis exceptia nulităţii plângerii, pentru nedepunerea acesteia la organul prevăzut de lege; s-a anulat plângerea, pentru nedepunerea acesteia la organul prevăzut de lege.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 158/A din 30 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa nr. 1823/2016 din 29 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă şi s-a trimis cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1649/2017 din 6 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, s-a respins cererea de repunere în termen şi s-a respins plângerea ca fiind tardivă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 457/A din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa nr. 1649/2017 din 6 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre soluţionarea fondului.

Prin sentinţa civilă nr. 359/2019 din 8 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosar nr. x/2016, s-a respins plângerea formulată de petenţii A. şi B. împotriva rezoluţiilor ORC Ilfov nr. 30167/08.12.2015 şi nr. 120/05.01.2016, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de anulare parţială a raportului de lichidare nr. 6165/27.11.2015 şi de refacere a acestuia, cu distribuirea bunurilor deţinute de societate către asociaţii fondatori, ca inadmisibilă pe calea plângerii împotriva rezoluţiilor emise de ORC Ilfov; s-a respins cererea de obligare a ORC Ilfov la eliberarea certificatului constatator al dreptului de proprietate în temeiul art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub dosar nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 1501/2019 din 2 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

La 15 noiembrie 2019, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1501/2019 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, admiterea apelului şi pe fond, admiterea acţiunii introductive.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat de ce a considerat că lipsa înştiinţării legale, procedurale, a asociaţilor şi a societăţii, pe tot parcursul derulării procedurii de dizolvare, lichidare, radiere, nu ar constitui motiv suficient de pertinent de anulare a documentelor întocmite cu încălcarea procedurii prevăzute de lege.

Mai departe, arată că instanţa de apel face referire la hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care prin decizia nr. 457/A din 27.02.2018, nu ar fi declarat ca fiind nule aceste documente întocmite cu încălcarea legii, însă reclamanţii învederează că un act întocmit cu încălcarea legii produce efecte ope legis şi nu are relevanţă faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestui aspect, atâta vreme cât instanţa nu se poate pronunţa decât în limitele în care a fost învestită, petenţii având la dispoziţie căile legale de atac.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a preluat în mod greşit opinia instanţei ce a pronunţat decizia nr. 457/2018, întrucât prin această hotărâre cauza a fost trimisă instanţei inferioare în vederea judecării pe fond a cauzei, reţinând în considerente că "potrivit art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2099, termenul de formulare a plângerii împotriva rezoluţiei pronunţate de directorul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal/persoana desemnată este de 15 zile de la pronunţare pentru părţi, şi de la data publicării actului modificator sau constitutiv în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, respectiv Partea a VII-a pentru orice persoană interesată". Instanţa de apel nu motivează în baza cărui temei legal pot rămâne valabile rezoluţia privind întocmirea unui raport de lichidare cu fraudarea legii şi de ce este întemeiat să rămână valabilă o radiere întocmită, de asemenea, cu fraudarea legii, în opinia recurenţilor.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că instanţa nu motivează în baza cărui temei legal poate fi valabilă curgerea termenului de 15 zile de la data notificării situaţiei de lichidare şi a proiectului de repartizare pentru exercitarea opoziţiei prevăzute de art. 263 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, atât timp cât notificarea legală, prealabilă, nu a fost făcută.

Mai arată recurenţii că însuşi lichidatorul recunoaşte şi confirmă că nu s-a îndeplinit nicio procedură de notificare a societăţii sau asociaţilor, astfel cum este prevăzut de lege, adică este neîndoielnic faptul că toată procedura, astfel cum este atacată prin cererea introductivă, este făcută cu încălcarea legii.

Din raportul de lichidare rezulta clar, în opinia recurenţilor, că nu au fost cuprinse bunurile societăţii, astfel cum legea obligă, iar lichidatorul recunoaşte această carenţă, precum şi că nu s-a îndeplinit procedura de comunicare. În aceste circumstanţe, instanţa nu motivează de ce actul subsecvent, rezoluţia, care se întemeiază pe acte nule, poate fi valabilă, în condiţiile în care aceasta a fost atacată în termen legal, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.

Recurenţii critică şi lipsa de motivare a opiniei instanţei privind faptul că recurenţii ar fi trebuit să formuleze opoziţie şi nu plângere, în condiţiile în care nici asociaţii şi nici societatea nu au avut cunoştinţă de procedura derulată şi în condiţiile în care instanţa, potrivit art. 152 C. proc. civ., ar fi putut încadra ea însăşi în mod corect cererea formulată greşit, dar întemeiată corect în fapt.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii arată că, instanţa de apel, făcând trimitere la art. 62 din Legea nr. 31/1990, ar fi trebuit să aplice legea în mod corect şi să ia în considerare faptul că au intervenit două situaţii insurmontabile, respectiv lipsa notificării situaţiei financiare, potrivit art. 263 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi lipsa publicării în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, potrivit art. 62 din aceeaşi lege.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la înregistrările efectuate în Registrul Comerţului, respectiv prevederile O.U.G. nr. 116/2009 şi ale Normei metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor din 10.10.2008, aprobată prin Ordin al Ministerului Justiţiei nr. 2594/C/2008. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 10, art. 12, art. 183 din Norme, art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, din care rezultă că pentru a fi înregistrate în registrul comerţului, hotărârile/actele comercianţilor trebuie să beneficieze de o prezumţie de validitate, impunându-se efectuarea unui control formal de legalitate.

Susţin recurenţii-reclamanţi că, întrucât documentele a căror înregistrare a fost cerută sunt nelegale, la o simplă analiză formală, fără a intra în conţinutul documentului, înseamnă că nici rezoluţia nu poate fi legală.

Concluzionând, se arată că, la darea hotărârilor de fond şi apel, s-au încălcat dispoziţiile art. 253 alin. (3), art. 237 pct. 3, art. 237 pct. 10, art. 237 pct. 13, art. 260 pct. 4, art. 260 pct. 8 şi art. 263 din Legea nr. 31/1990.

Recurenţii reclamanţi au precizat că sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 13 ianuarie 2020 .

La 10 februarie 2020, intimatul-pârât C.. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti.

Intimatul-pârât a arătat că a achiesat la punctul de vedere şi la susţinerile recurenţilor pe tot parcursul procesului, ţinând seama în mod special de faptul că în desfăşurarea activităţii de lichidare, practicianul de insolvenţă nu a identificat bunuri în patrimoniul societăţii radiate deşi, aşa cum s-a dovedit mai târziu, acestea existau.

Intimatul-pârât a menţionat în cuprinsul întâmpinării că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 18 februarie 2020 .

La 12 şi 14 februarie 2020, în termen legal, intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii recurenţilor-reclamanţi de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 18 februarie 2020 .

La 4 martie 2020, cu depăşirea termenului legal, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât ORC Ilfov, prin care au solicitat respingerea apărărilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenţii şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport, prin care susţin admisibilitatea căii de atac formulate.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac astfel cum sunt prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, regulă cu valoare de principiu constituţional, potrivit art. 129 din Constituţie.

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că acţiunea introductivă are ca obiect plângerea reclamanţilor A. şi B. împotriva rezoluţiilor directorului ORC Ilfov, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009 privind instituirea unor măsuri privind înregistrarea în registrul comerţului.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009, "hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii este executorie şi este supusă numai recursului".

În virtutea dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în cazul în care, printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, aceasta va fi supusă apelului la instanţa ierarhic superioară.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2), teza finală, din C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile în primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Nu în ultimul rând, instanţa supremă are în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive … hotărârile date în apel, fără drept de recurs" şi că, în baza alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Cum textele anterioare exclud dreptul de recurs în litigiile privind plângerea împotriva rezoluţiilor directorului/persoanelor desemnate din cadrul oficiilor registrului comerţului, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 116/2009.

Prin urmare, decizia civilă nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1501/A din 2 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibil.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.