Borrowers' CHF repayment challenge rejected, restitution of risk commission fees upheld.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/11.09.2008, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, precum şi a dobânzii legale aferente, obligarea pârâtei la completarea art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale, prin menţionarea caracterului fix al dobânzii, precizarea elementelor componente ale procentului de dobândă, prin raportare la valoarea indicelui Libor de la semnarea contractului, obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii şi la refacerea graficelor de rambursare prin raportare la valoarea marjei băncii de la încheierea contractului şi la indicele Libor actualizat periodic, restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă, fără temei legal sau contractual, constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale, art. 8.1 lit. c) şi d) din Condiţiile generale, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate la art. 7.1 lit. p) din Condiţiile generale coroborat cu Secţiunea 1, stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul încheierii contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 193/2000, C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 12833/23.11.2015 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la data de 24.02.2016 sub nr. x/2016.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 3011 din 17.05.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D., în sensul că a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit nr. x/11.09.2008; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de risc până la eliminarea din contract a acestuia, precum şi dobânda legala aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi până la restituirea efectivă şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3011 din 17.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 12 din 9 ianuarie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3011 din 17.05.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este dată cu aplicarea si interpretarea greşita a legii, astfel instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat in mod greşit.

S-a susţinut că, deşi prin cererea de chemare in judecata şi prin cererea de apel au fost precizate motivele pentru care reclamanţii apreciază ca abuzive, clauzele contractuale, instanţa de apel a respins cererea pe motiv că "contractul cuprinde clauze care avertizează pe consumator in legătura cu eventualele riscuri".

S-a susţinut că prin această soluţie, instanţa a aplicat in mod greşit prevederile dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 şi că întreaga acţiune priveşte caracterul adecvat al preţului, întrucât acesta nu este determinat sau cel puţin determinabil, în contract nefiind prevăzută formula de calcul a dobânzii, nefiind precizate elementele componente ale acesteia, iar într-un atare caz, se poate vorbi chiar despre rezoluţiunea contractului de credit, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unui preţ determinat sau cel puţin determinabil.

Recurenţii-reclamanţi susţin că până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 se impunea ca pârâta să menţină marja ca fiind fixă, urmând ca după intrare în vigoare a Ordonanţei prin care se stabileşte din ce este format acest procent de dobândă, pârâta să aplice o dobândă variabilă, calculată procentual şi formată din indicele de referinţă Euribor şi o marjă fixă, raportat la procentul de dobândă stabilit iniţial. Odată cu intrarea in vigoare a Ordonanţei de Urgentă a Guvernului nr. 50/2010, Banca a modificat contractul de drept, în sensul că a menţionat formula de calcul a dobânzii, respectiv marja + indice de referinţă.

Astfel, raportat la susţinerile anterioare, recurenţii au arătat că au solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară, raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită iniţial, având in vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale contestate, prin care Banca poate modifica dobânda fără consimţământul clientului.

Raportat la nulitatea absolută a clauzei contractuale care dă dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral, se impune repunerea pârtilor în situaţia anterioara, restabilirea pentru toata perioada menţionata a ratei dobânzii astfel cum a fost stabilită de către părţi la momentul semnării contractului.

S-a mai susţinut că, începând cu data de 11.06.2010, deci după ce a intrat în vigoare art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, calculul dobânzii porneşte de la indicele de referinţa Euribor/Libor/Robor la care se adaugă marja fixă a băncii, stabilită prin contractul iniţial.

Prin neprecizarea unei marje fixe in contract nu se poate înţelege ca banca a decis să nu se adauge o marjă fixă părţii variabile a dobânzii, ci prevederile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 se interpretează în sensul că marja fixă, care se adaugă indicelui de referinţă, se determină plecând de la nivelul dobânzii practicat la momentul încheierii contractului de credit, din care se scade valoarea indicelui Libor valabil la data intrării în vigoare a Ordonanţei.

Reclamanţii au susţinut că nu au avut posibilitatea de a negocia prevederile contractuale, contractul de credit cuprinzând clauzele standard preformulate, ci aveau numai posibilitatea de a adera sau nu la acest contract, redactat în prealabil de către bancă.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale, recurenţii au arătat că se impune revenirea la marja fixa rezultata din interpretarea contractului iniţial, în scopul respectării prevederilor art. 9 indice 3 lit. G) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 coroborate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referinţă aferent monedei creditului, la care se adaugă marja fixă stabilită şi percepută la momentul încheierii contractului. Ca atare, pârâta va fi obligată să recalculeze nivelul dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii + indicele de referinţă Libor, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În opinia recurenţilor, contrar susţinerilor pârâtei, modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă, în sensul respectării prevederilor legale, nu reprezintă o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părţi. Libertatea contractuala nu poate fi concepută şi exercitată decât în limitele prevăzute de legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor, legislaţie edictată în scopul de a restabili echilibrul contractual între părţi aflate pe poziţii inegale.

Ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale referitoare la dobânda curentă, s-a susţinut că instanţa va da eficienţă principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive.

S-a mai arătat că pe toată perioada desfăşurării contractului de credit, de la semnare şi până în prezent, Banca a modificat unilateral procentul de dobânda, contrar bunei credinţe şi prevederilor legale.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CJUE in cauza Andriciuc contra României.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că s-au adresat băncii cu intenţia de a încheia un contract de credit care sa răspundă nevoilor acestora, lucru care nu poate însemna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către banca. Atâta vreme cat banca nu dovedeşte faptul ca i-ar fi informat cu privire la riscul valutar, simplu fapt ca ar fi putut renunţa la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanţă.

Prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informaţională faţă de reclamanţi pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar bunei credinţe.

In ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenţii au menţionat că în vederea anularii/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Pe parcursul derulării contractului, francul s-a apreciat intr-un mod galopant, astfel ca, raportat la moneda naţionala, valoarea acestuia aproape s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 3.6 RON/CHF in anul 2011, cu repercusiuni grave asupra reclamanţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plata a ratelor lunare, cu riscul de a fi puşi in imposibilitatea de executare fortuita a contractului. S-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel ca în prezent împrumutatul este obligat la prestaţii vădit disproporţionate faţa de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate, reclamanţii neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implica riscuri majore.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că obligaţia de informare este in acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 si Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice; o astfel de obligaţie fiind instituita şi de Directiva 2008/48/CE; de asemenea, banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate, avea obligaţia de a explica riscurile implicate de un credit in moneda străina si de a furniza informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

In susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au menţionat faptul ca se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON, precum şi calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia.

După evidenţierea unor soluţii pronunţate de instanţele de judecată în diferite faze procesuale, recurenţii-reclamanţi au solicitat sesizarea Curţii Costituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/18.06.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie luând în considerare faptul că este vorba de un act normativ lipsit de legitimitate constituţională; totodată, au solicitat suspendarea judecării prezentului dosar în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. până la momentul pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu in temeiul art. 453 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, menţionând că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, iar în ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 a ICCJ, a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, precizând, totodată, că excepţia ridicată este neîntemeiată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 februarie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2019 a fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din data de 07 noiembrie 2019 în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reţine că deşi recurenţii - reclamanţi şi-au întemeiat, în drept,recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu au argumentat şi nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază a fost invocat doar în mod formal.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenţi în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului. (…)»

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect că acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică disp. art. 2 şi 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, iar obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat nu face altceva decât să reflecte dispoziţiile dreptului intern, respectiv, principiul nominalismului monetar,

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 12 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.