Insurer's appeal rejected: concurrent-fault ruling and €25,000 moral damages award upheld.

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2017, la data de 30.08.2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 31983 euro reprezentând despăgubiri materiale, la plata sumei de 100000 euro reprezentând despăgubiri morale, precum şi cheltuieli de judecată. A fost chemat în judecată şi intervenientul forţat B..

În drept a invocat dispoziţiile art. 1349, 1350 si urm, art. 1381 si urm., art. 2223 si urm din Noul C. civ.. art. 148 si urm., 411, 451, 453 din Noul C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 1381 si urm., art. 1387 si urm. din C. civ. art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituţia României, art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016, precum şi dispoziţiile art. 26, 37, 38, 50 si celelalte din cadrul Normei A.S.F nr. 23/2014.

La data de 03.01.2018 reclamanta a solicitat modificarea cererii de chemare in judecata, astfel solicită penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, datorate la despăgubirile solicitate de la data de 25.04.2017, data depunerii cererii de despăgubire/avizarea daunei şi până la momentul achitării despăgubirii conform art. 38 coroborat cu art. 39 alin. din Norma 23/2014 a ASF şi a art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 487/22.01.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată de pârâtă; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la data de 04.04.2018, sub nr. x/2018.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2935/03.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. Asigurarea Româneasca C. S.A. şi cu intervenientul forţat B., obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 de euro, în echivalent RON la data plăţii, potrivit cursului oficial afişat de BNR, cu titlu de daune morale, a sumei de 1451,14 RON şi a sumei de 121 euro, în echivalent RON la data plăţii, potrivit cursului oficial afişat de BNR, cu titlul de daune materiale, fiind respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia nr. 808/2019 din 8 mai 2019, a admis apelul declarat de apelanta pârâtă S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2935/03.10.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, în dosarul nr. x/2018; a respins apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefundat; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlul de daune morale, precum şi a sumelor de 725,57 RON şi 60,5 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlul de daune materiale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei nr. 808/2019 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta S.C. ASIGURAREA ROMANEASCA C. S.A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă că soluţia instanţei de apel de a respinge în parte apelul său este nelegală, întrucât aceasta este rezultatul greşitei aplicări a prevederilor art. 54 şi art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 1351 alin. (3) C. civ.

Astfel, s-a arătat că, în raport de circumstanţele speţei, soluţia instanţei de apel de a reţine în sarcina intervenientului forţat încălcarea prevederilor art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 şi de a înlătura argumentele pârâtei referitoare la culpa exclusivă a intimatei-reclamante este nelegală, având în vedere faptul că: nu există nicio normă care să impună terţului intervenient să se asigure prin întoarcerea corpului şi privirea prin lunetă; nici prevederile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi nici art. 125 si 142 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 nu prevăd modalitatea în care terţul intervenient ar fi trebuit să se asigure; terţul intervenient s-a asigurat la efectuarea manevrei de mers cu spatele, după cum reiese din declaraţia acestuia, aspecte învederate chiar de către intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, dacă ar fi aplicat în mod corect prevederile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină aplicarea art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 1351 alin. (3) C. civ. şi să reţină culpa exclusivă a intimatei-reclamante la producerea accidentului şi exonerarea de răspundere a pârâtei.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că soluţia instanţei de apel cu privire la cuantumul daunelor morale acordate intimatei-reclamante a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurenta-pârâtă a susţinut că Norma ASF nr. 23/2014 prevede criteriile legale exprese în raport de care instanţa de judecată să determine cuantumul daunelor morale, respectiv legislaţia şi jurisprudenţa din România; în consecinţă, instanţa avea obligaţia de a se raporta la jurisprudenţa în materie, care este orientată spre daune morale inferioare celor acordate de către instanţa de apel, astfel cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere hotărârile pe care le-a depus cu titlu de practică judiciară, care relevă faptul că jurisprudenţa este orientată către un cuantum mai scăzut al daunelor morale în cauze similare cu cea dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivarea recursului nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 Îs-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A.; a admis în principiu recursul şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Ca urmare a încetării efectelor stării de urgenţă, cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 54 şi art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 1351 alin. (3) C. civ. şi a art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

Art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002 instituie obligaţia conducătorului de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcţiei de mers, de ieşire dintr-un rând de vehicule staţionate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o alta bandă de circulaţie sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele, de a semnaliza din timp şi a se asigura că o poate face fără să perturbe circulaţia sau să pună în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic.

Totodată, potrivit art. 72 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice: "Pietonii surprinşi şi accidentaţi ca urmare a traversării prin locuri nepermise, la culoarea roşie a semaforului destinat acestora, sau a nerespectării altor obligaţii stabilite de normele rutiere poartă întreaga răspundere a accidentării lor, în condiţiile în care conducătorul vehiculului respectiv a respectat prevederile legale privind circulaţia prin acel sector."

Conform art. 1351 alin. (1) C. civ., dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. Astfel, cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351 alin. (3) C. civ.).

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind presupusa greşită reţinere în sarcina intervenientului forţat a culpei în producerea accidentului şi înlăturarea culpei exclusive a intimatei-reclamante, va fi înlăturată.

Prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispoziţiilor legale, recurenta-pârâtă doreşte o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond cerând instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii, aspecte ce nu constituie motive de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Distinct de cele reţinute, se constată că, instanţa de apel în analiza culpei în producerea accidentului a raportat incidenţa menţionatelor dispoziţii la situaţia de fapt stabilită şi a constatat, în mod corect că în cauză există culpa concurentă a reclamantei şi a intervenientului forţat în producerea accidentului.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În cauză, se constată că, în analiza cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, dar că la nivel legislativ şi jurisprudenţial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce priveşte acest tip de prejudicii.

Din acest punct de vedere se reţine că jurisprudenţa invocată de părţi reprezintă un punct de reper dar nu este esenţială atât timp cât nu este una constantă şi generalizată şi că pentru asigurarea unui cuantum proporţional al daunelor morale instanţa nu poate face abstracţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţa, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice.

Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de circumstanţele concrete ale speţei, de valorile efectiv lezate ale reclamantului şi de importanţa lor pentru persoana respectivă, de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul şi se apreciază în cadrul fiecărui dosar în parte.

Aceste elemente diferenţiază cuantumul daunelor în cadrul fiecărei speţe concrete.

Ceea ce este esenţial este asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubire şi prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanţa de apel.

Or, este evident că instanţa de apel a procedat la examinarea jurisprudenţei instanţelor din România precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, constată că în cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei şi a apreciat în mod corect faptul că suma de 25.000 Euro reprezintă o reparaţie rezonabilă, justă şi echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamantă, ca urmare a vătămării integrităţii corporale, care nu depăşeşte limita unei îmbogăţiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferinţele acesteia ca urmare a traumelor pricinuite de acel eveniment, cu luarea în considerare a culpei concurente a acesteia în producerea accidentului.

Cum prin decizia recurată instanţa de apel în justificarea despăgubirilor acordate a avut în vedere atât criteriile de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecinţele pe care reclamanta le-a produs asupra sănătăţii, dar şi asupra vieţii de familie şi sociale, cât şi principiul echităţii şi proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată, criticile recurentei pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, sunt nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu este întrunit motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă A., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 5800 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ C. S.A. împotriva deciziei nr. 808/2019 din 8 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 5800 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.