Foreign-currency credit repayments excluded from abuse review under monetary nominalism; management fee transparency requiring detailed factual analysis

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 29 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1. lit. b) şi c), art. 5.2, art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103089/14.12.2007;

2. obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de acordare în cuantum de 2.352,04 CHF (10.034,74 RON) şi comision de administrare în cuantum de 11.148,07 CHF (47.562,12 RON) şi la plata dobânzii legale de la momentul efectuării plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1)-(3), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (2) şi art. 194 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 15 mai 2015, reclamantul A. a completat acţiunea introductivă de instanţă în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea ratei creditului la cursul CHF-leu de la data încheierii contractului de credit.

Prin cererea depusă la 8 iunie 2015, reclamantul a precizat că a chemat în judecată doi pârâţi, respectiv B. S.A. şi C., în calitate de mandatar al B. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 8452 din 27 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 25 ianuarie 2016, reclamantul A. a renunţat la capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103089/14.12.2007.

Prin cererea depusă la 6 aprilie 2016, reclamantul A. a precizat că valoarea comisionului de administrare instituit de art. 5.1. c) din contractul de credit este de 34.735,02 CHF (148.190 RON), iar valoarea diferenţei de curs valutar este de 427.986,94 RON .

Prin încheierea din 15 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de restrângerea cadrului procesual pasiv în sensul chemării în judecată doar a pârâtei B. S.A. şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei cu privire la sumele achitate ulterior datei de 31 martie 2009.

Prin sentinţa civilă nr. 2712 din 29 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1. b) şi art. 5.1. c) din contractul de credit nr. x/14.12.2007; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.352,04 CHF (în echivalent RON la data plăţii) reprezentând comision de acordare şi a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare, precum şi la plata dobânzilor legale de la data plăţii comisioanelor până la data restituirii; a respins în rest pretenţiile reclamantului ca neîntemeiate; a dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.294,5 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de pârâta B. S.A. privind completarea dispozitivului sentinţei primei instanţe în sensul că a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.340 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea în parte a sentinţei atacate şi admiterea în tot a acţiunii introductive.

Împotriva sentinţei civile nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinţei atacate şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de completare a dispozitivului sentinţei primei instanţe.

Împotriva sentinţei civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016 şi a sentinţei civile nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) din contractul de credit) şi capătul de cerere privind plata de către pârâtă a dobânzii legale în cuantum de 2.350,04 CHF; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 290 RON.

1.1. La 5 februarie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod greşit că s-a renunţat la judecata acţiunii introductive în contradictoriu cu pârâta C., în condiţiile în care această parte a fost chemată în judecată atât în calitate de pârâtă, cât şi în calitate de mandatară a pârâtei B. S.A.

Totodată, renunţarea la judecată în privinţa unei părţi constituie un act de dispoziţie care trebuie să fie cuprins într-un mandat special în măsura în care este făcută prin reprezentantul convenţional. Or, la dosarul primei instanţe nu exista un mandat special care să-i confere apărătorului reclamantului prerogativa renunţării la judecată.

Cu privire la soluţia dată asupra fondului litigiului, recurentul-reclamant a arătat că prin hotărârea CJUE din 22 septembrie 2017, s-a statuat că instituţiile de credit trebuie să menţioneze în cuprinsul contractelor de credit toate consecinţele posibile în funcţie de care preţul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar.

Or, contractul de credit dedus judecăţii nu cuprinde o astfel de clauză, riscul aferent hipervalorizării CHF fiind suportat integral de către recurentul-reclamant.

De asemenea, banca nu a informat consumatorul cu privire la riscul la care se expune ca urmare a încheierii unui contract de credit într-o monedă străină.

Or, prin creşterea cursului valutar CHF-leu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului.

Cu privire la comisionul de acordare a creditului, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că acest comision nu are caracter abuziv, în condiţiile în care contractul de credit nu cuprinde informaţii cu privire la perceperea acestui comision.

Recurentul-reclamant a criticat şi soluţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că partea adversă a căzut în pretenţii ca urmare a admiterii de către prima instanţă a două din trei capete de cerere.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care va fi declarat admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A. şi C. la 13 martie 2018 .

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

La 15 februarie 2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că decizia recurată nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a argumentat de ce a apreciat că prevederile contractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza din perspectiva caracterului abuziv.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat motivele invocate prin cererea de apel, fără să argumenteze înlăturarea lor, hotărârea pronunţată devenind astfel arbitrară şi nepermiţând exercitarea controlului judiciar.

Recurenta-pârâtă a arătat că prevederile referitoare la comisioane şi celelalte costuri aferente contractului de credit reprezintă elemente ale obiectului principal al contractului, motiv pentru care prevederile respective nu puteau fi verificate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Mai mult decât atât, clauza privitoare la comisionul de administrare a fost redactată într-o manieră transparentă, astfel încât consumatorul să cunoască întinderea obligaţiilor asumate.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că obligaţia de a defini fiecare cost al contractului a fost stabilită în mod arbitrar de către instanţa de apel, în condiţiile în care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu instituie o astfel de obligaţie.

Având în vedere că acest comision a fost perceput pentru operaţiunile băncii de acordare, utilizare şi administrare a creditului rezultă că nu se poate pune în discuţie lipsa unei contraprestaţii din partea băncii şi nici existenţa unui dezechilibru semnificativ în drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care va fi declarat admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată reclamantului A. şi pârâtei C. la 21 martie 2018 .

Reclamantul A. a depus întâmpinare la 26 martie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte B. S.A. la 4 mai 2018 .

Recurenta-pârâta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin încheierea din 15.04.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a consemnat că "reclamantul prin apărător înţelege să se judece numai cu pârâta B. S.A." şi, faţă de această solicitare, Tribunalul a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv în sensul restrângerii acestuia.

Recurentul-reclamant a declarat recurs împotriva încheierii din 15.04.2016 pronunţată de Tribunal, fără să o atace şi cu apel, astfel cum impun dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel". În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cărora, "în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil".

Prin urmare, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă este inadmisibil.

Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia, prin cererea precizatoare formulată pe parcursul judecării apelului, a făcut trimitere la şedinţa din 15.04.2016 şi, implicit la încheierea pronunţată de instanţa de fond la acea dată, nu poate fi primită. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a prezentat motive noi de apel, prin precizările depuse pe parcursul judecării apelului, cu depăşirea limitelor procedurale determinate de împlinirea termenului în interiorul căruia trebuia motivat apelul, aplicându-se sancţiunea decăderii în privinţa motivelor suplimentare cuprinse în precizările formulate.

Decizia instanţei de apel, în raport cu statuările legate de tardivitatea formulării motivelor suplimentare de apel şi de aplicarea sancţiunii decăderii, nu este criticată prin cererea de recurs, situaţie în care considerentele instanţei de apel au dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul dispoziţiei de păstrarea a hotărârii Tribunalului, în privinţa respingerii cererii de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii contractului de credit nr. x/14.12.2007, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, restituirea sumelor achitate peste această limită.

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine că nu a solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei art. 6.1 din contractul de credit, ci a făcut referire la riscul contractual specific întregului contract de creditare şi care a fost suportat integral de recurent, în calitate de consumator. Recurentul solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că prin contractul de creditare şi garanţie nr. 103089 din 14.12.2007 nu s-a menţionat că achitarea ratelor în vederea rambursării se va efectua la un curs majorat faţă de cel al încheierii contractului, pârâtele instituind obligativitatea achitării ratelor la un curs valutar CHF-Leu de la data achitării ratelor.

Sub acest aspect, instanţa de recurs subliniază că prin art. 6.1 din contractul de credit, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Suportarea riscului valutar de către recurentul-reclamant, în măsura devalorizării monedei naţionale, operează în baza art. 6.1 din contract, potrivit cu care "rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligaţia ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziţii legale, debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 6.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu Iegea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, stabilindu-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 6.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Recurentul-pârât a mai făcut referire la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 " Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută. Acordarea de credite în valută şi efectuarea plăţilor asumate prin convenţii de credit în valută este permisă aşadar în temeiul prevederilor de excepţie cuprinse în anexa 2, dar şi în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea creditului.

A mai motivat recurentul-pârât că nu a fost informat cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurentul neavând posibilitatea de a modifica acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

În ceea ce priveşte decizia instanţei de apel privind admiterea apelului declarat de pârâtă, cu consecinţa reformării hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii, ca nefondat, a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, recurentul a susţinut că s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurentul a motivat, în esenţă, că, atât timp cât clauza pe care o conţine art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nu a fost negociată, nu cuprinde informaţii cu privire la perceperea comisionului de acordare, a creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situaţia de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conţină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Susţinerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin decizia pronunţată instanţa de apel, reţinându-se că se prezumă a fi nenegociat contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Ca atare, criticile referitoare la soluţia de reformare a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu conţin argumente de nelegalitate care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cât priveşte cheltuielile de judecată, recurentul reclamant a reluat critica din apel potrivit căreia, în mod greşit, instanţa de fond l-a obligat să plătească jumătate din onorariul de avocat achitat de intimate. În această privinţă, se constată că instanţa de apel a motivat că onorariul de avocat a fost redus la jumătate şi a acordat cheltuieli de judecată reduse, în acord cu dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acţiunea a fost admisă în parte.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pentru faza procesuală a apelului, se motivează că apelul intimatelor a fost admis în parte şi cu toate acestea a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată în favoarea intimatelor, iar cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în apel nu au fost acordate.

Instanţa de recurs reţine că fundamentul cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală. Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, reclamantul fiind partea care se află în culpă procesuală pentru că a pierdut procesul, nu este îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu propriul apel. De asemenea, reclamantul este partea care a pierdut procesul în raport cu apelanta pârâtă căreia i s-a admis apelul formulat împotriva sentinţei pronunţate de tribunal. Calea de atac are caracter unitar, iar susţinerea reclamantului că apelul a fost admis în parte este nefondată, fiind infirmată de dispoziţiile pe care le cuprinde dispozitivul deciziei pronunţate în apel. Prin admiterea apelului declarat de pârâtă, recurentul-reclamant se află în culpă procesuală potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind legală dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Recursul declarat de pârâtă B. S.A.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul dispoziţiei de păstrare a sentinţei Tribunalului în privinţa admiterii capătului de cerere de constatare a caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionului de administrare credit prevăzută de art. 5 lit. c) din contractul de credit.

Recurenta a invocat în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., mai multe deficienţe în motivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, arătând că hotărârea nu este motivată în privinţa criticilor prin care a invocat că, în cauză, sunt incidente prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în temeiul cărora clauza privind comisionul de administrare este exceptată de la analiza îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Recurenta-pârâtă a explicat că excepţia reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 impietează şi face inutilă respingerea pe fond a pretenţiilor reclamanţilor, fiind esenţial ca judecătorul cauzei să acorde importanţa cuvenită acestei excepţii şi să motiveze corespunzător soluţia pe care o adoptă.

Verificând decizia supusă recursului, sub aspectul criticii invocate, rezultă că instanţa de apel nu a prezentat motive suficiente pentru care a apreciat că prevederile contractuale analizate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza lor din perspectiva caracterului abuziv.

Argumentul instanţei de apel că această clauză vizează o prestaţie accesorie este insuficient, astfel încât nici instanţa de control judiciar şi nici părţile nu pot verifica/înţelege raţionamentul avut în vedere de instanţă pentru a putea confirma sau infirma argumentele reţinute de aceasta. Simpla referire că această clauză vizează o prestaţie accesorie nu poate fi asimilată unei motivări, chiar şi succinte, deoarece nu este suficient de clară, convingătoare şi pertinent argumentată.

Recurenta-pârâtă a mai invocat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal caracterul abuziv al clauzei privind comisionului de administrare adăugând la lege o obligaţie pe care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu o prevede, aceea de a defini fiecare cost, în totală contradicţie cu cele statuate în privinţa comisionului de acordare credit. Susţine recurenta-pârâtă că lipsa definirii comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit reprezintă o condiţie statuată în mod arbitrar de Curtea de apel şi fără temei legal, clauza care cuprinde comisionul de administrare fiind redactată în mod clar şi inteligibil, mecanismul de calcul a fost transparent.

Instanţa de recurs reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil. Astfel, analiza s-a limitat doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului şi s-a conchis că exprimarea într-un procent din soldul lunar al creditului ar disimula o dobândă mascată, fără a reţine motive concludente care să contureze perspectiva că acesta comision s-ar identifica, de fapt, cu dobânda percepută ca preţ al împrumutului.

În Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a condiţiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În cauză, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a epuizat analiza tuturor condiţiilor specifice prevăzute de art. 4 alin. (6) şi, ulterior, ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât nu au fost avute în vedere toate criteriile constituite în elemente de fapt necesare pentru analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei care conţine comisionul de administrare şi, subsecvent, pentru verificarea caracterului abuziv.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată în limitele arătate.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în cadrul verificării caracterului abuziv al clauzei care conţine reglementarea comisionului de administrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă, cu privire la apelul pârâtei.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 10 noiembrie 2020.