Commercial lease arrears: inadmissibility of cassation for failure to frame legal grounds and re-litigation of factual evidence.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş la 31 august 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 498.355,96 RON, compusă din 203.939,37 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011-mai 2016 şi 294.416,59 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, aferente perioadei februarie 2011- aprilie 2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 C. civ., precum şi pe cele ale contractului de închiriere nr. x din 19 noiembrie 2007 încheiat între reclamantă şi pârâtă.

Ulterior, la 11 ianuarie 2017, reclamanta A. şi-a precizat acţiunea formulată, în sensul modificării petitului nr. 1 din acţiunea introductivă, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 540.360,29 RON, compusă din 223.799,44 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011- decembrie 2016 şi 316.560,85 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, aferente perioadei februarie 2011- decembrie 2016.

De asemenea, reclamanta a aratat că îşi precizează acţiunea şi prin introducerea unui nou petit, solicitând, în subsidiar, în situaţia în care instanţa consideră ca neîntemeiat petitul privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, obligarea pârâtei la plata daunelor interese constând în dobânda legală calculată la chiria restantă, până la data plăţii efective.

A menţionat că, la 14 decembrie 2016, pârâta a renunţat şi a eliberat spaţiul comercial situat în Tg. Mureş, Piaţa Trandafirilor nr. 1, astfel încât a solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei şi a penalităţilor de întârziere până la data eliberării efective a spaţiului.

De asemenea, a mai precizat că, prin adresa nr. x/2016, în urma eliberării spaţiului comercial, pârâta a recunoscut chiria restantă pe care o are faţă de reclamantă.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat precizările la acţiunea introductivă pe dispoziţiile art. 1535 C. civ., art. 1489 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Prin încheierea din 17 martie 2017, Tribunalul Specializat Mureş - Litigii cu Profesioniştii a respins excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâta B. privind capătul de cerere din acţiunea promovată de reclamanta A. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 294.416,59 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei februarie 2011- aprilie 2016.

Prin sentinţa nr. 54 din 26 mai 2017, aceeaşi instanţă: a admis excepţia procesuală de fond şi peremptorie a prescripţiei dreptului material la acţiunea în răspundere contractuală locativă, derivată din contractele de închiriere pentru suprafeţele locative cu o alta destinaţie decât cea de locuinţă nr. 129/07.06.1994, respectiv nr. 134/06.06.1994, precum şi din contractul de închiriere pentru suprafeţele locative cu o altă destinaţie decât cea de locuinţă nr. 70/27.09.2001, însă doar pe perioada iulie 201l- iulie 2013, invocată de pârâtă; a admis, în parte, acţiunea judiciară în răspundere contractuală, modificată la 11.01.2017 sub auspiciile dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. (2010)- rep., formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 82.964,62 RON, reprezentând preţul chiriei convenit prin contractul de închiriere pentru suprafeţele locative cu o altă destinaţie decât cea de locuinţă nr. 70/27.09.2001 având ca obiect folosinţa spaţiului situat administrativ în mun. Tg. Mureş, pentru perioada august 2013- ianuarie 2014 (suma de 3.180,92 RON lunar), mai- decembrie 2015 (suma de 3.180,92 RON lunar), ianuarie- noiembrie 2016 (suma de 3.078,31 RON lunar) şi decembrie 2016 (suma de 1.390,21 RON).

- a obligat pârâta să plătească reclamantei şi daunele moratorii (dobânda legală) generate de creanţele principale, de la data scadenţei fiecăreia în parte şi până la stingerea lor.

În circumstanţele prevăzute de dispoziţiile art. 451-454 C. proc. civ. (2010)-rep., a admis în parte cererea accesorie ataşată cererii principale de reclamanta A., în contra pârâtei B. şi, drept consecinţă:

- a obligat pârâta să plătească suma de 1.277,53 RON reclamantei, reprezentând speze judiciare avansate şi dovedite în măsura pretenţiilor reclamate, recunoscute şi faţă de care pârâta nu a achiesat, respectiv taxa de judecată pentru pretenţiile excedentare cu suma de 23.450,63 RON peste recunoaşterea pârâtei;

- a respins cererea accesorie ataşată apărărilor, în circumstanţele dispoziţiilor art. 205, conjugate cu cele ale art. 30 alin. (4) şi ale art. 31 C. proc. civ. (2010)-rep. formulate de pârâta B., în contra reclamantei A.

Împotriva sentinţei nr. 54 din 26 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, pârâta B. a declarat apel, prin care a solicitat: schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecinţa admiterii în parte a cererii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata chiriilor aferente spaţiului cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, situat administrativ în Tg. Mureş, Pţa. Trandafirilor nr. 1, închiriat în baza contractului de locaţiune nr. x/27.09.2001 pentru perioada mai 2015- decembrie 2016; obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective a chiriilor restante; respingerea cererii accesorii a reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate şi dovedite de apelantă pentru soluţionarea declaraţiei de apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe (nr. 54 din 26 mai 2017) pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prin decizia nr. 233A din 10 iulie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. împotriva sentinţei nr. 54 din 26 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în dosarul nr. x/2016.

La 07 octombrie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 233A din 10 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii A. astfel cum a fost formulată şi precizată.

Prealabil motivării recursului, recurenta-reclamantă a procedat la prezentarea situaţiei de fapt a celor trei contracte de închiriere încheiate cu pârâta.

În cele ce urmează, recurenta reproduce ceea ce a reţinut instanţa de apel, respectiv că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (31 august 2016), o parte din sumele solicitate de reclamantă erau deja prescrise, fapt pentru care instanţa a admis doar în parte cererea reclamantei.

Faţă de acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că susţinerile instanţei cu privire la prescrierea sumelor datorate de către pârâtă nu sunt temeinice întrucât a dovedit că aceasta din urma a făcut aproape lunar plăţi către reclamantă, plăţi care, potrivit art. 1865 pct. 3 din vechiul C. civ., întrerup cursul prescripţiei.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, potrivit extrasului de cont din 10 mai 2017, pârâta a achitat suma de 20.000 de RON (aceasta fiind ultima plată făcută către reclamantă), menţionând că suma reprezintă restanţe chirie spaţiu conform facturilor emise, iar, prin adresa nr. x/2016, pârâta şi-a recunoscut restanţele faţă de reclamantă, solicitând eşalonarea acestora în 5 rate lunare.

Recurenta susţine că, deşi a făcut dovada acestor plăţi, care, potrivit C. civ., întrerup cursul prescripţiei, acest aspect nu a fost luat în considerare, fiind socotită doar perioada trecută dintre cele mai vechi restanţe şi data la care a fost introdusă acţiunea.

Se mai arată că, deşi a fost reţinut faptul că, în perioada 2011-2016, pârâta a făcut aproape lunar plăţi către reclamantă, cu toate acestea, instanţa a considerat că nu poate fi luată în calcul deoarece nu există niciun indiciu că pârâta ar fi făcut aceste plăţi în contul spaţiilor la care deja renunţase sau în contul spaţiului pe care încă îl folosea.

Recurenta consideră netemeinice susţinerile instanţei pentru argumentul arătat şi reţinut de instanţă că a emis către pârâtă o singură factură pentru toate cele 3 (trei) spaţii, iar, pe măsură ce pârâta a renunţat la câte un spaţiu, reclamanta a emis în continuare tot o singură factură, dar de o valoare mai mică, factură ce nu mai cuprindea şi cuantumul chiriei pentru spaţiile la care s-a renunţat.

Aşadar, fiind emisă şi acceptată de pârâtă o singură factură lunară pentru toate cele trei spaţii, în momentul efectuării unei plăţi de către pârâtă, recurenta-reclamantă nu a făcut altceva decât să respecte prevederile art. 1507 C. civ. cu privire la imputaţia plăţilor, respectiv asupra celor mai vechi penalităţi şi a celor mai vechi restanţe.

Astfel, chiar dacă pârâta mai deţinea doar un singur spaţiu din trei, iar factura lunară era emisă pentru chiria pe acel spaţiu, plăţile făcute de pârâtă au fost imputate cu respectarea prevederilor art. 1507 C. civ., respectiv asupra celor mai vechi penalităţi şi restanţe, chiar dacă sumele stinse erau din perioada în care recurenta-reclamantă factura chiria pentru trei spaţii.

De asemenea, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin depunerea chitanţelor în cuantum de 8.588 RON, deşi prima instanţă a admis parţial cererea societăţii reclamante şi a obligat pârâta la plata sumei de 82.964,62 RON, cuantumul cheltuielilor de judecată a fost calculat în limita creanţei de 23.450,63 RON, fără a se ţine cont de prevederile art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, având în vedere faptul că:

- pârâta a făcut aproape lunar plăţi către societatea A., recunoscându-şi restanţele prin adresa nr. x/2016, fiind întrerupt, astfel, cursul prescripţiei extinctive;

- societatea A. a respectat prevederile art. 1507 C. civ. cu privire la imputaţia plăţilor asupra celor mai vechi penalităţi şi restanţe;

- cheltuielile de judecată nu sunt calculate la cuantumul sumelor admise parţial de instanţă şi nici în cuantumul sumelor avansate şi dovedite de reclamantă,

Recurenta solicită admiterea recursului formulat şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive aşa cum a fost formulată şi precizată, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 540.360,29 RON, compusă din 223.799,44 RON chirie restantă pentru perioada iulie 2011- decembrie 2016 şi 316.560,85 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei februarie 2011- decembrie 2016, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.588 RON.

În drept, recurenta-reclamantă îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 1865 pct. 3 din C. civ. din 1864, art. 1507 C. civ. (2011), art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 30 octombrie 2019, care a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante A. la 27 noiembrie 2019, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a precizat că îşi menţine susţinerile formulate până la această fază procesuală, solicitând respingerea recursului declarat de B. şi admiterea recursului formulat de reclamantă.

La 07 octombrie 2019, pârâta B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de societatea B., cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate şi dovedite de B. pentru soluţionarea cererii de recurs.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că motivarea instanţei de apel este criticabilă întrucât obligarea pârâtei la plata chiriilor aferente perioadei august 2013- ianuarie 2014, în sumă de 3.180,92 RON lunar, contrar înscrisurilor individualizate, apare ca una ce contravine prevederilor art. 1113 din vechiul C. civ.

Astfel, instanţa de apel a arătat că nu poate primi argumentele pentru care B. a criticat suma cu titlu de chirie la care a fost obligată de instanţa de fond, întrucât, pe de o parte, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare nu s-ar găsi nicio recunoaştere din partea reclamantei pentru plăţile reprezentând chirie aferentă perioadei august 2013- ianuarie 2014, aceasta din urmă făcând doar o trimitere generală la plăţile parţiale pe care le-ar fi efectuat pârâta. Pe de altă parte, înscrisul intitulat "înştiinţare privind stingerea obligaţiilor de plată pentru anul 2013" întocmit de reclamantă nu ar susţine recunoaşterea plăţii chiriilor pentru perioada august 2013- ianuarie 2014, motivat de faptul că actul de la dosarul de fond "face referire la plăţi din perioada menţionată, şi nu la stingerea datoriilor aferente acelei perioade".

Or, înscrisul denumit "înştiinţare privind stingerea obligaţiilor de plată pentru anul 2013" întocmit de reclamantă, sau cel de la filele x, dovedeşte stingerea obligaţiei de plată a chiriei pentru lunile august 2013- ianuarie 2014. Mai mult, se arată că însăşi denumirea înscrisului emanat de la reclamantă arată că acesta cuprinde o sinteză a stingerii obligaţiilor privind plata chiriei pentru anul 2013, cu indicarea modalităţii de stingere (plată) şi a datei acesteia.

Recurenta-pârâtă precizează că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la incorecta determinare sub aspect aritmetic a sumei cu titlu de chirie pe care pârâta ar datora-o reclamantei, recurenta-pârâtă susţinând că, pentru perioada pentru care instanţa de fond a dispus obligarea sa la plata sumelor cu titlu de chirie restantă, valoarea totală a acestora nu este de 82.964,62 RON, ci de 79.784,50 RON.

Aşadar, se reiterează că, potrivit înscrisurilor emanate de la reclamantă, depuse la dosarul cauzei, dar şi a recunoaşterii pârâtei, rezultă, fără dubiu, că recurenta-pârâtă datorează intimatei-reclamante chirie aferentă spaţiului, situat administrativ în municipiul Tg. Mureş, Pţa Trandafirilor nr. 1, exclusiv pentru perioada mai 2015- decembrie 2016 în cuantum total de 60.698,98 RON.

Arată recurenta că instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată şi critica pârâtei referitoare la obligarea la plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadenţei fiecărei rate lunare a chiriei şi până la stingerea lor, invocând în sprijinul considerentelor sale temeiul legal reprezentat de art. 43 din Codul comercial întemeiat pe tacita relocaţiune.

Legat de acest aspect, recurenta-pârâtă precizează că tacita relocaţiune în temeiul vechilor prevederi legale, reprezentate de art. 1437 din vechiul C. civ., nu avea o reglementare identică cu cea a art. 1810 din noul C. civ., în sensul că art. 1437 din vechiul C. civ. nu prevedea în mod expres că tacita relocaţiune opera în condiţiile celei vechi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că, la data scadenţei obligaţiilor de plată ale chiriilor lunare, dată stabilită de clauzele unui contract de închiriere al cărui termen de valabilitate s-a împlinit, nu se afla de drept în întârziere şi nici nu a fost pusă în întârziere de reclamantă anterior depunerii cererii de chemare în judecată.

Faţă de aspectele relevate, recurenta-pârâtă apreciază că, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Se mai precizează că cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi avansate pentru soluţionarea recursului este admisibilă în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi avut în vedere întreg probatoriul încuviinţat şi administrat în faţa instanţei de fond şi a celei de apel.

În drept, recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 30 octombrie 2019, care, la 05 decembrie 2019, a formulat întâmpinare, cu depăşirea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat instanţei de recurs respingerea recursului recurentei-pârâte B. şi admiterea recursului formulat de reclamantă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte B. la 17 decembrie 2019, care nu a transmis răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului şi totodată, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă constată că majoritatea criticilor din cererea de recurs reprezintă o reproducere fidelă a criticilor din cererea de apel, nefiind astfel posibilă încadrarea lor în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, instanţa supremă reţine că dispoziţiile de drept menţionate de recurenta-reclamantă, respectiv art. 1865 pct. 3 din C. civ. de la 1864, art. 1507 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, au fost invocate în mod formal prin cererea de recurs, întrucât, în realitate, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, s-a urmărit restabilirea situaţiei de fapt prin reinterpretarea probatoriului administrat de instanţele anterioare, în vederea determinării unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie. Ori aceste critici vizează netemeinicia iar nu nelegalitate deciziei, de vreme ce recurenta-reclamantă îşi manifestă doar nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probatoriului de către instanţele anterioare, fără să arate în concret modul în care dispoziţiile legale invocate au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

În speţă, nu se poate considera că afirmaţiile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

În ce priveşte critica vizând proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat se reţine că reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5.03.2020, a decis că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Întrucât criticile recurentei-reclamante nu pot fi încadrate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă B., instanţa supremă reţine că, deşi această parte şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin cererea de recurs nu a dezvoltat motive de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile acestui act normativ.

Astfel, din analiza cererii de recurs, se constată că dispoziţiile art. 1113 C. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât, pe de o parte, recurenta-pârâtă urmăreşte o reinterpretare a probatoriului constând în înscrisul denumit "înştiinţare privind stingerea obligaţiilor de plată pentru anul 2013", iar, pe de altă parte, nu arată, în concret, în ce fel dispoziţia normativă a fost aplicată greşit de către instanţa de apel.

Totodată, susţinerile, argumentate prin raportate la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, potrivit cărora recurenta-pârâtă ar datora reclamantei, cu titlu de chirie aferentă spaţiului situat în Mun. Tg. Mureş, Pţa Trandafirilor nr. 1, exclusiv pentru perioada mai 2015- decembrie 2016, suma de 60.698,98 RON, nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece tind la evaluarea probatoriului administrat, aceste aspecte fiind incompatibile cu obiectul cercetărilor în calea de atac a recursului.

Instanţa supremă constată că şi dispoziţiile art. 44 din Codul comercial au fost invocate în mod formal de recurenta-pârâtă, întrucât, în realitate, se tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare, cu privire la punerea în întârziere a pârâtei, cu privire la plata chiriei contractuale.

Recurenta-pârâtă a mai făcut referire şi la o eroare materială de calcul, susţinând că valoarea totală a sumelor stabilite cu titlu de chirie ar fi de 79.784,50 RON şi nu de 82.964,62 RON, cum în mod eronat a stabilit instanţa de fond, printr-o incorectă determinare, sub aspect aritmetic, a sumei datorate cu titlu de chirie.

Faţă de eventualele erori de calcul semnalate, instanţa supremă reţine că partea trebuia să facă uz de procedura prevăzută de dispoziţiile art. 442 din C. proc. civ., a cărei obligativitate reiese inclusiv din denumirea marginală a art. 445 intitulat Obligativitatea procedurii, potrivit căruia, "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".

Reţinând că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul recurentei-pârâte nu este motivat în raport cu cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că atât recurenta-reclamantă cât şi recurenta-pârâtă nu s-au conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 233A din 10 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.