Nullity of pre-formulated bank loan clauses: failure to prove individual negotiation of credit granting and administration commissions under Law 193/2000 and Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov sub nr. x/2015, declinată la Tribunalul Braşov, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. ROMÂNIA S.A., fostă D. S.A., mandatară a C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea şi pe cale de consecinţă, să se dispună anularea clauzelor constatate ca fiind abuzive, din contractul de facilitare de credit şi garanţie nr. 103590/25.01.2008, după cum urmează: comisionul de acordare (art. 5.1. lit. b); comisionul de administrare lunar (art. 5.1. lit. c); clauza prevăzută de art. 5.2, conform căreia, creditorul vă putea sa revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării 'creditului in funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului; clauza prevăzută de art. 6.1 teza I, referitoare la rambursarea ratelor de credit, care se va face in valuta in care a fost acordat creditul; clauza prevăzută la art. 6.2., conform căreia, valoarea ratelor se poate modifica automat ca urmare a modificării ratei dobânzii curente in condiţiile stipulate la art. 4.1 si 4.3 şi/sau comisionului de administrare; clauza prevăzută de art. 8.14. conform căreia, "împrumutatului/codebitorul renunţa la beneficiul termenului. In consecinţă, CEI îşi rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului faţă de CEI, în cazul neîndeplinirii oricăror obligaţii a împrumutatului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile prevăzute în prezentul contract. CEI poate cere împrumutatului conform întregului contract întreaga suma datorată debitându-i toate conturile pentru recuperarea creanţelor sale şi va proceda la executarea garanţiilor"; clauza prevăzută de art. 8.15. potrivit căreia, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile contractului constituie cazuri de culpă. La apariţia oricărui caz de culpa, creditorul va declara toate obligaţiile ce decurg din contract scadente şi exigibile, trecând la executarea silită."

Totodată, reclamanţii au mai solicitat anularea clauzei 4.3 din contract, urmând ca derularea contractului să se facă In continuare doar în baza clauzei 4.1 respectiv prin stabilirea unei marje fixă pe toată durata creditului, ca fiind diferenţa dobânda creditului (4,5% ia data acordării) şi indicele LIBOR cei mai favorabil (LIBOR 6M -2,70%); să se dispună modificarea clauzei 6.1 şi stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de client la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor toate sumele încasate abuziv de la data primei scadenţe a creditului şi până la data restituirii efective de către pârâtă, actualizate cu rata de inflaţie/dobânda legală; obligarea pârâtei la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus, cu titlu de dobândă, comisioane sau alte costuri, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă.

Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 966/C din 23 decembrie 2016 a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi E., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi, în consecinţă: a constatat nulitatea absolută a comisionului de acordare credit şi a comisionului de administrare prevăzut de art. V pct. " 5.1 lit. b) şi c) din contractul de credit nr. x/25.01.2008; a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. V pct. 5.2 care permite băncii să revizuiască cuantumul acestor comisioane pe parcursul derulării Contractului de credit, precum şi a clauzei prevăzuta de art. VI pct. 6.2. numai în ceea ce priveşte clauza referitoare la modificarea valorii ratelor ca urmare a modificării comisionului de administrare, conform art. 5.2. A constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. VIII pct. 8.14 şi 8.15 care permit băncii să declare scadenţa anticipată a creditului. A anulat clauzele mai sus menţionate, constatate ca fiind nule; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate de la aceştia cu titlu de comision, de abordare credit şi comision de administrare, la care se va adăuga rata inflaţiei şi dobânda legală, calculate de la data plăţii fiecărui comision şi până la restituirea efectivă; a respins restul pretenţiilor formulate; a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta C. ROMÂNIA S.A. ca fiind promovată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel principal, S.C. C. (ROMÂNIA) S.A. şi apel incident, reclamanţii A. şi B..

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă prin decizia civilă nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, a respins apelul formulat de pârâta D. S.A. şi apelul incident formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 966/2016, pronunţate de Tribunalul Braşov, care a fost menţinută şi s-au constatat compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. (ROMÂNIA) S.A. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzei contractuale analizate ca abuzivă.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea - clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

În opinia-recurentei, obligaţia de a folosi un limbaj clar şi inteligibil nu trebuie absolutizată întrucât nici legea nici directivele europene nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de minimă diligentă la încheierea unui contract de credit care îl angajează pe o durată de 30 de ani. Aşadar, în virtutea legislaţiei aplicabile clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit, preţul contractului.

Contrar concluziilor instanţei de apel, susţine recurenta-pârâtă, clauzele contestate trebuiau negociate având în vedere că negocierea implică un raport care presupune cel puţin o dublă manifestare de voinţă, fiecare dintre părţile raportului fiind îndreptăţite să propună o variantă a obiectului negocierii. Or, în speţă, din partea reclamanţilor nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecţie cu privire la vreuna din prevederile contractuale.

În ceea ce priveşte cuantumul ridicat al comisioanelor, arătă că instanţa a fost investită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute, împrejurare ce nu priveşte întinderea prestaţiilor părţilor.

Privitor la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurenta menţionează că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voinţe al părţilor cu privire la condiţiile produsului bancar contractat.

Existenţa unui contract pre-formulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia. Conform normelor BNR, instituţiile de creditare sunt obligate să folosească convenţii standardizate, aspect ce nu este ilegal, ci dimpotrivă, reprezintă o condiţie sine qua non pentru a primi girul autorităţii de supraveghere (BNR).

Intimaţii au avut nu numai posibilitatea de negociere directă, ci şi pe cea de opţiune, aspect care demonstrează îndeplinirea condiţiei existentei posibilităţii de negociere. Astfel, au avut posibilitatea: (i) de a opta intre produsele financiare ale mai multor bănci care activează pe piaţă şi (ii) de a solicita în scris negocierea clauzelor pe care le considerau dezavantajoase privitoare la oferta subscrisei.

Deşi anterior încheierii Contractelor de Credit, intimaţii au primit o ofertă, tocmai în vederea analizării şi formulării unor eventuale obiecţiuni şi/sau propuneri de modificare a unora dintre clauze totuşi, aceştia nu au solicitat niciodată în faza precontractuală nici lămuriri şi, cu atât mai puţin, negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - condiţie îndeplinită în cauză, preţul contractului, reflectat în tipul de comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

Recurenta-pârâtă consideră că în ceea ce priveşte dezechilibrul contractual, aşa cum a stabilit, doctrina, acesta trebuie sa fie în rem. Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, susţine că în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului. Împrumutaţii au optat pentru un produs de creditare cu astfel de comisioane, cunoaşterea şi asumarea caracteristicilor proprii produsului de creditare ales fiind în mod obiectiv prezumată.

Părţile au cunoscut la data încheierii contractului de credit întinderea obligaţiilor proprii, chiar dacă obligaţia intimaţilor-reclamanţi este una cu executare succesivă.

Perceperea comisioanelor este clară şi fără echivoc şi a fost însuşită de împrumutaţi prin semnarea contractului de credit, devenit astfel lege între părţile contractante şi constituind un element determinant la formarea voinţei de a contracta. Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidenţă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante, situaţie neîndeplinită în cauză.

Contrar opiniei instanţei de apel, clauza privind comisionul de acordare nu este abuzivă comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului şi este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit. În plus, clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric cât şi procentual) şi, în consecinţă, intimaţii-reclamanţi au cunoscut obligaţia de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionul de administrare. Prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, începând cu scadenţa a 13-a a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Caracterul transparent al acestui comision rezultă din menţionarea expresă a cuantumului lunar în graficul de rambursare, iar cunoaşterea acestui cost, a modului de calcul, a valorii la care se raportează şi a valorii exacte a acestuia nu necesită niciun calcul elaborat sau o dificultate pentru un consumator responsabil. Totul se rezumă la o conduită şi o atitudine de bună -credinţă din partea consumatorului, care se reflectă, cel puţin la un nivel minim, prin obligaţia împrumutatului de a citi contractul de credit încheiat şi oferta prezentată de bancă anterior.

Din însăşi denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operaţiunilor de supraveghere lunar a situaţiei acestuia acest tip de comision este prevăzut în mod expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori, ceea ce denotă în mod clar că legiuitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori ilicit.

Clauzele cuprinse în art. 8.14 şi Art. 8.15 nu se circumscriu prevederilor Legii nr. 193/2000, cu privire la acestea neputându-se reţine caracterul abuziv, deoarece stabilesc renunţarea debitorului la beneficiul termenului şi posibilitatea creditorului de a declara scadente şi exigibile obligaţiile ce decurg din contract exclusiv în situaţia în care debitorii, în mod culpabil nu îşi îndeplinesc obligaţiile stabilite în sarcina lor, motiv pentru care, cele două clauze nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii cererii de apel formulate de pârâtă, cu consecinţa respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b). şi c)., art. 5.2, art. 6.2 (parţial), art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103590/25.01.2008 şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părţilor.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor Decretului nr. 195/2020 şi a Decretului nr. 240/2020 privind instituirea şi prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie prezumţia că o clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

În cuprinsul alin. (3) al aceluiaşi articol există două precizări: aceea că negocierea anumitor aspecte ale contractului nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, respectiv aceea că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că, în materia protecţiei consumatorilor, clauzele standard preformulate sunt prezumate a nu fi negociate până la dovedirea contrariului de către profesionist, simpla semnare a contractului neavând aptitudinea să contrazică o atare prezumţie.

Obligaţia instituită de art. 5 din Legea nr. 193/2000 vizează remiterea de către profesionist, la cererea oricărei persoane interesate, a unui exemplar de pe contractul pe care îl propune, scopul acestei obligaţii fiind de a informa consumatorul cu privire la conţinutul contractului preformulat.

Or, simpla remitere către consumator a unui exemplar al contractului pe care îl propune profesionistul nu echivalează cu dovedirea caracterului negociat al clauzelor din contractul preformulat.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut corect că banca era obligată să facă dovada caracterului negociat al clauzelor contestate de reclamant.

Este mai presus de orice îndoială că ne aflăm în prezenţa unui contract de credit ce reprezintă pentru bancă un "produs", unul dintre "produsele" pe care aceasta le "comercializează" în exercitarea obiectului său de activitate.

Acest "produs" este unul cu un conţinut prestabilit (şi, nici nu ar putea fi altfel, pentru că nu se poate imagina că banca iniţiază de fiecare dată o procedură de elaborare, în acord cu fiecare client în parte, a câte unui contract distinct), aşa încât este în sarcina pârâtei să dovedească faptul că, cel puţin sub aspectul clauzelor defăimate ca fiind abuzive, acestea au fost negociate direct cu consumatorul.

Or, banca pârâtă nu a făcut dovada negocierii cu împrumutatul a clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi administrare, iar simpla acceptare, prin semnătura pusă pe contract, a acestei clauze nefiind suficientă.

Înalta Curte reţine că, în speţă, în mod corect instanţele de fond au reţinut că nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor defăimate de reclamant ca fiind abuzive, sarcina probei revenind chiar recurentei-pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care nu a putut indica în concret mijlocul de dovadă din care să reiasă neîndoielnic faptul au fost negociate clauzele reclamate.

Din perspectiva pretinsei încălcări a menţionatelor dispoziţii legale instanţa supremă constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că cele stipulate la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.1 lit. c) din contractul dedus judecăţii, nu au fost negociate de părţile în litigiu, că modul de redactare a acestora nu este unul uşor inteligibil şi că sunt apte să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor acestora, în detrimentul intimatului-reclamant şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Cu referire la condiţia "dezechilibrului" semnificativ ivit între prestaţiile părţilor, se reţine că, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv.

În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această Directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

În speţă, dezechilibrul la care se referă legislaţia privind protecţia consumatorilor derivă din impunerea de către bancă a unui comision nenegociat, care nu se reflectă într-o contraprestaţie măsurabilă din partea creditorului, în beneficiul consumatorului.

În fine, sub aspectul condiţiei relei-credinţe a comerciantului, C.J.U.E. a reţinut, în cauza Constructora Principado S.A. (C 226/12) că, "pentru a şti dacă dezechilibrul este creat în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".

Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte apreciază că nu existau premise ca banca pârâtă să considere că reclamantul ar fi acceptat, în urma unei negocieri efective, clauzele contractuale prin care s-a instituit un comision aferent unui serviciu care, în fapt, se prestează în interesul propriu al împrumutătorului.

Aceasta, în condiţiile în care verificările efectuate de bancă pentru acordarea împrumutului nu constituie un serviciu solicitat de clienţi, ci un serviciu pe care aceasta îl desfăşoară din oficiu, în scopul cercetării bonităţii clienţilor - concluziile verificărilor stând la baza deciziei proprii de încheiere sau nu a contractului.

Mai mult, dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit - astfel cum susţine pârâta recurentă - atunci valoarea lui trebuie să rămână aceeaşi pentru fiecare tip de "produs" din portofoliul de credite al băncii, neexistând nicio raţiune pentru care el să difere de la un contract la altul, exclusiv în funcţie de valoarea creditului acordat consumatorului.

Aceasta, întrucât se poate prezuma (iar pârâta nu a dovedit contrariul), că fiecare tip de credit presupune un număr specific de operaţiuni efectuate de funcţionarii băncii, precum şi antrenarea unor resurse echivalente, iar în atare situaţie, contraprestaţia băncii apare ca fiind aceeaşi, indiferent de valoarea împrumutului, în condiţiile în care contractul este unul preformulat, acordarea creditului presupunând efectuarea aceloraşi verificări, întocmirea aceleiaşi documentaţii şi, în general, urmarea aceloraşi paşi.

De altfel, nici chiar banca pârâtă nu a arătat presupusele motive care justifică stabilirea comisionului de acordare prin raportare la valoarea creditului limitându-se la a afirma că acesta a fost trecut în contract şi a fost acceptat în mod expres de reclamant.

O astfel de apărare, însă, nu este de natură să înlăture, de plano, caracterul abuziv al clauzei prin care acest comision a fost instituit, prin ipoteză, clauzele supuse analizei instanţelor judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 193/2000 fiind acceptate de consumatori.

Ceea ce contează, în economia speţei, este împrejurarea că această clauză stabileşte în sarcina reclamantului o prestaţie care nu are un contraechivalent (sau, în cel mai bun caz, un contraechivalent măsurabil, potrivit unor criterii obiective), în contraprestaţia băncii.

Or, o atare împrejurare, coroborată cu caracterul prestabilit şi nenegociat al clauzei, determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare nu pot fi reţinute criticile recurentei-pârâte, având în vedere că, în principiu, preţul total al creditului, care include şi costurile funcţionării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision şi trebuie să aibă reprezentarea contraprestaţiei băncii pentru acel comision.

În condiţiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicaţie pentru perceperea comisionului de administrare şi nu s-a prevăzut baza de calcul la care se aplică procentul de 0,15 %, corect a reţinut instanţa de apel că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, că inserarea acestui comision vatămă interesele patrimoniale ale reclamantului şi că prin includerea acestui comision în contract s-a urmărit în realitate obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de intimata-pârâtă, stabilirea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamantului.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, rezultă că instanţa de apel a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. D. S.A. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţii - reclamanţi A. şi B., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1775/Ap din 26 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii - reclamanţi A. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2020.