Exclusion of loan repayment and fee clauses from abusive clause review as transpositions of mandatory monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursului civil de faţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată, iniţial, sub nr. x/2016, la data de 8 martie 2016, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate nulitatea absoluta a clauzei 5.1 lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 105515/15.05.2008 şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit si de garanţie nr. 105515/15.05.2008 şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte;

- să se constate nulitatea absolută a clauzelor 6.1 si 6.1.3 din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit si de garanţie nr. 1055/15.05.2008;

- să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar leu/euro pentru efectuarea tuturor plăţilor în temeiul contractului menţionat, la valoarea din data de 15.05.2008 (3.6645 RON/euro);

- să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Prin sentinţa nr. 6912 din 14 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La această instanţă, dosarul a fost înregistrat la data de 18 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 2728 din 4 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

A obligat reclamanţii să plătească pârâtelor suma de 3225,17 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii, înregistrat la data de 6 noiembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Instanţa de prim control judiciar, prin decizia nr. 139 din 25 ianuarie 2018, a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei nr. 2728 din 4 iulie 2017, ca nefondat.

A respins, ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

A obligat reclamanţii, în solidar, la plata către intimata-pârâtă C. S.A., a sumei de 3.323,74 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanţii A. şi B., înregistrat la data de 11 mai 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material incidente, respectiv, prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004, precum şi jurisprudenţa CJUE relevantă, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele C-26/13, C-226/12, atunci când a apreciat că nu este o clauză abuzivă cea referitoare la comisionul de acordare.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar pentru aprecierea caracterului transparent al unei clauze contractuale nu este suficient ca aceasta să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci, aşa cum rezultă din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-26/13, este necesar ca în contract să fie expus în mod transparent mecanismul de funcţionare al acesteia. Or, neindicarea în contract a activităţilor efectuate de împrumutător în schimbul plăţii comisionului de acordare face ca o asemenea clauză să fie netransparentă, fiind greşit considerentul instanţei de apel, în sensul că consumatorii puteau prevedea demersurile pe care banca le va efectua.

Din însăşi conţinutul textelor de lege invocate de instanţa de apel, respectiv art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004, rezultă că Banca era obligată să furnizeze împrumutaţilor toate informaţiile relative la natura serviciilor pe care urma să le efectueze cu titlu de contraprestaţie pentru plata comisionului de acordare.

În sfârşit, cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-226/12, reţinând că Banca a acţionat cu bună-credinţă.

În condiţiile în care intimatele au perceput un comision de 2% din valoarea totală a creditului, neinformând recurenţii cu privire la contraprestaţiile aferente plăţii acestui comision, acestea nu au acţionat cu bună-credinţă, neputându-se aştepta ca, în urma unei negocieri individuale, consumatorul să accepte o atare clauză.

Aceleaşi critici de nelegalitate au fost formulate de către recurenţi şi cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere în constatare nulitate clauză referitoare la comisionul de administrare, respectiv greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi a art. 45 din Legea nr. 296/2004, precum şi a jurisprudenţei CJUE relevante, respectiv a hotărârilor pronunţate în cauzele C-226/12 şi C-26/13.

Astfel, contrar considerentelor deciziei atacate, denumirea comisionului de administrare nu este suficientă pentru a contura obligaţiile corespondente asumate de împrumutător.

Pe lângă lipsa de transparenţă a clauzei, a fost încălcată şi obligaţia de informare, iar clauza de comision de administrare a creat un dezechilibru semnificativ din punct de vedere economic şi juridic, în detrimentul consumatorilor. De asemenea, furnizorul de servicii bancare a acţionat cu rea-credinţă, neputându-se aştepta ca recurenţii să accepte plata unor sume de bani fără a beneficia de un serviciu în schimb.

În ce priveşte soluţia dată capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la restituirea împrumutatului în moneda în care a fost acordat, respectiv în Euro şi îngheţarea cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data perfectării convenţiei, 15 mai 2008, recurenţii au susţinut greşita aplicare a normelor de drept material (art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE).

Instanţa de apel, în mod eronat, a exclus de la analiza caracterului abuziv o clauză ce transpune o normă de drept material supletivă (art. 1578 din C. civ. din 1864).

Apreciază recurenţii că, din paragrafele 29 şi 30 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16, rezultă în mod evident că sunt excluse de la analiză numai clauzele ce transpun norme imperative ale dreptului naţional, nu şi norme supletive.

După reproducerea dispozitivului hotărârii susmenţionate, recurenţii au expus şi paragrafele 44-49, din care ar rezulta obligaţia ce incumbă profesionistului de a informa consumatorul cu privire la impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul împrumutaţii le-ar putea avea asupra ratelor împrumutatului.

Ca atare, apreciază recurenţii că intimatele nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de informare asupra posibilelor variaţii ale cursului de schimb valutar, ceea ce atrage nulitatea clauzelor contestate şi, în aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, convertirea împrumutului în moneda naţională, la cursul de schimb de la data încheierii contractului.

În sfârşit, recurenţii au susţinut greşita aplicare, de către instanţa de apel, a normelor de drept material referitoare la impreviziunea contractuală, reproducând paragrafele 96, 97 şi 98 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016.

Ca atare, concluzionează că recurenţii-reclamanţi au dovedit existenţa riscului supraadăugat în cazul derulării contractului de credit în litigiu.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 483 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte au solicitat, în principal, anularea recursului, conform art. 489 coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., întrucât criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală. Au arătat, în esenţă, că nu se poate reţine că Banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare faţă de recurenţi cu privire la riscul valutar, iar calitatea de profesionist a acesteia nu instituie o prezumţie de cunoaştere sau o posibilitate de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al Euro.

Totodată, au relevat că acele clauze contractuale privind obligaţia restituirii împrumutului în moneda Euro reprezintă o transpunere în plan convenţional a unei norme obligatorii, respectiv a prevederilor art. 1578 şi urm. C. civ. de la 1864, iar prin jurisprudenţa CJUE s-a subliniat excluderea de la mecanismul de control al clauzelor contractuale a prevederilor legale dintr-un stat membru. Excluderea vizează şi normele supletive, în măsura în care în contract nu sunt stipulate clauze de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare a acestora.

Au mai susţinut intimatele că obligaţia rambursării creditului în moneda în care a fost acordat reprezintă clauze esenţiale şi fac parte din obiectul principal al contractului, astfel că sunt excluse de la analiză, atâta vreme cât sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. În acelaşi sens, şi comisioanele de acordare şi de administrare sunt elemente care ţin de costul creditului şi, atâta vreme cât sunt prevăzute prin clauze exprimate accesibil şi fără echivoc, nu pot face obiectul analizei sub aspectul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Cu privire la cele două comisioane, intimatele au arătat că din însăşi denumirea comisioanelor este posibilă prefigurarea contraprestaţiilor Băncii în schimbul perceperii acestora şi că niciuna din clauzele contestate nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 şi următoarele C. proc. civ., şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii recursului şi nulităţii căii de atac, pentru considerentele reţinute în respectivul act procesural. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare şi de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

În acest context, reţine că recurenţii invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de acordare şi a comisionului de administrare. În esenţă, se susţine că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Or, în mod corect a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţiile contractuale vizate le permit recurenţilor consumatori să evalueze consecinţele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reţinut că aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare şi al comisionului de administrare, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestaţii să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45). Mai mult, instanţa de apel a verificat şi dacă reclamanţii au fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestaţiile Băncii aferente atât comisionului de acordare, cât şi comisionului de analiză.

Cu privire la pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de apel, a normelor legale naţionale şi a jurisprudenţei relevante a CJUE relative la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata celor două comisioane, recurenţii au invocat şi prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004.

În primul rând, instanţa de recurs constată, în acord cu cele reţinute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerinţa de transparenţă a clauzelor contractuale scrise, ci la obligaţia de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenţiei. Conform acestor norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

În al doilea rând, publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală în discuţie a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună- credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel.

În sfârşit, recurenţii au criticat decizia pronunţată în apel, sub aspectul încălcării Hotărârii CJUE, pronunţată în cauza C-226/12, arătând că neinformarea consumatorilor cu privire la contraprestaţiile aferente comisionului de acordare şi comisionului de administrare, conduc, de drept, la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de credit în detrimentul reclamanţilor, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Instanţa de recurs constată că, potrivit jurisprudenţei CJUE, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, pentru a constata dacă cerinţa de bună-credinţă este respectată, judecătorul naţional trebuie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11).

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, prin însăşi hotărârea invocată prin cererea de recurs (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23), CJUE a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, perceperea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare este prevăzută în dreptul intern, respectiv art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Aşa cum a statuat CJUE în jurisprudenţa sa recentă (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, şi această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (Euro), recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauzele prevăzute de art. 6.1 şi 6.1.3 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 1055 din 15 mai 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 şi că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi că, dimpotrivă, creşterea cursului de schimb Leu/Euro este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă. Astfel, reproducerea a 3 (trei) paragrafe din Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit aceste dezlegări ale instanţei de contencios constituţional.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp cu clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb Euro - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Constată că intimata C. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, constând în onorariu avocat, în cuantum de 5541,47 Ron. Dovada existenţei acestor cheltuieli a fost efectuată, în condiţiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscală şi extrasul de cont depuse la dosar recurs.

Reţine, de asemenea, că potrivit art. 451 alin. (2) teza I, instanţa poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În acest context, reţine că valoarea cauzei nu este extrem de ridicată iar complexitatea dosarului a fost, de asemenea, de nivel mediu. Astfel, litigiile din domeniul dreptului consumatorului, relative la contractele de credit au fost frecvente pe rolul instanţelor judecătoreşti, cristalizându-se, treptat, nu numai o jurisprudenţă a instanţelor, ci şi o "standardizare" a apărărilor pe care avocaţii, ce au în portofoliul de clienţi bănci, le formulează prin diversele acte procesuale întocmite în astfel de litigii.

Cât priveşte activitatea desfăşurată de avocat, reţine, fără a relua cele statuate în precedentul paragraf, că aceasta a constat în formularea şi depunerea unei întâmpinări, în formularea unui punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale depusă de partea adversă şi în susţinerea de concluzii orale la cele două termene de judecată acordate, în şedinţă publică, în prezenta etapă procesuală.

Fără a nega calitatea şi valoarea muncii avocatului intimatei, ce trebuie remunerate în mod corespunzător de către clientul care tinde să îşi asigure standarde cât mai ridicate în susţinerea cauzei sale, apreciem că această remuneraţie nu poate fi pusă, în totalitate, în sarcina părţii adverse.

Aşa fiind, în considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa constată că se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, la 3000 de RON.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii, părţile care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimata C. S.A., în cuantumul indicat în precedentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 139 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimata-pârâtă C. S.A a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2020.