Accrual of RCA late-payment penalties when victim pursues judicial civil party route instead of administrative claim

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, la 22.05.2018 şi precizată la 25.10.2018, reclamantele A. şi B. reprezentată de mama sa, A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. şi cu intervenienţii forţaţi D. şi E., obligarea pârâtei la plata sumei de 564.084 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi pentru despăgubirile stabilite prin decizia penală 638/A/2015 a Curţii de Apel Oradea, începând cu 25.08.2013 (data expirării termenului de 3 luni prevăzut de art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011) până la plata despăgubirilor, 22.10.2015, cu cheltuieli de judecată.

In drept s-a invocat art. 27 alin. (6) C. proc. civ. penală, Ordinul 14/2011, art. 22 din Directiva 12009/103/CE.

Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, prin sentinţa nr. 220/LP/2018 din 08 noiembrie 2018, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B. reprezentată de mama sa, A., în contradictoriu cu pârâta S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. şi cu intervenienţii forţaţi D. şi E..

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal.

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorei B..

Împotriva deciziei nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamantele A. şi B., prin reprezentant legal A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea de recurs invocate, recurentele-reclamante au susţinut, în esenţă, că, instanţa de apel, pe de-o parte nu a motivat corespunzător soluţia adoptată, iar pe de altă parte, a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legislaţiei specifice în materia asigurării RCA (Ordinul nr. 14/2011 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule).

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au arătat că hotărârea este nemotivată în sensul în care nu conţine argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că asigurătorul nu ar fi fost notificat corect pentru a datora penalităţi de întârziere ca urmare a nerespectării obligaţiilor prevăzute de legislaţia specială.

Instanţa de apel se mărgineşte a arăta că:

"din moment ce antecesorul reclamantelor a recurs la procedura judiciară, este exclusă aplicarea art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prevalând cercetarea judecătorească şi despăgubirea stabilită de instanţa de judecată." fără a argumenta de ce cele două proceduri sunt incompatibile în condiţiile în care reclamantele au dezvoltat pe larg în apel argumentele pentru care s-ar datora penalităţi de la data constituirii de parte civilă.

Pe de altă parte, instanţa de apel arată că: "nu poate fi primit punctul de vedere al apelantelor potrivit căruia, constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplineşte toate condiţiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Ordinul nr. 14/2011", fără însă a aduce în acest sens vreun argument care să poată conduce la concluzia că, în concret, nu se poate pune semnul egalităţii între constituirea de parte civilă şi avizare de daună/cerere de despăgubire.

In condiţiile în care exact cele două argumente esenţiale în susţinerea apelului nu sunt analizate de instanţa de apel, recurentele au arătat că ne aflăm în prezenţa unei hotărâri nemotivate, impunându-se casarea sentinţei atacate avându-se în vedere şi argumentele ce vor fi invocate cu privire la incidenţa celuilalt motiv de recurs.

In argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele au apreciat că decizia atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 35, 36 şi 37 din Ordinul nr. 14/2011 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pe care le redă în cuprinsul cererii de recurs.

Contrar celor afirmate doar (şi nemotivate) de către instanţa de apel, recurentele au arătat că din punctul lor de vedere constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplineşte toate condiţiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Norma nr. 14/2011, de la data acesteia prezumându-se că asigurătorul cunoaşte atât existenţa evenimentului ce dă naştere răspunderii asigurătorului RCA, cât şi cuantumul pretenţiilor părţii prejudiciate.

S-a susţinut că Noţiunea de "avizare daună/cerere de despăgubire" prevăzută de art. 35 din Norma nr. 14/2011 semnifică aducerea la cunoştinţa asigurătorului a evenimentului asigurat RCA, deoarece asigurătorul, potrivit legislaţiei române, nu cunoaşte un factor de risc RCA întrucât organele de urmărire penală sau de poliţie rutieră nu au obligativitatea legală de a încunoştinţa asigurătorul de producerea unui accident de circulaţie.

Ca atare, avizarea de daună/cererea de despăgubire nu are alt rol decât acela de a aduce la cunoştinţa asigurătorului de evenimentul asigurat circumstanţele în care acestea s-a produs şi pretenţiile concrete ale victimei, asigurătorul fiind obligat, potrivit art. 36 din normele menţionate, fie să refuze motivat plata despăgubirii, fie să procedeze la o ofertă justificată în condiţiile în care elementele furnizate sunt suficiente.

Din acest punct de vedere, au susţinut recurentele, constituirea de parte civilă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 35 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 şi trebuie să fie considerată ca fiind avizate prin prisma legii speciale, astfel încât nu se poate susţine că asigurătorul nu a cunoscut cel mai târziu la momentul constituirii de parte civilă de evenimentul asigurat, de pretenţiile persoanelor vătămate şi de dovezile aduse în susţinerea acestor pretenţii.

Or, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste aspecte şi a arătat că: "nu poate fi primit punctul de vedere al apelantelor potrivit căruia, constituirea de parte civilă în procesul penal îndeplineşte toate condiţiile unei cereri de despăgubire prevăzute de art. 35 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011" fără însă a aduce în acest sens vreun argument care să poată duce la concluzia că, în concret, nu se poate pune semnul egalităţii între constituirea de parte civilă şi avizare de daună/cerere de despăgubire.

În concret, s-a susţinut, că asigurătorul a luat act de riscul asigurat şi de pretenţiile persoanelor vătămate cel mai târziu la data de 24.05.2013 şi ca atare, avea obligaţia să formuleze o ofertă de despăgubire justificată cel mai târziu până la data de 24.08.2013. întrucât nu a făcut această ofertă, este de drept obligat, potrivit dispoziţiilor art. 37 din Norme, să plătească despăgubiri de 0,2% pe zi de întârziere pentru sumele stabilite de instanţă din data de 25.08.2013 şi până la achitarea despăgubirilor stabilite de instanţă, respectiv 22.10.2015.

De asemenea, recurentele au arătat, că în ceea ce priveşte susţinerea acestora în sensul că prin respingerea cererii reclamantelor se ajunge la situaţia nelegală şi absurdă în care, dacă se formulează o banală avizare de daune, asigurătorul să plătească penalităţi, iar când se formulează o veritabilă cerere de chemare în judecată în faţa instanţei civile ori o constituire de parte civilă în procesul penal (acte procedurale care îndeplinesc toate condiţiile avizării şi reprezintă mult mai mult decât o avizare, fiind chiar acte de declanşare a unui litigiu judiciar), să nu se plătească penalităţi, instanţa de apel a arătat doar că această susţinere nu este pertinentă, fiind evident că nici această afirmaţie nu a fost motivată corespunzător.

De altfel, întreaga motivare a instanţei de apel se rezumă la afirmaţia că momentul de la care se naşte dreptul de a obţine plata penalităţilor este de la expirarea celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului în cazul procedurii administrative şi, respectiv, după 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă, în cazul procedurii judiciare.

Or, au arătat recurentele, din punctul lor de vedere, dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011, care prevăd obligaţia asigurătorului de plată în termen de 10 zile de la data primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, se aplică doar în situaţia în care au fost îndeplinite condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv dacă în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurătorul fie a făcut o ofertă de despăgubire justificată, fie a notificat partea cu privire la motivele pentru care a apreciat că nu trebuie admisă pretenţia de despăgubire.

Aceasta este singura soluţie logică de interpretare a unui text legal conform topografiei acestuia, alin. (5) fiind ulterior alin. (1) în cadrul aceluiaşi articol.

Astfel, dacă s-ar accepta argumentele instanţei de apel ar însemna ca dispoziţiile art. 36 alin. (1) să nu se aplice niciodată, fapt evident contrar oricărei logici. In această ipoteză, alin. (5) din art. 36 ar însemna să contrazică alin. (1) şi să-l abroge, fapt evident inadmisibil în cadrul aceluiaşi act normativ conform Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Pe de altă parte, un principiu de drept spune că o normă juridică trebuie să fie interpretată întotdeauna în sensul în care trebuia să producă efecte juridice, iar practica depusă la instanţa de apel confirmă interpretarea pe care o susţinem.

In realitate, interpretarea gramaticală şi topografică a textului art. 36 din Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 14/2011 conduce la concluzia fără echivoc că penalităţile sunt datorate din a 91-a zi din momentul în care asigurătorul a luat cunoştinţă de pretenţiile părţii şi condiţiile în care s-a produs evenimentul rutier dacă nu se conformează dispoziţiilor alin. (1) al art. 36 din Ordinul nr. 14/2011.

In plus, dincolo de interpretarea literală, un text trebuie interpretat şi prin prisma scopului său şi a actelor internaţionale care conţin dispoziţii incidente în cauză.

Astfel, recurentele au arătat că prin Directiva nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au manifestat o preocupare deosebită pentru a garanta persoanelor vătămate prin accidente de circulaţie un drept de a obţine soluţionarea litigiului în cel mai scurt timp (Preambul, pct. 40).

Recurentele au susţinut că toate aceste prevederi care trebuie să asigure celeritate procedurii de reparare a prejudiciului au fost transpuse întocmai în legislaţia naţională. Astfel, în art. 36 alin. (1) şi (2) din Norma 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, aplicabile la data producerii accidentului, este stabilit imperativ termenul de 3 luni în care asigurătorul trebuie să răspundă justificat la cererea de despăgubire a părţii prejudiciate.

Aşadar, întocmai ca şi în textul Directivei mai sus amintite, asigurătorul este obligat să răspundă în termen de 3 luni la cererea de despăgubire a persoanei prejudiciate, iar acest răspuns trebuie să fie motivat, fie în sensul prezentării unei oferte de despăgubire, fie în sensul respingerii totale sau parţiale a pretenţiilor de despăgubire.

Dacă asigurătorul nu oferă niciun fel de răspuns în termenul de 3 luni, art. 36 alin. (2) prevede clar că "asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii", norma având evident caracter imperativ. Semnificaţia acestei prevederi este tocmai de a stabili un moment clar (şi anume prima zi după expirarea termenului de 3 luni) de la care obligaţia de plata a asigurării devine scadentă pentru asigurător. Acest lucru este confirmat de art. 37 din Norma nr. 14/2011 care prevede aplicarea penalităţilor de întârziere după această dată.

Aşadar, după expirarea termenului de 3 luni în care nu a oferit niciun răspuns persoanelor prejudiciate, asigurătorul datorează penalităţi de întârziere la suma de despăgubire cuvenită, calculate până în ziua plăţii în întregime a despăgubirii.

Recurentele au susţinut că, în loc să răspundă acestor argumente, instanţa de apel se limitează a aprecia că aceste texte legale se aplică doar în cazul soluţionării unor pretenţii pe cale amiabilă, fapt contrazis de chiar textele legale aplicabile (inclusiv normele europene redate mai sus), pe de-o parte şi de cea mai elementară logică, pe de altă parte.

Pentru aceste motive, recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - C. S.A. a solicitat ca în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Intimatul D. prin întâmpinarea depusă la dosar a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în acord cu dispoziţiile legale în materie, a interpretat în mod corect legea atunci când a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respingând apelul declarat în cauză, dar asupra legalităţii hotărârii criticate prin motivele de recurs şi a admisibilităţii în principiu a arătat că lasă la aprecierea Înaltei Curţi.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 13 februarie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 153/C/2019 din 25 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14.04.2020.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgenţă.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-reclamante au susţinut că hotărârea este nemotivată în sensul în care nu conţine argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că asigurătorul nu ar fi fost notificat corect pentru a datora penalităţi de întârziere ca urmare a nerespectării obligaţiilor prevăzute de legislaţia specială.

În verificarea legalităţii sentinţei apelate, instanţa de apel a pornit de la analiza situaţiei de fapt potrivit probelor aflate la dosarul cauzei şi ţinând cont de prevederile legale incidente, a realizat un just control de legalitate stabilind în mod corect că antecesorul reclamantelor nu a iniţiat procedura administrativă, specială, în vederea acordării despăgubirilor, ci, dimpotrivă, a urmat procedura judiciară, prin constituirea de parte civilă împotriva persoanelor vinovate şi a asigurătorului RCA, la data de 29.03.2013, în dosarul penal nr. x/2013

Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat, apreciind în mod just că, din moment ce, antecesorul apelantelor a recurs la procedura judiciară, este exclusă aplicarea art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011, prevalând cercetarea judecătorească şi despăgubirea stabilită de instanţa de judecată.

Întrucât normele legale invocate (art. 36 şi 37 din Ordinul 14/2011) reglementează executarea obligaţiei de plată deja stabilite în sarcina asigurătorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar instanţa de apel a explicat de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Ordinul 14/2011, nu se poate considera că hotărârea recurată este nemotivată.

Ceea ce critică recurentele-recamante prin prisma acestui motiv de casare, prin trunchierea considerentelor şi izolarea unor fraze de restul conţinutului celorlalte, este în realitate raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte, constată că în speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de apel a expus în mod clar şi convingător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Simpla nemulţumire a recurentelor cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către acestea, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, se constată că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. - ceea ce în speţă nu se regăseşte.

În consecinţă, împrejurarea că recurentele-reclamante sunt nemulţumite de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului eronat de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere, respectiv a aplicării greşite a art. 35, art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 al Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Contrar susţinerilor recurentelor referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept substanţial, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că instanţa de apel a apreciat corect că situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prin care s-au stabilit, distinct, două proceduri pentru obţinerea de despăgubiri, una administrativă şi una judiciară fiind la latitudinea persoanelor prejudiciate alegerea uneia dintre acestea.

Astfel, instanţa de apel făcând o analiză amplă a dispoziţiilor art. 35, art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, raportat la situaţia de fapt stabilită, a constatat în mod corect că antecesorul reclamantelor a înţeles să urmeze calea judiciară, prin constituirea de parte civilă în dosarul penal, în cadrul căruia s-au stabilit despăgubirile cuvenite acestuia prin decizia penală 63/A/07.10.2015 a Curţii de Apel Oradea.

Conform art. 36 din Ordinul nr. 14/2011, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în cauză, despăgubirea cuvenită autorului reclamantelor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului penal în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere reglementate de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească.

În ceea ce priveşte critica relativ la momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, susţinerea reclamantelor potrivit căreia pârâta trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere acordării de la data de 24.05.2013, nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse.

Sub aspectul regimului juridic, penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile înscrise în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, au un pronunţat caracter sancţionator aferent refuzului la plată, însă sancţiunea plăţii unor penalităţi de întârziere nu poate fi aplicată, doar dacă exista o culpa în întârzierea plăţii despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid şi exigibil.

Or, în speţă, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procesului penal, astfel încât, se reţine a fi corectă statuarea instanţei de apel relativ la determinarea momentului de la care pot fi acordate penalităţile de întârziere în sensul că acestea pot fi acordate doar de la data la care hotărârea penală a fost comunicată pârâtei şi, cum aceste despăgubiri au fost plătite de pârâtă înăuntrul acestui termen de graţie, criticile recurentelor sunt nefondate.

Din argumentele prezentate în susţinerea acestui motiv de recurs se constată că recurentele prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispoziţiilor legale, doresc o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurentele şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurentele prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal A. împotriva deciziei civile nr. 153/C/2019-A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.