Automatic termination of director-general mandate upon unjustified revocation of administrator: entitlement to statutory and contractual damages

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 801.420,21 RON compusă din: 571 061 RON reprezentând contravaloarea netă a daunelor interese datorate în temeiul dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, ca urmare a revocării fără justă cauză a mandatului de administrator şi director general deţinute în cadrul societăţii pârâte; 150.189 RON reprezentând contribuţia pentru pensie datorată Casei Naţionale de Pensii Publice a Municipiului Bucureşti aferentă remuneraţiei solicitata anterior; 80 170,29 RON reprezentând dobânda legală datorată potrivit art. 3 alin. (21) din OUG13/2011, calculată de la data scadenţei sumelor de bani datorate şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, suma totală urmând să fie actualizată până la data plăţii efective în temeiul dispoziţiilor art. 1535 C. civ.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3635 din 29.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a dispus admiterea în parte a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 571.061 RON cu titlu de daune interese datorate conform art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare datorată conf. disp. art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, dobândă ce se va calcula de la scadenţa sumelor de bani datorate şi până la introducerea acţiunii, suma totală urmând să fie actualizată până la data plăţii efective; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 12.023,61 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărârii au formulat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1168 din 24 iunie 2019 a respins apelul declarat de pârâta apelantă B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3635 din 29.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018; a admis apelul declarat de reclamantul apelant A., împotriva aceleiaşi sentinţei; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 571.061 RON cu titlu de daune-interese datorate conform art. 137 ind.l alin. (4) din Legea nr. 31/1990; a înlăturat dispoziţia privind adăugarea dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 80.170,21 RON, reprezentând dobânda legală datorată conform art. 3 alin. (2) ind.l din O.U.G. nr. 13/2011, calculată de la data scadenţei sumelor datorate, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, suma urmând a fi actualizată până la data plăţii efective, potrivit art. 1535 C. civ. a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 790,99 RON, reprezentând contravaloarea taxei de timbru, către apelantul reclamant A. şi a luat act că apelantul reclamant şi-a rezervat dreptul de a solicita onorariul de avocat din apel, pe cale separată.

Împotriva acestei decizii B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1431 alin. (4) din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi principiul forţei obligatorii a Contractului de delegare stabilind că reclamantul este îndreptăţit să primească daune - interese pentru revocarea fără justă cauză din funcţia de Director General, deşi nu erau îndeplinite condiţiile în acest sens.

Legea societăţilor nr. 31/1990 stabileşte regula că mandatul acordat directorilor generali este revocabil adnutum, directorul general fiind îndreptăţit să solicite daune - interese numai în condiţiile în care a intervenit o revocare fără justă cauză a mandatului.

Or, în speţă, nu există o revocare a mandatului de director general şi, drept urmare, nici o revocare fără justă cauză care să justifice acordarea de daune interese, având în vedere că încetarea funcţiei de Director General nu a intervenit ca urmare a revocării reclamantului din această funcţie, ci ca urmare a încetării de drept la data încetării mandatului de administrator, potrivit art. 4.1. din Contractul de delegare de competenţă încheiat între Consiliul de Administraţie al societăţii B. S.A. şi reclamant la data de 26.09.2014.

Nu există nicio hotărâre a Consiliului de Administraţie de revocare din funcţia de director general a reclamantului.

Prin decizia din 19.01.2016, Consiliul de Administraţie nu l-a revocat pe reclamant din funcţia de director general, ci doar a luat act de încetarea de drept a mandatului de director general, începând cu data de 10.11.2015.

În opinia recurentei-pârâte, contrar aspectelor reţinute în mod greşit de instanţa de apel, această situaţie de încetare de drept este distinctă şi nu poate fi asimilată cu situaţia revocării directorului întrucât încetarea contractului de delegare de competenţă s-a produs în conformitate cu voinţa părţilor exprimată de la momentul semnării Contractului de delegare, iar nu prin decizia organelor de conducere ale societăţii B.. B. S.A. şi reclamantul au convenit în mod expres ca încetarea delegării conducerii societăţii către directorul general să se producă la data încetării mandatului de administrator, indiferent de cauza încetării.

Astfel, reclamantul a consimţit că, inclusiv în cazul în care va fi revocat din funcţia de administrator, să fie înlăturat automat şi din funcţia de director, fără a putea pretinde acum daune - interese pentru ambele situaţii.

Prin art. 4.1. din Contractul de delegare de competenţă, părţile au ales să deroge de la dispoziţiile art. 143 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care nu impun ca persoana care are funcţia de director să fie şi administrator şi drept urmare, nu era obligatoriu ca exercitarea celor două calităţi să înceteze concomitent; încetarea delegării de competenţă potrivit clauzei contractuale nr. x nu poate fi considerată ca fiind o revocare, şi mai mult de atât, o revocare fără justă cauză, indiferent de modul în care a fost revocat mandatul de administrator (cu sau fără justă cauza), fiind două chestiuni diferite.

Clauza nr. 4.1 referitoare la perioada de valabilitate a contractului de delegare nu face distincţie între demisie, revocare sau altă cauză de încetare a mandatului de administrator. In schimb. Clauza 6.1 din Contractul de delegare, menţionează că directorul general are dreptul la daune interese în situaţia "revocării sale fără justă cauză". Având în vedere că funcţia de Director general nu a încetat ca urmare a revocării directorului general, nu există situaţia premisă pentru aplicarea Clauzei 6.1. pe cale de consecinţă, reţinând incidenţa acestei clauze contractuale, deşi nu era aplicabilă, instanţa de apel a încălcat principiul forţei obligatorii a contractului.

Recurenta-pârâtă consideră că prin soluţia sa, instanţa de apel a reţinut în mod greşit "fapta" AGA de revocare din funcţia de administrator pentru a justifica acordarea de daune - interese pe temeiul art. 1431 alin. (4), deşi acest text legal se referă numai la o fapta ilicită săvârşită, prin ipoteză, de Consiliul de Administraţie.

Acţionarii nu au atribuţii în numirea directorului general şi prin urmare nici în revocarea acestuia, astfel cum rezultă din art. 142 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990 şi din art. 13 alin. (3) lit. c) din Actul Constitutiv al societăţii. In concluzie, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a dispus obligarea la plata de daune - interese pentru încetarea mandatului de director general, în condiţiile stabilite expres de părţi prin Contractul de delegare de competenţă, în lipsa unei revocări fără justă cauză a intimatului-reclamant din funcţia de Director General.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea stabilind că reclamantul este îndreptăţit să primească daune - interese, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1371 alin. (4) Legea nr. 31/1990 şi nici nu fuseseră analizate toate condiţiile răspunderii civile.

Instanţa de apel a considerat în mod greşit că revocarea reclamantului din funcţia de administrator s-a făcut fără justă cauză, întrucât nu există nicio menţiune în cuprinsul hotărârii de revocare sau în procesul-verbal de şedinţă despre motivele pentru care acţionarii au decis revocarea şi nici nu au fost prezentate de organele societare în Adunare Generală a Acţionarilor pentru fi supuse analizei, iar argumentele de natură penală nu sunt fondate.

Recurenta susţine că neindicarea motivelor de revocare în cuprinsul hotărârii AGA sau în procesul-verbal de şedinţă şi neanalizarea acestora în AGA nu dovedeşte o revocare fără justă cauză întrucât, în primul rând, nu există nicio dispoziţie legală care să impună obligaţia de a indica motivele de revocare prin hotărârea sau prin procesul-verbal de şedinţă în cadrul căreia se adoptă o astfel de măsură sau de a dezabate pe larg în AGA motivele revocării din funcţia de administrator, drept urmare, nu se impune vreo culpă a societăţii în nemotivarea revocării administratorului şi implicit nu se poate deduce că revocarea a intervenit fără justă cauză din acest motiv. în al doilea rând, raportat la motivele de natură penală care au determinat revocarea, interesul superior al societăţii impunea ca această situaţie să nu fie descrisă chiar prin hotărârea de revocare, care urma să fie publicată.

Acest fapt putea fi interpretat de către terţi ca o recunoaştere a suspiciunilor existente cu privire la profesionalismul şi onestitatea societăţilor implicate, respectiv B. S.A., S.I.F. MUNTENIA S.A. (acţionar majoritar B.), S.A.I. MUNTENIA INVEST S.A. (societate ce administra S.I.F MUNTENIA S.A.., de la conducerea căreia fusese înlăturat deja intimatul - reclamant), fiind vorba despre societăţi listate pentru care capitalul de încredere este foarte important. In al treilea rând, nu s-a cauzat nicio vătămare prin necomunicarea motivelor pentru care s-a dispus revocarea.

După prezentarea unor aspecte ale situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă susţine că, revocarea din funcţia de administrator a reclamantului a fost dispusă având la bază motive întemeiate, respectiv pierderea încrederii/credibilităţii acestuia pentru a ocupa în continuare această funcţie, intimatul - reclamant fiind asociat în spaţiul public cu persoane cercetate pentru săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu activităţile societăţilor S.I.F. MUNTENIA S.A.. S.A.L MUNTENIA INVEST S.A. şi S.I.F. BANAT CRIŞANA, iar neluând în considerare aceste elemente, instanţa de apel a ignorat caracterul intuitu persoane al contractului de mandat acordat administratorilor.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a procedat în mod greşit neanalizând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru acordarea de daune-interese, aplicând greşit dispoziţiile articolului 1371 alin. (40) din Legea societăţilor şi stabilind că recurenta-pârâtă este obligată să acorde daune-interese intimatului-reclamant pentru revocarea acestuia din funcţia de administrator, fără a se analiza îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile.

Acordarea de plano de către instanţa de apel a remuneraţiei neîncasate de intimatul-reclamant după data revocării, fără a se verifica dacă acesta a prestat sau nu, un serviciu din care a obţinut venituri după revocare, dacă a întreprins sau nu demersuri pentru a limita pretinsul prejudiciu, încalcă prevederile legale care impun probarea unui prejudiciu pentru admiterea răspunderii civile, indiferent dacă aceasta este calificată ca fiind delictuală sau contractuală.

Recurenta-pârâtă invocă şi aplicarea greşită a art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, a art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011 în ce priveşte noţiunea de "profesionist" şi modul de calcul al dobânzii acordate.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a schimbat în parte sentinţa primei instanţe şi a acordat dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011, considerând că reclamantul are calitatea de profesionist. Procedând în acest mod, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind definiţia noţiunii de "profesionist" reţinând că reclamantul are calitatea de profesionist.

Recurenta arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind modul de calcul al dobânzii, ca urmare a greşitei calificări a intimatului-reclamant ca profesionist, reţinând în mod greşit că dobânda penalizatoare la care B. S.A. poate fi obligată este cea prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, aplicabilă raporturilor dintre profesionişti.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului solicitând anularea recursului, iar pe fond respingerea ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14.04.2020.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1371 alin. (4), art. 1431 alin. (4) din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi principiul forţei obligatorii a contractului de delegare, art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, a art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011 în ce priveşte noţiunea de "profesionist" şi modul de calcul al dobânzii acordate.

Situaţia care a generat litigiul dintre părţi este reprezentată de faptul că prin Hotărârea AGOA din 19.11.2015 acţionarii societăţii B. S.A. au aprobat revocarea reclamantului A. din calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al societăţii, calitate ce a fost atribuită la data de 17.09.2014 şi în urma căreia a fost încheiat un contract de administrare valabil pe toată perioada exercitării mandatului de administrator, respectiv până la data de 17.09.2018.

Între Consiliul de Administraţie al societăţii pârâte şi reclamant s-a încheiat şi un contract de delegare de competenţă, având ca obiect delegarea conducerii societăţii de către consiliul de administraţie directorului general în scopul realizării obiectului de activitate al societăţii.

Raporturile dintre societate şi administratorul său - directorul său sunt grefate pe contractul de mandat, angajament contractual în principiu revocabil, iar în materie societară el este esenţialmente revocabil, căci mandantul poate denunţa mandatul în mod unilateral oricând, chiar dacă este cu termen.

Fiind un contract intuituu personae, un act de încredere, legiuitorul conferă posibilitate acţionarilor să-şi exprime încrederea în persoanele care gestionează societatea.

Dacă revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activităţii mandatarului revocat, o astfel de revocare trebuie sancţionată prin obligarea societăţii la plata unor daune-interese din cauza caracterului abuziv al unei astfel de măsuri, toate aceste aspect circumscriindu-se în sfera sintagmei "fără justă cauză".

Aflându-ne pe tărâmul unei aplicaţii speciale a contractului de mandat, dreptul mandatarului de revocare trebuie exercitat în strictă conformitate cu dispoziţiile contractuale şi legale, în sensul că revocarea trebuie să intervină numai în mod întemeiat, cu justă cauză, fiind necesară temperarea deciziei acţionarilor, care, chiar dacă au posibilitatea revocării ad nutum a directorilor ori administratorilor, trebuie să o facă cu rezervă şi o anumită chibzuinţă, analizându-se temeinic în ce măsură mandatarul său şi-a îndeplinit misiunile şi atribuţiile ce îi conturează sfera competenţei funcţiei încredinţate.

Astfel, din analiza sintagmei "revocare fără justă cauză" rezultă că legiuitorul a condiţionat posibilitatea revocării ad nutum de dovedirea de către mandant în prealabil a justeţei cauzei de revocare, existenţa în realitate a motivelor expuse în hotărârea de revocare.

În lipsa unei motivări punctuale care să conţină o analiză temeinică a nerespectării fiecărei atribuţii în parte, se prezumă că revocarea a fost dispusă ad nutum, fără justă cauză.

Or, aşa cum corect s-a reţinut, pârâta nu a indicat prin hotărârea adoptată sau procesul-verbal adoptat cu ocazia şedinţei AGA, care sunt motivele care au condus la luarea deciziei şi dacă măsura a fost luată pentru a sancţiona activitatea administratorului, dacă activitatea acestuia a fost necorespunzătoare sau dacă a fost incident vreun alt motiv legal sau de oportunitate care să fi fost avut în vedere de acţionari.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel făcând o temeinică analiză a situaţiei de fapt şi printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale a reţinut în mod corect că în cazul reclamantului nu a fost făcută nicio analiză şi nu au fost prezentate de nimeni, niciodată nici un fel de motive sau argumente pentru revocarea sa, ci revocarea reclamantului este dovedită fără justă cauză.

Or, neprezentarea în concret a motivelor pentru care s-a dispus revocarea conduc spre concluzia că decizia este rodul arbitrariului ori a aplicării unor criterii subiective, străine de obligaţiile contractuale.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia nu există o revocare a mandatului de director general şi nici o revocare fără justă cauză care să justifice acordarea de daune - interese.

Aşa cum s-a reţinut şi de instanţele anteriore, în condiţiile în care reclamantul a fost revocat din funcţia de administrator fără justă cauză, întrucât contractul de delegare de competenţă prevedea încetarea delegării la data încetării calităţii de administrator, delegarea în funcţie a încetat la rândul său fără justă cauză.

În privinţa cuantumului daunelor-interese, când revocarea intervine fără justă cauză, criteriul principal îl constituie valoarea remuneraţiei pe perioada contractuală rămasă.

Adoptându-se acest reper pentru evaluarea prejudiciului, în general, se dispune obligarea societăţii la plata contravalorii indemnizaţiei stabilite administratorilor, indemnizaţie ce li s-ar fi cuvenit până la încetarea mandatului prin ajungere la termen, dacă ar fi avut posibilitatea să finalizeze mandatul încredinţat.

În cauza de faţă, cuantumul daunelor-interese ce se cuvin reclamantului revocat, fără a fi incidentă neîndeplinirea obligaţiilor manageriale enumerate în contractul de mandat şi de delegare de competenţă, au fost stabilite prin art. 6.1 lit. f) din contractul de delegare de competenţă, părţile evaluând convenţional întinderea prejudiciului ce trebuie plătit.

Aşadar, când revocarea survine fără justă cauză, mandatarul este îndreptăţit la daune -interese, cuantumul acestor daune a fost evaluat în mod anticipat de către părţi ca fiind valoarea remuneraţiei fixe ce i s-ar fi cuvenit mandatarului de la data încetării contractului prin revocare şi până la finalul mandatului.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia instanţa de apel a apreciat în mod eronat că există temei legal pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, s-a constatat că această critică nu poate fi primită, întrucât s-a reţinut în mod corect, în cauză, incidenţa dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese.

Cum potrivit art. 1431 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 şi art. 6.1 lit. f) din contractul de delegare, în situaţia revocării fără justă cauză, directorul are dreptul la plata unor sume reprezentând daune-interese, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a reţinut corect că revocarea reclamantului a avut loc la fel ca şi delegarea fără just cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 1431 şi 1371 din Legea 31/1990 reclamantul fiind îndreptăţit să primească daune în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate şi în conformitate cu clauzele contractului de delegare.

Contrar susţinerilor recurentei, în ceea ce priveşte dobânda legală şi dispoziţiile legale aplicabile, instanţa de apel a apreciat în mod corect că este incidentă dobânda legală - penalizatoare, aplicabilă în relaţiile dintre profesionişti, respectiv cea prevăzută de dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011.

Întreaga argumentare a recurentei privind interpretarea greşită a noţiunii de "profesionist" va fi înlăturată.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, noţiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. (respectiv cel care exploatează o întreprindere, exercitând sistematic o activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ) include, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a C. civ.

Din perspectiva menţionatelor dispoziţii legale se constată că instanţa de apel, printr-o expunere detaliată, a arătat în mod corect că natura activităţii desfăşurată de reclamant în exercitarea funcţiei de director al societăţii prin raportare la cerinţele enumerate de art. 3 C. civ. şi art. 8 din Legea nr. 71/2011, conferă un astfel de statut reclamantului.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1168/2019 din 24 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.